Demonii lui Lars von Trier
https://www.ziarulmetropolis.ro/demonii-lui-lars-von-trier/

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou lungmetraj al său, „The House That Jack Built” (2018), cu care şi-a făcut revenirea la Cannes (în afara competiţiei), danezul Lars von Trier se pune în mintea un criminal în serie. Rezultatul: un film teribil de ambiţios, deopotrivă amuzant, grav şi inconfortabil.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 Decembrie 2018

În ciuda gravității lor, mai toate filmele lui Lars von Trier au fost străbătute de un comic întunecat, uneori mai pronunțat, alteori mai discret.

Nici cel mai recent film al său, „The House That Jack Built” (2018), nu face excepție. Și asta chiar dacă are ca protagonist un asasin în serie (un arhitect aspirant care nu poate fi mai mult decât un inginer), jucat cu subtilitate de actorul american Matt Dillon.

De fapt, comicul – mai vizibil la început și mai șters spre final – pare cea mai potrivită convenție pentru a reflecta, fără a fi acuzat de autocomplezență, asupra răului profund și inexplicabil din natura umană, cum încearcă cineastul danez. Este, de altfel, una din temele majore care definesc filmografia sa întinsă deja pe mai mult de patru decenii.

Se creează o distanță care atenuază șocul pe care crimele îl pot provoca și care funcționează ca o invitație la o receptare critică (deși asasinul își privește omorurile ca opere de artă, nouă, spectatorilor, ni se sugerează permanent ideea că avem de-a face cu o construcție artificială).

Și se evită astfel imersiunea facilă în mintea unui criminal, așa cum propun filmele de gen, pe care Lars von Trier le parodiază, nu fără admirație, arătând în același timp că le stăpânește foarte bine mărcile (comicul este doar suprafața, pentru că în profunzime asasinatele sunt terifiante, unele chiar prin caracterul lor explicit).

Semnalul este dat încă de la început, când din off ni se spune că vom vedea cinci dintre multele crime comise de protagonistul psihopat, alese aleatoriu (deși primele patru au ca victime femei portretizate mai degrabă ca fiind naive) și numite, eufemistic, „incidente” sau „întâmplări” („incident” în engleză).

Cele cinci părți, plasate, după toate detaliile, undeva în America rurală a anilor `70 (din nou obsesia lui Lars von Trier pentru America, pe care aici o reconstituie în Suedia și Danemarca), sunt precedate și însoțite, pe coloana sonoră, de un dialog ce pare o confesiune a lui Jack în fața unui anume Verge (Bruno Ganz), pe care îl vom descoperi în final, odată cu coborârea, la propriu, în Iad a celor doi.

Evident, aluziile sunt la Virgiliu, „Divina Comedie” și drumul prin Infern imaginat de Dante, trecând și prin pictură – de pildă, prin reproducerea celebrului tablou al lui Eugène Delacroix cu aceeași temă.

Însă până la acest ultim episod grandios, apoteotic, redat într-un stil suprarealist extravagant, care frizează deopotrivă kitsch-ul și sublimul și pe care numai un cineast ca Lars Von Trier l-ar fi putut imagina, filmul împrumută aceeași estetică hiper-realistă consacrată de danez – „lumină iernatică, camera mișcată, montaj sacadat și culori șterse” (cum exact o descrie criticul Joachim Lepastier în cronica sa din revista „Cahiers du Cinéma”).

În prima parte, tonul este unul îngroșat, aproape caricatural – Jack oprește camioneta pe o șosea în pădure, pentru a ajuta o femeie (Uma Thurman) rămasă cu mașina în pană și cu cricul rupt. Insistența femeii (și a camerei de filmat) asupra cricului ca potențial instrument al crimei, dar și asupra posibilității ca Jack să fie într-adevăr un criminal în serie, transformă episodul într-o farsă, dar una sângeroasă.

În a doua întâmplare, Jack suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, ceea ce îl face să intre iar și iar în casa femeii pe care tocmai a omorât-o în căutare de potențiale urme de sânge, asta în timp ce poliția este pe-aproape – rezultă un amestec savuros de umor și suspans.

În al treilea incident, Jack vânează, la propriu, o mamă și doi copii într-o poieniță, pentru ca al patrulea episod să ia forma unei pseudo-drame conjugale (între protagonist și o iubită a sa) care degenerează și care este domintă de o teroare în primul rând psihologică.

În a cincea parte, ambiția lui Jack este una grandioasă: o crimă rasistă, în viziunea sa „o capodoperă”, care implică uciderea mai multor persoane cu un singur glonț.

Sonor, episoadele nu sunt intercalate doar de confesiunea lui Jack către Verge, ci și de bucăți din melodia „Fame” a lui David Bowie.

Vizual, Lars Von Trier își ia o libertate formidabilă și introduce în montaj atât fragmente documentare folosite ironic (de pildă, cu Hitler sau despre zgomotul făcut de avioanele de luptă germane din Al Doilea Război Mondial), cât și flashback-uri din copilăria lui Jack sau din încercările ratate ale acestuia de a-și construi singur o casă.

