Demonii lui Lars von Trier
https://www.ziarulmetropolis.ro/demonii-lui-lars-von-trier/

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou lungmetraj al său, „The House That Jack Built” (2018), cu care şi-a făcut revenirea la Cannes (în afara competiţiei), danezul Lars von Trier se pune în mintea un criminal în serie. Rezultatul: un film teribil de ambiţios, deopotrivă amuzant, grav şi inconfortabil.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 decembrie 2018

În ciuda gravității lor, mai toate filmele lui Lars von Trier au fost străbătute de un comic întunecat, uneori mai pronunțat, alteori mai discret.

Nici cel mai recent film al său, „The House That Jack Built” (2018), nu face excepție. Și asta chiar dacă are ca protagonist un asasin în serie (un arhitect aspirant care nu poate fi mai mult decât un inginer), jucat cu subtilitate de actorul american Matt Dillon.

De fapt, comicul – mai vizibil la început și mai șters spre final – pare cea mai potrivită convenție pentru a reflecta, fără a fi acuzat de autocomplezență, asupra răului profund și inexplicabil din natura umană, cum încearcă cineastul danez. Este, de altfel, una din temele majore care definesc filmografia sa întinsă deja pe mai mult de patru decenii.

Se creează o distanță care atenuază șocul pe care crimele îl pot provoca și care funcționează ca o invitație la o receptare critică (deși asasinul își privește omorurile ca opere de artă, nouă, spectatorilor, ni se sugerează permanent ideea că avem de-a face cu o construcție artificială).

Și se evită astfel imersiunea facilă în mintea unui criminal, așa cum propun filmele de gen, pe care Lars von Trier le parodiază, nu fără admirație, arătând în același timp că le stăpânește foarte bine mărcile (comicul este doar suprafața, pentru că în profunzime asasinatele sunt terifiante, unele chiar prin caracterul lor explicit).

Semnalul este dat încă de la început, când din off ni se spune că vom vedea cinci dintre multele crime comise de protagonistul psihopat, alese aleatoriu (deși primele patru au ca victime femei portretizate mai degrabă ca fiind naive) și numite, eufemistic, „incidente” sau „întâmplări” („incident” în engleză).

Cele cinci părți, plasate, după toate detaliile, undeva în America rurală a anilor `70 (din nou obsesia lui Lars von Trier pentru America, pe care aici o reconstituie în Suedia și Danemarca), sunt precedate și însoțite, pe coloana sonoră, de un dialog ce pare o confesiune a lui Jack în fața unui anume Verge (Bruno Ganz), pe care îl vom descoperi în final, odată cu coborârea, la propriu, în Iad a celor doi.

Evident, aluziile sunt la Virgiliu, „Divina Comedie” și drumul prin Infern imaginat de Dante, trecând și prin pictură – de pildă, prin reproducerea celebrului tablou al lui Eugène Delacroix cu aceeași temă.

Însă până la acest ultim episod grandios, apoteotic, redat într-un stil suprarealist extravagant, care frizează deopotrivă kitsch-ul și sublimul și pe care numai un cineast ca Lars Von Trier l-ar fi putut imagina, filmul împrumută aceeași estetică hiper-realistă consacrată de danez – „lumină iernatică, camera mișcată, montaj sacadat și culori șterse” (cum exact o descrie criticul Joachim Lepastier în cronica sa din revista „Cahiers du Cinéma”).

În prima parte, tonul este unul îngroșat, aproape caricatural – Jack oprește camioneta pe o șosea în pădure, pentru a ajuta o femeie (Uma Thurman) rămasă cu mașina în pană și cu cricul rupt. Insistența femeii (și a camerei de filmat) asupra cricului ca potențial instrument al crimei, dar și asupra posibilității ca Jack să fie într-adevăr un criminal în serie, transformă episodul într-o farsă, dar una sângeroasă.

În a doua întâmplare, Jack suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, ceea ce îl face să intre iar și iar în casa femeii pe care tocmai a omorât-o în căutare de potențiale urme de sânge, asta în timp ce poliția este pe-aproape – rezultă un amestec savuros de umor și suspans.

În al treilea incident, Jack vânează, la propriu, o mamă și doi copii într-o poieniță, pentru ca al patrulea episod să ia forma unei pseudo-drame conjugale (între protagonist și o iubită a sa) care degenerează și care este domintă de o teroare în primul rând psihologică.

În a cincea parte, ambiția lui Jack este una grandioasă: o crimă rasistă, în viziunea sa „o capodoperă”, care implică uciderea mai multor persoane cu un singur glonț.

Sonor, episoadele nu sunt intercalate doar de confesiunea lui Jack către Verge, ci și de bucăți din melodia „Fame” a lui David Bowie.

