I.L. Caragiale nu arăta în realitate aşa impozant cum apare în fotografiile publicate. Era la fel de mic şi subţirel cu trăsături fine, ca Eminescu, cu un zâmbet distrat şi atrăgător, mereu pus pe şotii.
Un articol de Monica Andrei|2 februarie 2017
Autorul „Momentelor și schițelor” s-a născut în 1 februarie /13 februarie 1852, în satul Haimanale care-i poartă azi numele, de pe lângă Ploiești, și a murit în 9 iunie 1912, la Berlin. În 2017 se împlinesc 165 de ani de la nașterea dramaturgului. Cât a trăit era mereu în centrul atenției cunoscuților și prietenilor pe care-i aduna pe la berăriile pe care le-a înființat, la cenaclu cu vin roșu și bere. Viața sa a fost subiect de știre sau de articol de nenumărate ori, în presa vremii chiar și după exilul său la Berlin. Iată câteva întâmplări trăite în preajma lui I.L. Caragiale și a fiului său Mateiu, povestite în casa lui Garabet Ibrăileanu.
Acasă la Garabet Ibrăileanu
Familiile Teodoreanu și Ibrăileanu se vizitau. Prietenia se înfiripase încă de la Iași, de când făceau parte din redacția revistei „Viața Românească”. Când plecau separat în vacanță își trimiteau scrisori sau cărți poștale. Apoi se invitau reciproc în locurile unde se retrăgeau ca să scrie, la Techirghiol, unde se ducea Ionel Teodoreanu, sau la Mănăstirea Agapia, unde Garabet Ibrăileanu avea o cameră.
Criticul și istoricul literar, Garabet Ibrăileanu avea un mod original de a-și decora camera de lucru de acasă sau cea de la Mănăstirea Agapia unde-și scria cărțile. „Era ca un instrument de tortură, cu pereții goi, plini de cuiele și piroanele de toate mărimile în care fuseseră agățate covoarele, tablourile, icoanele, fotografiile sau toate podoabele puse de maici; fără preșuri, perdelele înlocuite cu hârtie albastră, nepăstrând decât un pat în mijlocul odăii, alături, o măsuță cu două scaune”, își amintește Ștefana Velisar Teodoreanu. Scriitorul nu-și mobila camera sa, spunea mereu că numai așa o proteja de munții de praf și n-avea nevoie de „balamucuri îmbâcsite”, că voia să respire aer curat.
„N-ai auzit un cancan, un mahalagism, ceva din viață, nu din cărți, să mă distreze, ce-a zis madam Popescu lui madam Ionescu, de ce s-au certat etc. De fapt el tot după personajele lui Caragiale umbla, ca să le afle urmele în viață. Înainte îi plăcea să vorbească despre eroinele din cărți, mai ales din literatura rusă, îi păreau mai enigmatice și mai atrăgătoare. Acum tot ce era romantic și poetic îl melancoliza. Evita orice pretext de emoție, de înduioșare”, povestea Ștefana Velisar Teodoreanu în „Ursitul”. Atunci când Ibrăileanu era bolnav, plictisit, n-avea chef de scris, îi solicita o vizită scriitoarei, iar ea accepta să-i țină de urât, în timp ce soțul ei, Ionel Teodoreanu, avea un proces greu în tribunal. La o astfel de vizită, din lipsă de noutăți, cei doi și-au amintit fiecare despre ce întâmplări au trăit în preajma lui I.L. Caragiale și a fiului său Mateiu.
Debutul lui Mateiu Caragiale și cheful de la „Viața Românească”
„A venit Caragiale de la Berlin la Iași, la „Viața românească”, să ne aducă poeziile fiului său Mateiu, să ni-l prezinte ca poet – povestește Garabet Ibrăileanu. Le-am găsit originale, bine scrise poeziile tânărului Mateiu. Am primit parte din ele spre imediată publicare. A fost mulțumit atunci Caragiale, de cum erau văzute poeziile fiului său. Și Mateiu era mulțumit, în felul lui, închis. Cu ocazia asta, i-am dat o masă lui Caragiale și tânărului poet, noi cei de la Viața românească, la o grădină de vară, unde am petrecut până la ziuă. Caragiale, bine dispus, scăpăra de duh. Mateiu părea emoționat, solemn, stingherit ca un mire sfios, la logodnă, la socri. Eu îl înțelegeam. Era prea tânăr între noi și intimidat. Era o noapte caldă de vară, cu vin din belșug… Veselia creștea, se înfierbântaseră toți, se râdea cu poftă, cu surtucele desfăcute, gulerele cămășilor descheiate, să le fie mai comod, ca la drum lung, de vorbă, de chef! Un cer limpede deasupra, plin de stele… Trecuse de mult miezul nopții, când raza ochiului lui Caragiale cade, deodată, asupra lui Mateiu, care stătea tăcut și distant, cu toți bumbii vestonului încheiați până sus, guler tare, cravata fără cusur, părul lipit de nădușeală; stătea picior peste picior, privind oarecum ca dintr-o altă sferă, cum se distrează beletriștii. Am văzut scânteia dintre cele două priviri și m-am temut să nu-l apostrofeze tatăl în mai știu eu ce chip. Dar Caragiale se reculege un moment, dă capul pe spate și strigă tare la chelner: măi băiete, mi s-a lipit de căldură fundul pantalonilor de scaunul ăsta cu tăblie de lemn. Adu-mi un scaun cu împletitură de paie, cu găurele, să-mi vină o reveneală la… spate gios. Apoi a pomenit de capul teșit în creștet, fiindcă purta urma tavei cu plăcinte de vânzare, cu care a venit străbunul lui din Grecia în România. Glumă pe care n-o făcea pentru prima dată, ca să-i turtească fesul lui Mateiu.”