Amintirea cea mai pregnantă din copilărie sunt sunetul și imaginea cu tatăl lui Jack și cu alți bărbați cosind iarba. Este imaginea folosită în final să reprezinte Câmpiile Elizee pe care i le-arată Verge lui Jack la o fereastră, dar la care protagonistul a pierdut definitiv accesul, find condamnat la suferința Infernului.

Însă Lars von Trier nu se oprește aici: folosește inclusiv flash-uri din filmele sale (sau imagini cu diverse alte opere de artă), iar această opțiune, dublată de paralelismul inevitabil între vizorul unei lunete de armă și vizorul aparatului de filmat, transmite ideea că danezul își interoghează propriul statut de creator puternic (demiurgic?), de autor al unor filme percepute întotdeauna ca fiind șocante.

Comicul și autoderiziunea, extraordinara libertate formală, inventivitatea și greutatea ideilor fac din „The House That Jack Built” un mare film. Probabil chiar cel mai ofertant și ambițios film din 2018.

Rating Ziarul Metropolis: ★★★★★

„The House That Jack Built” va intra în cinematografe la 18 ianuarie, fiind distribuit de Independența Film.

03
/09
/18

Născută pe 3 septembrie, în Chilimodion, Corint, Grecia, Irene Papas, una dintre cele mai mari actriţe din istoria filmului, împlineşte, astăzi, 92 de ani! (Foto: Irene Papas și Anthony Quinn, în anul 1976, în timpul fimării peliculei "The Message")

31
/08
/18

CRONICĂ DE FILM Ales anul trecut cel mai bun film al secţiunii Un Certain Regard de la Cannes, "Un om integru", scris şi regizat de iranianul Mohammad Rasoulof, denunţă corupţia şi nedreptăţile din Iran, motiv pentru care a şi fost interzis în această ţară. Acum rulează şi în cinematografele din România.

30
/08
/18

„Midnight Specials”, o selecție de filme românești de arhivă, și „A Museum (Theatre)”, expoziție participativă creată de regizoarea Clyde Chabot și compania „La Communauté Inavouable”, fac parte din programul celei de-a patra ediții a Bucharest International Dance Film Festival, care va avea loc între 6 și 9 septembrie.

30
/08
/18

Retrospectiva celei de-a 15-a ediții a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL debutează vineri, 31 august, la Cinema Muzeul Țăranului și continuă în weekend-ul 1-2 septembrie la Sala ARCUB.

28
/08
/18

CRONICĂ DE FILM După „Eu când vreau să fluier, fluier” (2010) și „Box” (2015), regizorul Florin Șerban revine cu „Dragoste 1. Câine”, o nouă poveste atipică de iubire – întâlnirea în pustietate între un bărbat singur, retras într-o cabană din pădure, și o femeie de la oraș care a fost aproape de moarte.

24
/08
/18

Festivalul dedicat cinematografiei și bucătăriei balcanice - Divan Film Festival - începe în forță la Craiova, vineri, 24 august. 13 filme în avanpremieră națională, concerte cu zvâc și demonstrații culinare însoțite de povești se regăsesc în program, reunite sub tema „Balcanii visează”.

24
/08
/18

CRONICĂ DE FILM Cum trecem peste moartea unui prieten? Este întrebarea care traversează discret noul film realizat de tânăra regizoare Ana Lungu, stilizatul „Un prinț și jumătate”, care îi are în rolurile principale pe Iris Spiridon, Marius Manole și István Teglas.

23
/08
/18

„Un om integru”, în regia iranianului Mohammad Rasoulof, câștigător al premiului pentru cel mai bun film din secțiunea Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes 2017, va fi lansat în cinematografele românești începând cu 31 august 2018, fiind distribuit de Voodoo Films.

22
/08
/18

În vârstă de doar 34 de ani, regizorul kazah Emir Baigazin este unul din cele mai apreciate tinere talente ale cinematografiei mondiale. El a fost invitatul special al festivalului internațional Anonimul din Sfântu Gheorghe, unde a ținut un masterclass din care am extras cele mai stimulante idei.

20
/08
/18

CRONICĂ DE FILM Inclus în Competiţia Festivalului de la Cannes şi proiectat în premieră în România la Anonimul, „3 Faces”, cel mai nou film al regizorului iranian Jafar Panahi, este deopotrivă o operă cinematografică ingenioasă și un omagiu adus regretatului cineast Abbas Kiarostami.

19
/08
/18

A intrat în cinematografe filmul „Utøya – 22 iulie”. Sunt puține filme de cinema mai puternice, mai îngrozitoare și mai necesare decât acesta.

19
/08
/18

Robert Redford (82 de ani împliniți ieri) și Jane Fonda (80 de ani) s-au reîntâlnit, pe ecran - „Our Souls at Night”, toamna trecută, la 50 de ani distanță de la apariția lor în clasicul „Desculţ în parc”.

19
/08
/18

"Nu suntem stăpânii acestei lumi, suntem doar în trecere pe aici..." - Robert Redford. Unul dintre cei mai respectați și mai iubiți actori contemporani a împlinit 82 de ani. Redford a fost nominalizat de două la premiile Oscar pentru rolurile interpretate, câștigând râvnita statuetă pentru regie și, mai apoi, pentru "contribuţia adusă cinematografiei"...

Page 42 of 254« First...102030...4041424344...506070...Last »