”Destinul disperării” unui orientalist de excepție – Aurel Decei
https://www.ziarulmetropolis.ro/destinul-disperarii-unui-orientalist-de-exceptie-aurel-decei/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa a fost caracterizată drama istoricului român Aurel Decei (1905-1976), vicepreşedinte al Societăţii Internaţionale a Orientaliştilor (Istanbul) şi membru al Societăţii regale engleze de orientalistică (Londra).

Un articol de Georgeta Filitti|10 iunie 2017

Probabil nu vom putea calcula niciodată pierderile din cultura românească datorată factorului politic de după al doilea război mondial.  Licențiat al facultății de Litere și Filozofie din Cluj, doctor al universității din același oraș (cu o teză despre Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armenești, diplomat al Școlii de limbi orientale din Paris, cu specializări de orientalistică în toate centrele de referință din Occident, A.D. părea născut să fie o figură memorabilă a istoriografiei române.  Ardeleanul temeinic, vorbind 12 limbi (între care persana, turca, araba), cu o cunoaștere profundă a istoriei românilor, a avut nefericirea să intre, în 1940, în corpul diplomatic iar în 1947 a refuzat, ca mulți alții, să se întoarcă în țară.

A făcut mai mult, a început o campanie violentă contra noilor autorități comuniste de la București, a scos documente din oficiul diplomatic, punându-le la adăpost și a devenit colaborator permanent al organismelor românești și străine care se împotriveau noii ordini statornicite la București. Timp îndelungat activitatea lui A.D. și a altor câteva mii de disidenți a rămas pur retorică. Comitetul Național Român, Fundația regală universitară Carol I, Europa Liberă, Buletinul de informații al românilor din exil (BIRE) încercau cu disperare să edifice Occidentul asupra dramei românilor căzuți tot mai adânc sub dominația sovietică. Comandamentele, interesele, oportunitățile etc adresanților erau altele.

Între timp, temuta poliție politică de la București acționa, cu acea brutalitate care a făcut-o unică în spațiul cotropit de ruși. Prof. A.D. a fost răpit la Berlin, unde fusese invitat la un simposion de orientalistică, transportat la București, anchetat, torturat, ținut trei ani de zile în celula condamnaților la moarte și apoi, în 1964, eliberat. Între timp, autoritățile aflaseră că, dincolo de a fi un vajnic oponent politic, A.D. era un savant, un erudit a cărui știință putea fi folosită. O vreme a fost ținut închis într-un apartament conspirativ din blocul  de pe Calea Victoriei care la parter găzduia magazinul Romarta. Acolo a transcris și tradus sute de documente orientale. Apoi a devenit cercetător la Institutul de istorie N. Iorga al Academiei. După moda vremii, cercetătorii trebuiau îndoctrinați la orele de ”învățământ politic”. Au făcut-o și cei de acolo, timp de un an de zile, sub conducerea acestui profesor fără pereche: au studiat, din perspectivă istorică, cartea cu cel mai mare tiraj din lume, Biblia. Când tovarășii s-au prins, era prea târziu, cercetătorii își făcuseră o imagine solidă, documentată asupra unui răstimp esențial din istoria omenirii, cel când s-au plămădit capitolele Bibliei.

Profesorul căruia i se spărseseră timpanele în urma bătăilor suferite la Securitate, ajuns mentor neoficial al atâtor tineri, într-un climat de așa zisă relaxare din 1976, a fost asasinat într-un spital oarecare. Statul român a pierdut atunci un orientalist de valoare. Amintim doar a sa Istorie a Imperiului otoman, 1300-1656 (publicată postum, în 1978 și 1980), ca și de colaborarea la Enciclopedia Islamului, de la Istanbul. Totodată, s-a împrăștiat biblioteca și arhiva sa din Istanbul care însemna 20 000 de volume privitoare la istoria, geografia, dreptul turcesc (începând cu sec. XVIII). Apoi cronici, manuale, dicționare, 300 de msse (din sec. XV înainte), ca și fotocopii după originale din Biblioteca Națională a Franței, Muzeul britanic ori Biblioteca Patriarhiei din Constantinopol.

Securitatea a fost bucuroasă să neutralizeze un spion care lucra pentru ”opt servicii”, după actul de acuzare formulat contra lui; peste timp, secretele divulgate de prof. A.D. (în urma discuțiilor cu fugari din RPR) s-au dovedit a fi simple descrieri ale privațiunilor îndurate de populația țării. În schimb, sacrificarea unui om de știință a lăsat mai săracă școala românească de orientalistică, a lipsit generații întregi de un mentor care i-ar fi învățat, cum spunea el, ”să țină la preț”, adică să rămână cercetători ambițioși, erudiți și străini de mizeriile delațiunii ca formă de proeminență socială.



29
/06
/16

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.