Mateiu, fiul lui I.L.Caragiale, rezultat dintr-o relație pe care a avut-o cu Maria Constantinescu, înainte de a se căsători cu Alexandrina Burelly, a trăit între 25 martie 1885 și 17 ianuarie 1936. N-a avut o relație bună cu tatăl său, deși era bine primit în casa autorului „Nopții furtunoase”, era tratat la fel, acceptat ca frate mai mare de către frații lui vitregi. Când dramaturgul s-a mutat la Berlin, i-a trimis bani în țară pentru a-și continua studiile, dar el era mereu nemulțumit.
Tante Margot și galeria ei de artă
Ștefana Velisar Teodoreanu îl cunoscuse pe Mateiu în casa mătușii sale Margareta Miller Verghy, domnișoara bătrână și bogată a familiei, înțepenită-n convingerile rigide ale epocii. Cândva, pentru că pretendentul ei la măritiș n-a corespuns fițelor de neam boieresc ale familiei, ea a refuzat să se mai mărite. Trăia în centrul Bucureștiului, pe-o stradă peste drum de Palatul Regal, și avea o galerie de artă. Casa ei era mare, arătoasă, cu parter și etaj pe strada Corabiei, iar galeria ei de artă era dotată cu o mică scenă. Făcea expoziții de toate felurile, pictură, sculptură, broderii românești, costume. Era ca un fel de șezătoare după ce se aduna lumea. Aveau loc spectacole de teatru, se citeau versuri, literatură, se dansa, se cânta, se glumea, se râdea.
I.L.Caragiale a murit în 1912, la Berlin, iar după decesul său, Mateiu n-a mai avut niciun sprijin, o ducea tare greu. Cei care l-au cunoscut povestesc că era un bărbat mic, deștept și scria. Mânca pe unde era invitat, dormea pe o bancă în Cișmigiu, avea hainele curate și roase pe la coate și genunchi. Își purta cu multă demnitate sărăcia în fața lumii. Invitat în casa domnișoarei Verghy și-a lecturat prima dată paginile din romanul „Craii de curtea veche”, la care lucra, cu schimbări de ritm și ton. Avea o cultură enciclopedică și toată lumea spera că va scrie opere la fel de geniale ca și tatăl său.
Mătușa Ștefanei Velisar Teodoreanu avusese un accident în Italia, iar ca să nu orbească trebuia să stea în pat câteva luni cu bandaj negru pe ochi. Suferea de insomnii. Ca să nu se plictisească, aduna lumea la taifas acasă la ea. Printre invitații de la masă, de multe ori se afla și Mateiu. Deși era taciturn la început, la finalul mesei îi făcea pe toți să râdă cu lacrimi. Se pricepea bine la arta culinară, știa să laude cu rafinament bucatele. Diseca orice subiect cu mult sarcasm. La expoziție critica toți vizitatorii.