Vizual, Lars Von Trier își ia o libertate formidabilă și introduce în montaj atât fragmente documentare folosite ironic (de pildă, cu Hitler sau despre zgomotul făcut de avioanele de luptă germane din Al Doilea Război Mondial), cât și flashback-uri din copilăria lui Jack sau din încercările ratate ale acestuia de a-și construi singur o casă.

Amintirea cea mai pregnantă din copilărie sunt sunetul și imaginea cu tatăl lui Jack și cu alți bărbați cosind iarba. Este imaginea folosită în final să reprezinte Câmpiile Elizee pe care i le-arată Verge lui Jack la o fereastră, dar la care protagonistul a pierdut definitiv accesul, find condamnat la suferința Infernului.

Însă Lars von Trier nu se oprește aici: folosește inclusiv flash-uri din filmele sale (sau imagini cu diverse alte opere de artă), iar această opțiune, dublată de paralelismul inevitabil între vizorul unei lunete de armă și vizorul aparatului de filmat, transmite ideea că danezul își interoghează propriul statut de creator puternic (demiurgic?), de autor al unor filme percepute întotdeauna ca fiind șocante.

Comicul și autoderiziunea, extraordinara libertate formală, inventivitatea și greutatea ideilor fac din „The House That Jack Built” un mare film. Probabil chiar cel mai ofertant și ambițios film din 2018.

Rating Ziarul Metropolis: ★★★★★

„The House That Jack Built” va intra în cinematografe la 18 ianuarie, fiind distribuit de Independența Film.

18
/01
/20

Într-o localitate de pescari din nordul Danemarcei se întâmplă un lucru neobișnuit, sunt tot mai mulți bărbați danezi căsătoriți cu femei tailandeze. Documentarul danez „Unde te poartă inima” (regia: Sine Plambech, Janus Metzva) fi proiectat joi, 23 ianuarie, de la ora 19, la Astra Film Cinema.

17
/01
/20

Primul episod al noii producții HBO, „Avenue 5”, realizată de Armando Ianucci, cu Hugh Laurie în rolul principal, va avea premiera la HBO și pe HBO GO pe 20 ianuarie.

16
/01
/20

Proaspăt apărută la Editura Uniunii Cineștilor din România, „Sora mea din Australia. Trecute întâlniri cu Irina Petrescu”, este o elegantă carte-album în care criticul de film Magda Mihăilescu îi aduce un omagiu distinsei actrițe printr-un portret mozaicat în care sunt puse laolaltă convorbiri, confesiuni, mărturii și o bogată colecție de fotografii.

10
/01
/20

Oscar Weekend aduce anul acesta șase din cele 10 filme rămase pe lista scurtă pentru Oscarul la categoria “Cel mai bun film într-o limbă străină”, care va fi acordat în cadrul celei de-a 92-a ediții a Premiilor Academiei Americane de Film. În weekendul 17-19 ianuarie, la Cinema Elvire Popesco, propunerile Ungariei și Senegalului vor fi prezentate în premieră pe marele ecran în România, alături de avanpremiere ale reprezentantelor Franței și Rusiei și proiecții ale filmelor din Coreea de Sud și Spania.

07
/01
/20

HISTORY® difuzează, în premieră, începând cu 7 ianuarie, în fiecare marți, de la ora 21:00, noul serial „Inexplicabil”, care vine în completarea programelor speciale lansate cu ocazia Lunii secretelor. Gazda producției este actorul William Shatner, câștigător al unui Glob de Aur și a două premii Emmy, care explorează pe parcursul celor opt episoade cele mai fascinante și ciudate mistere ale lumii.

06
/01
/20

Iată lista completă a filmelor premiate la cea de-a 77-a ediție a Globurilor de Aur, eveniment organizat de Asociaţia Presei Străine de la Hollywood (HFPA), la Los Angeles.

03
/01
/20

INTERVIU Cu ocazia lansării în România a celui mai recent film al său, "It Must Be Heaven", premiat cu o menţiune specială la Cannes, regizorul palestinian Elia Suleiman vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre stilul său inconfundabil, despre pericolele lumii de astăzi şi despre speranţa reprezentată de tânăra generaţie.

29
/12
/19

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

23
/12
/19

ANALIZĂ A fost un an cu de toate pentru cinematografia română: succese internaționale, apariția unor noi voci promițătoare, cineaști care se reinventează, prelungiri reușite ale realismului Noului Val, epigonism, insistența pe tema comunismului, filme de public, dar și un scandal în jurul concursului organizat de Centrul Național al Cinematografiei.

Pagina 10 din 264« Prima...89101112...203040...Ultima »