Despre teatru și despre iubire. Cu 10 mari actori români
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-teatru-si-despre-iubire-cu-10-mari-actori-romani/

Cum a fost debutul dumneavoastră? Pentru cine jucaţi teatru? Cui îi sunteţi recunoscător? Sunt câteva dintre întrebările la care au răspuns zece dintre cei mai cunoscuţi actori români.

Un articol de Ziarul Metropolis|25 Octombrie 2015

Mai jos sunt răspunsurile lor, extrase din interviurile Loretei Popa, publicate pe 20 octombrie de editura Tracus Arte, în volumul intitulat „33 – interviuri -”:

Aimée Iacobescu: „Momentul debutului meu e incredibil, nu-l voi uita niciodată. A fost foarte devreme, la 16 ani eram deja pe scena Naţionalului. Cred că m‐am născut pentru actorie. Pe partea profesională mă consider norocoasă pentru că întotdeauna am avut publicul lângă mine. Nu am să renunţ niciodată la Naţional, acolo am început şi tot acolo vreau să mor. Poate unicul lucru care te consolează ca actor în România este modul în care te privesc oamenii pe stradă. Mă doare că teatrul şi‐a pierdut magia. Când intrai în teatru, uitai tot.

Teatrul era foarte iubit şi se conştientiza acest lucru. În ceea ce mă priveşte, mi‐am iubit toate rolurile şi am încercat să fiu cât se poate de sinceră, pentru că sinceritatea, naturaleţea reprezintă cheia fiecărui rol. Sigur că am fost nemulţumită când m‐am văzut jucând aproape acelaşi gen de rol, dar mi‐am zis că trebuie să găsesc mijloace să nu semăn cu cea de dinainte, ca de fiecare dată spectatorul, văzându‐mă, să nu se plictisească. Am căpătat maturitatea, experienţa şi energia care ar fi fost păcat să se piardă în aşteptări inutile. Dacă în teatru convenţia este acceptată de spectator, la film el se aşteaptă să vadă viaţă netrucată.”
Carmen Stănescu: „Am avut o copilărie frumoasă, ca‐n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m‐au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului –, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le‐am văzut mai apoi m‐a motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi‐am dorit să fiu şi eu acolo sus, pe scenă.

Tata voia să devin avocată, aidoma lui, sau farmacistă. Dar eu simţisem chemarea deja, nu cred că aş fi avut talent pentru altceva decât teatru. Odată am plâns la sfârşitul vacanţei de iarnă şi am spus că eu nu mai vreau la şcoală, vreau la teatru. Iar tata m‐a înţeles şi cu înţelepciunea sa caracteristică mi‐a spus: «Da’ tată, dar e ruşine să te duci la teatru dacă tu nu termini şcoala. Aşa că hai să terminăm şcoala cu bine şi pe urmă te duci la teatru!». M‐a convins şi aşa a fost. Pentru că mi‐aţi amintit de acea perioadă, vă spun sincer că mi‐aş dori să văd din nou în jurul meu eleganţă, bun‐gust, politeţe, respect faţă de ceilalţi şi decenţă.”

12049182_171804706491132_2630444263726598023_n

Damian Crâșmaru: „Adevărul este că teatrul este jucat pentru cei din sală, nu pentru cei din scenă. Vorbesc mereu de oamenii din sală chiar şi studenţilor mei. Marele spectator este cel din sală, care are nişte arme. Tace. Dar tace de te îngrozeşte. Râde, dar îţi dă putere. Plânge, la fel. Sau aplaudă. Acestea sunt armele lui, sunt replicile lui. Că sunt de acord sau nu. Ferească Dumnezeu să nu ai parte de astea într‐un spectacol! Pentru că din ce în ce mori. Este o meserie cu multe taine, misterioasă şi necunoscută. Acolo, la înălţimea meseriei, nu am avut niciodată ameţeli.”

Dorel Vișan: „În special generaţia tânără care nu mai are conştiinţa limbii române şi a iubirii faţă de ţară, foarte repede s‐au înstrăinat. Mă doare când îi aud folosind alte cuvinte care nu sunt mai frumoase decât corespondentele lor în limba română. E mai frumos să spui slujbă sau serviciu decât job. Odobescu spunea că într‐o ţară în care sunt prea multe cuvinte străine se fac primii paşii spre pieire şi uite că nu învăţăm din marii noştri luminaţi, marii noştri dascăli, marile noastre valori. Mă uit la teatru şi la film, unde am o oarecare specializare, cât de mult s‐a îndepărtat teatrul de misia lui, de a fi dialog între oameni, de a propovădui, cum a spus Aristotel, dar şi marii cărturari, de a potoli patimile oamenilor prin învăţături.