„Toți intimii îi spuneau mătușii mele tante Margot, Matei i se adresa cu numele întreg: domnișoară Margareta Miller- Verghy, cu multe „r”-uri, „v” și „f”-uri înaripate. Matei era un domn distins, urât și deștept. Era mic, îngust, pirpiriu, și totuși impozant în felul lui. Stătea pe scaun, cu spatele drept, capul ridicat, ușor dat pe spate, aproape chel și ceafa țeapănă, cu mâinile amândouă sprijinite de mânerul bastonului. Avea fața îngustă, nasul lung, ochii mici, gura strânsă, tenul violaceu, de stat prea mult în frig, mâinile prea mici și slabe. Purta un veston maron care-l făcea pământiu și niște pantaloni vărgați. E drept că fruntea sa avea ceva aristocratic. Nu-mi puteam lua ochii de la el și de la melonul lui pus pe o măsuță lângă el. Pronunța ciudat „r”-ul. Nu graseia, dar în loc de „r”, scotea un „v” sau „f” slab, cu o așchie fină de „r” la mijloc, ceea ce dădea o notă de afectare la tot ce spunea. Părea lipsit de naturalețe. Eram tăcută atentă, inofensivă. Mă examinase și el cu coada ochiului când îmi ceruse o foavfrecă, ca să-și taie franjurile de la manșeta pantalonilor săi uzați, continuând să descrie coafura și bijuteriile Mariei Antoaneta, la nu știu ce bal, tot de la Versaille…”
O căsătorie aranjată și doi demodați perfecți
În casa domnișoarei Margareta Miller-Verghy, care avea un pension renumit de fete, pe la Romană, unde a predat și Vlahuță, venea o altă mătușă bogată a Ștefanei, Marica Sion, față de care Mateiu Caragiale avea o mare admirație. Marica era singură, melancolică, mult prea bogată. Vremea trecuse, îmbătrânise și nu-și găsea bărbat pe placul ei. Mateiu era singur, sărac și scriitor. Când ajungea în casa domnișoarei, Mateiu lua loc numai lângă Marica Sion și-i oferea discret un buchețel de violete culese din Cișmigiu. Înflorea și strălucea în camera întunecoasă lângă tăcuta Marica în faţa patului domnișoarei Margot. Însuflețea taifasul cu vorba lui. Răsuna casa de râsul și zgomotul încăierărilor părerilor lui și ale lui Ionel Teodoreanu. Tante Margot gândea că tinerii ar fi o pereche potrivită, ba mai mult, și-a pus în gând să-i căsătorească. I-a convocat pe rând, la ore diferite, ca să le vorbească despre ce avea de gând, dar mai ales să-i convingă că ar fi fericiți o viață împreună. Ea avea nevoie de curaj să se hotărască, el nu se grăbea să o ceară.
Căsătoria a avut loc până la urmă. Erau perfect demodați amândoi. Nu se vedea diferența mare de vârstă, a ei față de a lui, de principii și angoase neexprimate. După căsătorie, Marica i-a oferit scriitorului ceea ce nu avea. Își schimbase garderoba, au călătorit în străinătate. Multă vreme, în apartamentul luxos decorat cu gust de la mobilă, tablouri, la argintărie, totul se învârtea în jurul lui. Mateiu a spus… Mateiu se odihnește… Lui Mateiu îi place… Mateiu dorește…. Mariajul n-a durat până la capătul zilelor.
Coliva pisicilor, o fantezie a lui I.L. Caragiale?
După amintirea lui Garabet Ibrăileanu despre debutul lui Mateiu Catagiale ca poet și cheful de la revista „Viața Românească”, ca ziua să treacă în ton cu dorința criticului, Ștefana Velisar Teodoreanu i-a oferit bucuria amintirii ei despre singura dată când l-a văzut și cunoscut pe I.L. Caragiale.
Maria Delavrancea sora, dramaturgului Barbu Ștefănescu Delavrancea, era sora tatălui Ștefanei, iar Cella era verișoară cu ea. Într-o după masă, pe când pianista se afla în străinătate, Beb, sora Cellei, o invită pe Ștefana la un ceai și cornuri cu nucă, în sufrageria umbroasă ce avea ferestrele spre grădina casei. La un moment dat fetele au văzut un cap cu pălărie de paie și niște umeri pe sub fereastră. Beb se ridică de la masă, aleargă spre ușă și se întoarce cu I.L. Caragiale. „Arăta de parcă se deșteptase dintr-un vis hazliu, pe care-l urmărea în gând, – își amintește Ștefana – deși ne privea ascuțit prin ochelarii săi strălucitori. Beb l-a poftit să bea ceai până vine nenea Barbu, dar a refuzat. S-a rezemat de bufet, și-a dat pălăria mai pe ceafă, și-a rotit ochii prin sufragerie, deasupra mesei, la mutrișoarele noastre și, zărind o pisică tărcată care sta la soare pe pervazul ferestrei, ne-a întrebat cum o cheamă. Era Poe mic, așa-i spuneam. Și deodată, cu glas confidențial: dar știți voi cum se face coliva pisicilor? Să vă învăț eu. Știți că pisicile mor după pește! Luați o farfurie albă, curată, poate să fie și cu flori, puneți pe ea multe osișoare de pește, multe, le grămădiți cu grijă, fir cu fir, osișor cu osișor, ca să se adune așa, ca o căciulă cu fundul lat, așezați deasupra capetele peștilor, cu boturile în sus, în formă de coroană. Și pe marginea farfuriei, cozile, cu vârfurile în afară, și…”
Tocmai atunci, Barbu Delavrancea, cu părul vâlvoi și ochii ca verdele de primăvară, a intrat grăbit, l-a îmbrățișat, cu exclamări de bucurie pe Caragiale și l-a dus la el în birou.
A iubit sau nu Caragiale pisicile? Cine știe?
Foto sus: Mateiu Caragiale și I.L. Caragiale
I.L.Caragiale a murit în 1912, la Berlin, iar după decesul său, Mateiu n-a mai avut niciun sprijin, o ducea tare greu. Cei care l-au cunoscut povestesc că era un bărbat mic, deștept și scria. Mânca pe unde era invitat, dormea pe o bancă în Cișmigiu, avea hainele curate și roase pe la coate și genunchi. Își purta cu multă demnitate sărăcia în fața lumii.
