CĂRȚI DE NEOCOLIT Curând după alegerea sa ca membru al Academiei din Berlin (1714), Dimitrie Cantemir e solicitat de noii colegi să scrie o lucrare despre ţara sa. Aşa elaborează, în limba latină, Descrierea Moldovei (ed. germ., 1769-1770, prima ed. în l. rom., 1825).
Un articol de Georgeta Filitti|27 noiembrie 2018
Critica de specialitate n-a ezitat s-o caracterizeze ca fiind ”cea dintâi scriere științifică a unui român”. După 300 de ani de la întocmirea ei lucrarea continuă să-l farmece pe cititor prin frumusețea stilului, bogăția informației și prin obiectivitatea cu care înfățișează virtuțile și păcatele alor săi.
Fostul domn al Moldovei își începe descrierea cu legenda descălecării lui Dragoș, ”în câmpuri roditoare, cu ape îmbelșugate, târguri, cetăți întărite”. În drumul său, acesta se luptă cu un bou sălbatic, zimbrul. Capul lui devine stema noului principat. Locuitorii Moldovei nu sunt longevivi (arareori ating 80 de ani) dar sunt foarte sănătoși. De-a-lungul vremii ”au avut de furcă” cu toți vecinii: transilvăneni, munteni, polonezi, turci.
Rețeaua hidrografică i se pare unică în lume: râuri, lacuri pline de pești, ”aduși vii pe masa voievodului în zilele de post”. După descrierea ținuturilor din Moldova de sus și cea de jos, cuprinsă între Carpați și Prut, Cantemir stăruie asupra celei de a treia părți ”de frunte” a principatului – Basarabia. Cetățile ridicate acolo le pune pe seama dacilor lui Decebal, nu a genovezilor, cum susțin unii contemporani ai săi. Când evocă munții se înduioșează spunând că Ceahlăul, ”dacă ar fi intrat în basmele celor vechi”, ar fi fost la fel de vestit ca Olimpul. Pe vârful lui s-ar afla o statuie înfățișând o bătrână cu 20 de oi, și mărturisește că nu știe dacă este opera naturii sau a unui artist. Marea bogăție a munților Moldovei rămâne sarea, exploatată însă cu chibzuință ca să nu-i scadă prețul. Câmpia este peste măsură de productivă, grâul dă de 24 de ori sămânța pusă, secara de 30 de ori, orzul de 60 de ori și meiul de 300 de ori. Aceiași rodnicie o dau viile: de la un pogon sădit scot până la 500 măsuri de vin (o măsură=40 l.)
Fostul domnitor vine și cu nevinovate scorneli: prezentând fauna țării, amintește de oile cu șase coaste de la Soroca și de cele sălbatice care au o conformație ce nu le îngăduie să meargă altfel decât înapoi… Sunt însă și informații valoroase: boul se vinde cu 3 taleri în piețele interne, la Danzig ajungând la 50 de taleri.
În organizarea statului, Cantemir admite că voievozii au fost aleși de boierii țării și s-au întărit până la Bogdan cel Chior, fiul lui Ștefan cel Mare, care a început să plătească tribut turcilor. ”Atunci s-a stins dintr-odată raza cea mai de frunte a strălucirii moldovenești”. În plan intern, voievodul conduce discreționar, boierește pe cine vrea, împarte slujbele după preferințe, doar impozite noi nu poate pune după pofta sa.
Autorului îi face o vădită plăcere să prezinte ceremoniile de înscăunare a domnitorilor (atât până la începutul suzeranității turcești, cât și după aceia, cu ingerința brutală a oamenilor sultanului). Este o imagine atât de expresivă încât cititorul o poate urmări ca pe un film documentar de toată rigoarea. O observație atrage în mod special atenția: turcii au constatat că ”e mult mai bine să îmblânzească cu lingușiri zimbrul moldovenesc nedomolit decât să-i înfrâneze mânia cu sila”.
Boierimea, anterioară instituției domnești, rămâne cu o istorie obscură, din cauza ”lenevirii istoriografilor moldoveni”. Și aici voievodul de altădată vădește pedanterie, cunoaștere circumspectă și convingerea că boierii sunt în mâna domnitorului. El amintește de 75 de familii, înșirate alfabetic. Alături de ele sunt reținute ”neamurile străine”: greci, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci, ruși, unguri, nemți, armeni, evrei, țigani. Aceștia practică meserii față de care moldovenii, ”lenevoși din fire”, nu au aplecare.
Cât privește armata, Moldova liberă, de până la dominația turcească, număra 100 000 de oameni sub steag; în vremea lui erau doar 8000. Cantemir e reticent față de angajarea mercenarilor.
Așa cum l-a încântat ceremonialul învestiturii voievozilor, la fel rămâne față de alaiurile de la Curte, slujbele religioase, ospețe (cu regula ca mâncare oferită domnitorului să fie gustată mai întâi de stolnic iar vinul de paharnic, evident măsuri preventive contra unei eventuale otrăviri). Ospățul era considerat terminat când vodă își punea șervetul pe masă.
Adevărat om de știință, Cantemir resimte lipsa documentelor istorice și se vede silit să spună că în materie de drept Moldova se călăuzește după cel roman, cel bizantin ca și după ”datina norodului” (echivalentul acelui jus valachicum din Muntenia și Transilvania). Prezentarea în fața judecătorilor e obligatorie. Absenții erau amendați cu 25 de galbeni (țăranii simpli), 100 de galbeni (răzeșii), 600 de galbeni (boierii).
Tonul echilibrat e părăsit de voievodul scriitor când înfățișează obligațiile față de turci: tribut, peșcheșuri, cai, cereale, seu, cerviș, miere, daruri de tot felul.
În partea finală a cărții, Cantemir discută ”năravurile” conaționalilor săi, mărturisind că afară de credința în Dumnezeu și ospitalitate ”nu găsește prea lesne ceva ce ar putea lăuda” și conchide drastic: ”moldovenii nu cunosc măsura în nimic și nu sunt iubitori de învățătură”. Pentru limba țării preferă să-l citeze pe Covatius care constată că graiul moldovenesc are mai multe vorbe latinești decât cel italian, deși vorbitorii acestuia se află în spațiul locuit altădată de romani. Explicația ar fi că italienii și-au format limba mai târziu, crede Covatius.
Carte de referință, Descrierea Moldovei rămâne opera ”primului român tradus și citit în Europa”.
