Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.
Un articol de Mihai Munteniţă|27 martie 2013
Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.
În primul rând, teatrul de la Casa de Cultură este ceea ce s-ar putea numi „o şcoală pregătitoare“ – aşa cum am mai spus – unde munca cu studenţii pare nesfârşită. Niciodată nu se poate spune că ai terminat ceva. Tot timpul mai e de lucrat, de inventat, de cercetat. Este aidoma unei case la ţară ce necesită constant îmbunătăţiri; teatrul studenţilor de la Pod reprezintă, în esenţă, un laborator de cercetare.
La Teatrul Naţional, lucrurile stau altfel. Acolo îşi dau mâna profesionalismul, rutina, meşteşugul. Nu ai timp de cercetat. Faci ce ţi se spune, faci ce ai învăţat, faci ce ştii. Laşi şcoala în urmă, îţi mobilizezi instrumentele şi le pui în valoare pe cele dobândite. Un spectacol trebuie să prindă contur. Vine regizorul, montează, dă premiera şi gata.
Deşi cele două activităţi pe care le întreprind, Naţionalul şi Podul, sunt complementare, am impresia că vine o vreme când „joaca de-a experimentul“ trebuie, treptat, moderată. Timpul „jucăriilor“ trece şi vine momentul în care trebuie să te maturizezi. Într-o lume în care „arta nu se poate face pe stomacul gol“ trebuie să dai din coate. Dar… să revenim.
Într-una din pauzele spectacolului în care jucam, am surprins o conversaţie între doi colegi:
„ – Ce faci mâine seară? Ai spectacol? întreabă unul.
– Da, am la Mic! răspunde celălalt.
– Merită?
– Da, îmi dă o motivaţie, pentru că de mult nu mai fac lucrurile pentru glorie.
– Da! Măcar dacă ar fi un fel de mâncare bun, dar nu e! E doar glorie şi nu faci nimic cu ea.“
Conversaţia celor doi m-a pus pe gânduri şi m-a determinat să mă gândesc mai serios. Să încerc o maturizare? Ar fi timpul, chiar dacă se spune deseori că un actor trebuie să aibă inocenţa copiilor; să aibă puterea de a juca cu plăcerea unui copil. Dar doar pe scenă, la lucru, nu şi în viaţa reală – asta nu se menţionează.
Cred că unul din motivele principale pentru care vox populi condamnă actorii este reprezentat de această voluptate a actorilor de a juca şi în viaţa reală. Această perversitate pe care actorii o aplică în viaţa de zi cu zi. Nu mai ştii dacă şi când poţi avea încredere într-un actor care îţi vorbeşte în afara scenei. Joacă un rol? Vorbeşte serios sau doar îşi bate joc? De ce se comportă atât de bizar? „Este un mare actor“ – se spune adesea, dar pe scara blocului îşi tratează vecinii ca pe nişte pigmei. „E un artist desăvârşit“ – dar şi-a părăsit familia din frica de responsabilităţi.
Asta aduce setea de glorie. Un dezechilibru, un autism artistic. La suprafaţă este întruchiparea idealului, pe interior – cea mai josnică fiinţă. Cuvinte frumoase dar comportament caustic.
A face ceva fără niciun fel de motivaţie poate atrage traume. Viaţa reală presupune sânge, sentimente, lacrimi, zâmbete, bucurie – lucruri palpabile. Cât mă priveşte, nu socotesc greşit a juca (şi) pentru bani, cum, de asemenea, nu consider incorect a alege responsabil gândindu-te la soţie, copil, familie.
Decât un trai improvizat şi, în speţă, fără un viitor cert, mai bine unul construit pe baze puternice şi trainice.
Acum două luni gândeam altfel.
Credit foto: Augustin Bucur – Mihai Munteniţă în spectacolul „Două loturi“, Teatrul Naţional Bucureşti