Noi nu potolim, noi răscolim patimile oamenilor. S‐au făcut mari modificări pentru că au dispărut apărătorii limbii române, valorile care să apere valoarea. Au devenit valoroase lucruri care nu erau nimic. Eminescu spunea „Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol/numesc sfânt, frumos şi bun ce nimic nu însemnează,/ îşi împart a lor gândire pe sisteme diferite“. Or noi nu avem nevoie de sisteme. Sistemul e unul singur: Omenia. Aşa spunea Blaga „Omul creează atât timp cât rămâne om“. În momentul când nu mai e acolo, el nu mai creează decât lucruri contrare iubirii. Cine mai spune „Patria mea e limba română“, cum a spus Nichita Stănescu? Cine o mai apără? După plecarea în infinit a profesorului George Pruteanu, n‐a mai fost nimeni. Nu mai vorbeşte nimeni de limba română. Este trist. Aici e necazul, dar probabil că merităm această soartă. ”

Florin Piersic: „Există un milion de reţete despre cum să faci una ori alta, cum să ai prieteni, cum să ai succes, cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema. Nu ştiu cât func‐ ţionează ele în realitate. Ceea ce ştiu şi cred eu este că artiştii sunt altfel şi urma lor – în timp – rămâne. Urma lăsată de actori ar dispărea, dacă dincolo de aplauze n‐ar exista sufletul spectatorului. Iubirea lui. Aşa că iubirea este în noi, la fel ca prietenia şi credinţa. Nu există un secret.

Pentru mine, ca actor, este importantă încrederea în mine însumi, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să‐ţi ceară mai mult decât se poate… Doar astfel dai rod bun. Forţa şi delicateţea îşi au rolul lor şi pot ieşi la suprafaţă atunci când îţi permite replica sau ai partenerul potrivit. Am avut dascăli extraordinari, care au ştiut ce să‐mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, şi am avut colegi de excepţie, dintre care unii se află acum, sunt distribuiţi acolo, în ceruri! Mi‐e dor de ei în fiecare clipă!”

George Mihăiță: „A fost o experienţă extraordinară să poţi să joci eroi. Nu numai să‐i joci, ci să fii credibil, iar publicul să iubească personajul. O mare şansă a fost pentru mine să joc Peneş Curcanul în filmul „Pentru patrie” şi mi‐aduc aminte că aproape mă contopeam cu personajul, credeam în el, credeam în vorbele lui, în credinţa lui de a‐i fi bine ţării. De fapt, şi eu prin ceea ce fac, prin credinţa mea, prin apariţiile mele tot aşa vreau să‐i fie ţării bine, că dacă mie mi‐e bine, poate şi ei îi este mult mai bine. De la noi pleacă binele. Binele nostru să se ducă spre binele celor din jur şi automat spre binele ţării.

Cred şi vreau binele ţării şi fac orice să‐i fie bine, spre deosebire de alţii pe lângă care trec repede, nu mi‐i apropii ca prieteni, care cred mai puţin în lucrul acesta, dar îi compătimesc pentru că nu le‐a dat Dumnezeu şansa să fie cineva care să poată oferi. Poate că nu au primit atât de mult de la divinitate ca să poată să ofere la rândul lor. Din păcate sunt mulţi din aceştia, dar eu am lumea mea, cum spunea Horaţiu Mălăele. Noi avem lumea noastră ajutată de Dumnezeu foarte mult şi avem şansa prin El să dăruim. Este o bucurie foarte mare. Cred că am fost lăsat pe lume ca să aduc binele celor din jur. Am avut şi şansa să pot să câştig atât material, cât şi spiritual, să câştig încredere, să ofer speranţe celor din jur. Cel mai mult când oferi, oferi copiilor tăi. O stare bună, o stare spirituală, materială, mă gândesc să le fie bine. Mă gândesc la ei prin tot ceea ce fac eu vizavi de ei, prin dialogurile pe care le am, prin mângâierile pe care le am cu ei să le fie bine şi să aibă şi ei norocul pe care l‐am avut eu în viaţă. Să poată la rândul lor să ofere ce le ofer eu.”

Ileana Stana Ionescu: „Tot ce am învăţat mai frumos, mai bun, mai corect, mai demn am învăţat la şcoală. Am făcut şcoala primară şi liceul la Turnu Severin, un liceu de reputaţie naţională, tot ce am învăţat atunci îmi amintesc şi acum cu fidelitate. N‐am pierdut din vedere nimic. Am avut profesori foarte buni, ceea ce este extrem de important, să fii format solid. Le sunt îndatorată peste fiinţă profesorilor şi profesoarelor mele frumoase şi iubite şi dragi. Am vrut să fiu ziaristă. A fost visul meu, după ce am terminat liceul. În 1954 erau ani ciudaţi. Am origine socială ciudată, pentru că sunt pe jumătate italiancă, tatăl meu a fost ofiţer de stat major în armata lui Antonescu şi tot aşa. La examen am cârmit‐o. A fost un joc al întâmplării intrarea mea în teatru. Un joc fericit.

