Despre cum Peter Brook n-ar putea fi director de teatru în România
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-cum-peter-brook-n-ar-putea-fi-director-de-teatru-in-romania/

Numele meu este Radu Popescu. Am absolvit Regie Teatru la UNATC în 2007 şi Masterul de Dramaturgie al aceleiaşi Facultăţi în 2009. Cum n-am avut norocul să mă număr printre puţinii norocoşi care s-au făcut remarcaţi la absolvire, n-am reuşit să intru în „circuit” prin teatrele de stat, iar o a doua şansă nu mi s-a dat niciodată. Aşa că singura cale posibilă a fost teatrul independent, pentru că am vrut cu orice preţ să fac Teatru.

Un articol de Radu Popescu|16 decembrie 2015

O istorie personală despre „Managementul cultural”. Sau despre cum Peter Brook n-ar putea fi Director de Teatru în România

Au urmat câțiva ani îngrozitori, în care mi s-a întâmplat să plâng noaptea pe un colț de pernă din frustrarea că nici unul din eforturile mele nu avea sorți de izbândă. Până în 2010 nu existau aproape nici un fel de posibilități să te exprimi: nu existau fonduri, nu existau decât extrem de puține spații independente în București.

Treptat-treptat, de prin 2010, lucrurile au început să evolueze înspre bine. Au apărut UNTEATRU, Godot, Teatrul de Artă și alte spații. Chiar și noi am reușit să deschidem și să activăm vreun an și jumătate cu Teatrul Apropo, în condițiile sălbatice în care plăteam chirii din buzunar, ne bucuram la 40 de spectatori, iar actorii jucau pe sume total nefericite. Dar făceam ceva. Apoi au început să apară și finanțările. AFCN, ARCUB, UNITER, Ministerul Culturii… Festivalul inventat de mine în 2010 – „Maratonul Teatrului Independent” a devenit un eveniment cunoscut în mișcarea independentă. Apoi au venit și alte proiecte… Uite așa am devenit „manager cultural” – de voie, de nevoie. Am învățat să fac deconturi, devize, să cunosc legea drepturilor de autor, să fac hârtii peste hârtii, să calculez neturi și bruturi și să știu o grămadă de norme de tot felul… În acest fel am ajuns să conduc pentru o perioadă (2014-2015) cel mai mare teatru particular din România – Teatrul Elisabeta. Iar acum sunt în poziția privilegiată în care pot să gândesc strategii pe termen mediu și să mâ gândesc care ar putea fi sursele reale pentru următorul Proiect.

În acest context a apărut concursul pentru postul de Manager al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești. Deoarece cunosc câțiva actori de acolo, cu unii am și lucrat; și pentru că știu că îți doresc un manager bun și dedicat; și pentru că sunt o trupă frumoasă, care a avut realizări de excepție în trecutul nu foarte îndepărtat; pentru că Ploieștiul nu e așa departe și pentru că, mai ales după ultimele evenimente social politice ni s-a spus că „trebuie să vină oameni noi, tineri, cu viziune, care să facă ceva în țara asta”… pentru toate aceste motive am spus că merită să încerc.

Aplicația mea însă avea din start o problemă: deși îndeplineam toate condițiile solicitate de Lege (O.U.G. nr. 189/2008), aveam o problemă cu condițiile suplimentare solicitate de către Autoritate:

– vechime în specialitatea studiilor de minim 2 ani;

– vechime în funcţie de conducere – minim 1 an.

Un Plan de Management nu e ceva ce poți face de pe o zi pe alta, așa că mi-am spus că ar fi bine să aflu dacă am sau nu dreptul să candidez. Am cerut atât părerea unor prieteni avocați specializați în Dreptul Muncii, cât și opinia Departamentului de Resurse Umane de la Primăria Ploiești. Și aici începe odiseea birocratică.

Într-o primă fază mi s-a părut ciudat, împreună cu doamna de la Primărie, că, datorită acestor cerințe suplimentare, oameni precum Silviu Purcărete, Alexandru Dabija sau chiar Peter Brook n-ar putea niciodată să candideze pe acest post deoarece Contractele de Drepturi de Autor nu reprezintă vechime în muncă! Chiar dacă oamenii menționați au „specialitatea studiilor” fiind absolvenți ai unei secții sau alta din domeniul teatral, conform legislației în vigoare în România Contractele de Drepturi de Autor nu acordă vechime în muncă. Deci, din acest punct de vedere, orice actoraș cumințel care a stat angajat la stat douăzeci de ani fără să facă nimic notabil cu viața lui (fără să jignesc pe nimeni) e mai bun pentru acest post decât oameni care și-au făcut o carieră de notorietate în lumea teatrului! Pentru Primăria Ploiești importantă e „cartea de muncă”, deci modul în care „catindatul” cotizează la sistemul de pensii de stat. Din bugetul unei instituții de stat.

Dar stați un pic! Din 2014 există o lege (realizată cu mari eforturi și presiuni tot din partea unor ONG-uri) care echivalează activitatea de voluntariat cu vechimea în muncă. Sau, după părerea cabinetului de avocatură consultat:

„Art. 10 alin. (2) din Legea 78/2014 privind reglementarea activităţii de voluntariat în România prevede după cum urmează: „Activitatea de voluntariat se consideră experienţă profesională şi/sau în specialitate, în funcţie de tipul activităţii, dacă aceasta este realizată în domeniul studiilor absolvite”.

Chiar dacă acest contract a fost încheiat anterior Legii 78/2014, activitatea de voluntariat este recunoscută ca experienţă profesională începând cu anul 2001, de când aceasta a fost reglementată pentru prima dată în România. Pentru atestarea experienţei profesionale se poate solicita eliberarea unui certificat de voluntariat care să ateste competenţele dobândite, acesta urmând să aibă anexat un certificat de activitate.”Cum atât faptic, cât și în scripte am depus în cadrul ONG-ului pe care îl conduc și în cadrul numeroaselor proiecte realizate în timp o activitate de voluntariat intensă, am purces la adunarea actelor necesare, care împreună demonstrează oficial următoarele repere profesionale:

2006 – 2015: Director Executiv al Asociației

2010, 2012-2013: Director al Teatrului Apropo (în perioadele specificate Teatrul a avut sediu propriu și activitate curentă de spectacole)

2010-2015: Fondator și Director Artistic al “Bucharest Fringe” – Maratonul Teatrului Independent

2014-2015: inițiator al Proiectului “AutoRgara Tinerilor

2014-2015: Director Artistic al Teatrului Elisabeta

2015: inițiator al Balkanik Fringe Festival, program de cooperare în cadrul Programului Europa Creativă 2014-2020 (în curs de implementare)

În paralel, Primăria Ploiești mi-a răspuns tot mai acru și mai ostil, până la a mă acuza, mai pe față, mai voalat, că nu am citit documentația și legislația de concurs! Ori întrebările mele erau specifice și punctuale asupra recunoașterii de către Autoritate a activității de voluntariat ca vechime în muncă! Cum, conform Legii, ei sunt obligați la acest lucru, răspunsul a fost evitat cu trimiteri repetate la (alte) articole de lege și regulamente de concurs.

Așa că, într-un final, mi-am asumat riscul și am aplicat. Am făcut drumuri la Ploiești pe cheltuială proprie. Am pus cap la cap informațiile obținute și am realizat, cu multă muncă, un Plan de Management pe care îl consider valoros, demn de a fi pus în discuție pentru această instituție de spectacole. Doar că n-a fost să fie așa. Am depus dosarul și în termenul legal am primit o recomandată de la Primăria Ploiești:

Prin anunțul public s-a solicitat ca dosarul să conțină copia carnetului de muncă (sublinierea mea) și sau adeverința după data de 01.01.2011 care să ateste vechimea în muncă și în specialitatea studiior necesare ocupării funcției de manager.

Documentele depuse nu atestă vechimea în specialitatea studiilor de minim doi ani, condiție generală obligatorie solicitată de autoritate.”

Asta în condițiile în care am depus la dosar două adeverințe cu privire la activitatea mea de voluntariat și cea din funcția de conducere din cadrul Teatrului Elisabeta. Evident, nu vreau să cred că secretariatul de concurs a “făcut pierdute” aceste documente, ci doar că ele nu au fost suficient de bune pentru ei.

Aș vrea să fiu clar înțeles. Nu țin morțiș să fiu Director, nici la Ploiești, nici în altă parte. Într-un fel mă simt ușurat că acest refuz îmi lasă libertatea de a mă ocupa de proiectele mele independente. Nu îmi doresc altceva decât, ca mulți alți colegi de-ai mei, să pot să lucrez în domeniul pe care îl iubesc în condiții decente, și să încerc să ofer publicului lucruri frumoase.

Totuși. Am gândit și am muncit un Plan de Management ambițios și bun pentru această instituție. Nu mi s-a dat ocazia să fiu ”judecat” pentru asta, din cauza unei birocrații prost înțelese. De aceea voi merge până la capăt în a contesta această decizie.

Această scrisoare publică dorește doar să fie un semnal despre cum funcționează (încă) lucrurile în România. Cine se îmbată cu apă rece că aceia dintre noi vor fi lăsați să facă treabă doar pentru că sunt bine intenționați – se înșală.

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.