Despre inutilitatea gloriei în teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-inutilitatea-gloriei-in-teatru/

Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.

Un articol de Mihai Munteniţă|27 martie 2013

Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.

În primul rând, teatrul de la Casa de Cultură este ceea ce s-ar putea numi „o şcoală pregătitoare“ – aşa cum am mai spus – unde munca cu studenţii pare nesfârşită. Niciodată nu se poate spune că ai terminat ceva. Tot timpul mai e de lucrat, de inventat, de cercetat. Este aidoma unei case la ţară ce necesită constant îmbunătăţiri; teatrul studenţilor de la Pod reprezintă, în esenţă, un laborator de cercetare.

La Teatrul Naţional, lucrurile stau altfel. Acolo îşi dau mâna profesionalismul, rutina, meşteşugul. Nu ai timp de cercetat. Faci ce ţi se spune, faci ce ai învăţat, faci ce ştii. Laşi şcoala în urmă, îţi mobilizezi instrumentele şi le pui în valoare pe cele dobândite. Un spectacol trebuie să prindă contur. Vine regizorul, montează, dă premiera şi gata.

Deşi cele două activităţi pe care le întreprind, Naţionalul şi Podul, sunt complementare, am impresia că vine o vreme când „joaca de-a experimentul“ trebuie, treptat, moderată. Timpul „jucăriilor“ trece şi vine momentul în care trebuie să te maturizezi. Într-o lume în care „arta nu se poate face pe stomacul gol“ trebuie să dai din coate. Dar… să revenim.

Într-una din pauzele spectacolului în care jucam, am surprins o conversaţie între doi colegi:
„ – Ce faci mâine seară? Ai spectacol? întreabă unul.
– Da, am la Mic! răspunde celălalt.
– Merită?
– Da, îmi dă o motivaţie, pentru că de mult nu mai fac lucrurile pentru glorie.
– Da! Măcar dacă ar fi un fel de mâncare bun, dar nu e! E doar glorie şi nu faci nimic cu ea.“

Conversaţia celor doi m-a pus pe gânduri şi m-a determinat să mă gândesc mai serios. Să încerc o maturizare? Ar fi timpul, chiar dacă se spune deseori că un actor trebuie să aibă inocenţa copiilor; să aibă puterea de a juca cu plăcerea unui copil. Dar doar pe scenă, la lucru, nu şi în viaţa reală – asta nu se menţionează.

Cred că unul din motivele principale pentru care vox populi condamnă actorii este reprezentat de această voluptate a actorilor de a juca şi în viaţa reală. Această perversitate pe care actorii o aplică în viaţa de zi cu zi. Nu mai ştii dacă şi când poţi avea încredere într-un actor care îţi vorbeşte în afara scenei. Joacă un rol? Vorbeşte serios sau doar îşi bate joc? De ce se comportă atât de bizar? „Este un mare actor“ – se spune adesea, dar pe scara blocului îşi tratează vecinii ca pe nişte pigmei. „E un artist desăvârşit“ – dar şi-a părăsit familia din frica de responsabilităţi.

Asta aduce setea de glorie. Un dezechilibru, un autism artistic. La suprafaţă este întruchiparea idealului, pe interior – cea mai josnică fiinţă. Cuvinte frumoase dar comportament caustic.

A face ceva fără niciun fel de motivaţie poate atrage traume. Viaţa reală presupune sânge, sentimente, lacrimi, zâmbete, bucurie – lucruri palpabile. Cât mă priveşte, nu socotesc greşit a juca (şi) pentru bani, cum, de asemenea, nu consider incorect a alege responsabil gândindu-te la soţie, copil, familie.

Decât un trai improvizat şi, în speţă, fără un viitor cert, mai bine unul construit pe baze puternice şi trainice.

Acum două luni gândeam altfel.

Credit foto: Augustin Bucur – Mihai Munteniţă în spectacolul „Două loturi“, Teatrul Naţional Bucureşti

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

09
/06
/20

OPINIE Radu Jude şi Cristi Puiu sunt cei mai incomozi regizori din cinematografia română. Fiecare film şi fiecare interviu stârnesc un val de reacţii. E drept, taberele lor de admiratori şi de detractori sunt diferite, de multe ori chiar inversate. Nu e o întâmplare însă că tot ei sunt şi autorii unor forme radicale şi îndrăzneţe de cinema.

31
/01
/20

CORESPONDENȚĂ DIN BRUXELLES. La BOZAR, în Bruxelles, până acum în februarie 2020, puteți vizita (contra unei sume modice) o excepțională Expoziție Brâncuși. Este perla coroanei în prezența României la festivalul EUROPALIA, care în 2019 a fost dedicat țării noastre.

28
/01
/20

Îndeobște, afacerile premiilor literare din România sunt banale și jalnice reglări de conturi între găști, se desfășoară între oameni care ar intra toți într-o debara sau într-o cabină telefonică. Certuri mari, mize mici.

15
/11
/19

În ziua când am răspuns invitației onorante de a mă implica în bunul mers al festivalului arădean, ca director artistic, timp de aproape un deceniu, între 2002 și 2010, mi-am amintit de căldura cuvintelor regretatului meu frate, Victor Parhon, aflat în această ipostază până în anul trecerii sale în eternitate, cu privire la carsimaticul public de aici, la emoția sa neînchipuit de puternică, la trăirile  unor adevărați și fideli prieteni ai scenei și ai valorilor pe care aceasta le cultivă.

27
/09
/19

OPINIE Rezultatele celui mai recent concurs de proiecte de film organizat de Centrul Național al Cinematografiei (CNC) au declanșat scandal. Se întâmplă aproape mereu. Motivul principal: finanțarea primită de unii regizori controversați și ocolirea unor regizori importanți. Însă de ce se ajunge aici? Și ce se poate face pe viitor?

22
/08
/19

CRONICĂ DE FILM Nu e o întâmplare că regizorul lui „Poliţist, adjectiv”, unul dintre filmele emblematice ale Noului Cinema Românesc, oferă cel mai neaşteptat lungmetraj al ultimilor ani, care poate aduce o schimbare de direcţie. „La Gomera” este o reconfirmare: Corneliu Porumboiu rămâne cel mai inventiv, surprinzător şi autoreflexiv cineast român.

23
/06
/19

OPINIE Proaspăt intrat și în cinematografele de la noi, un nou film șochează o parte a spectatorilor, care îl califică drept „scârbos” sau „odios”: „Mănușa de Aur”, cu care Fatih Akin a agitat puternic apele și la premiera mondială din competiția de la Berlin. Când am devenit atât de sensibili?