A rămas permanent un joc, fiindcă mereu au intervenit surprize şi lucruri la care nu m‐am aşteptat şi care au însemnat foarte mult pentru mine. Au contribuit la încrederea mea, la convingerea că trebuie să fac tot ce se poate ca să depăşesc orice fel de dificultate. Am avut noroc să fac o profesie care înseamnă viaţa mea şi care înseamnă foarte mult. Nu ştiu dacă aş fi făcut ziaristică cu la fel de multă pasiune cu care fac teatru. Cu toată cenzura, când te strecurai printre toate, găseai o mică ocazie să „explodezi” şi asta era foarte frumos. La vârsta pe care o aveam atunci nici nu era greu să faci asta. Speranţele ne erau fără limite. În etapa asta actuală e mai complicat.”

Maia Morgenstern: „A avut o copilărie şi o adolescenţă aflate sub semnul unei situaţii materiale precare. Părinţii au învăţat‐o să privească realitatea şi să o înfrunte. Deşi aceştia erau atei, Maia în schimb este o persoană religioasă. „În limba ebraică, Paşte ‐ Pesah, se traduce mai exact «A sări peste», «Pass over». Pesah… În tradiţia evreiască se spune că în acea noapte bine‐ cuvântată în care Moise a convins, a determinat pe Faraon să elibereze poporul evreu din sclavia Egiptului, Îngerul Morţii a păşit peste, a sărit peste, a ezitat casele evreilor, astfel încât poporul lui Israel s‐a ridicat cu mic, cu mare şi a plecat în acea noapte. A păşit afară din robie. Ce înseamnă pământul acesta românesc pentru mine? Am învăţat de la părinţii mei multe.

Tatăl meu mi‐a spus: «Noi, evreii, avem 11 porunci!» Cele zece sunt practic aceleaşi în toate confesiunile, până la urmă pilonii civilizaţiei şi ai umanităţii: să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi, să respecţi pe tatăl şi pe mama ta… «Mai avem una. Respectă legea locului unde trăieşti!» Asta se traduce prin a respecta locul unde trăiesc, unde îmi cresc copiii, unde îmi câştig existenţa. Sunt cetăţean român, sunt evreică, trăiesc la confluenţa acestor două culturi, acestor două forme de energie, atât de intense, atât de paradoxale. Sunt aici, trăiesc aici, visez aici, îmi cresc copiii aici, mă zbat aici, plâng, râd aici.”

Mariana Mihuț: „Am avut parte de parteneri minunaţi, mă gândesc la Gheorghe Dinică, unul din marii parteneri şi preferaţii mei. Am jucat mult împreună, am fost în turnee împreună şi ştiu ce om minunat şi ce partener extraordinar era. Şi nu numai el. Am avut parte de oameni minunaţi în jurul meu. Mai ales în profesia aceasta, nu poţi să trăieşti de unul singur. Trebuie să comunici cu cei de lângă tine, iar eu, slavă Domnului, am avut cu cine comunica.

Se întâmplă că rolurile care mi se propun în film să mi se pară, prin comparaţie cu cele din teatru, atât de neinteresante că pur şi simplu îmi pierd vremea dacă mă duc să spun acolo două vorbe şi să încerc să fac faţă unor oameni cu totul necunoscuţi, care nici măcar nu au încredere în mine, pentru că nu vin la teatru. Atunci mai bine joc la teatrul meu rolurile mele, decât să joc două vorbe şi chiar să nu mă intereseze. Sigur că toţi avem nevoie de bani, dar nu până într‐atât, încât să nu alegem. ”

Mihai Mălaimare: „Ce mi se pare ciudat sau oarecum nelalocul său este că jurnaliştii şi cititorii deopotrivă sunt tentaţi să vorbească mai degrabă despre o himeră decât despre o realitate. Un artist în viziunea lor este ceva cu totul special, cineva care trăieşte într‐un turn de fildeş, este un om cu nevoie speciale, un om cu viziuni. Lumea uită să privească, să simtă, să asculte că artistul este şi el un om normal. Un om căruia i se sparg ţevile în casă, un om căruia i se opreşte căldura, un om căruia nu‐i ajung banii, un om care se ceartă cu nevasta, un om care nu are timp de nici o bucurie personală. Un om care‐şi trăieşte problemele de zi cu zi, vorbesc despre actorii normali la cap, nu despre cei care‐şi poartă personajele şi pe stradă.

Artistul trăieşte într‐o agitaţie şi o alertă atât de teribile încât ceea ce se întâmplă seara, când vine la spectacol, este într‐o oarecare măsură o clipă de salvare, o insulă, un remediu, un spital unde vine să se trateze ca să reziste luptei care‐l aşteaptă a doua zi. Existenţa mea în teatru nu se abate deloc de la lucrurile pe care vi le‐am povestit. Sunt atât de puţine bucuriile, chiar dacă consistente, dar atât de puţine faţă de tristeţile şi agasările zilnice încât îmi este şi complicat să‐mi amintesc de ele, mai cu seamă că vorbim în timpul zilei, când sunt asaltat de sumedenie de lucruri pe care apuc sau nu apuc să le fac.”

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »