Destinul unei pianiste: Alina Azario, între Lipatti, Radiohead şi Steve Jobs
https://www.ziarulmetropolis.ro/destinul-unei-pianiste-alina-azario-intre-lipatti-radiohead-si-steve-jobs/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI O fată veselă din Piatra Neamţ pleacă la 15 ani la Paris, ca să-şi continue studiile de pian. Alina Azario predă acum la Hamburg şi cântă pe marile scene ale lumii.

Un articol de Adina Scorţescu|26 martie 2014

Alina Azario predă acum la Hochschule für Musik Hamburg, unde și-a terminat doctoratul. Săptămâna trecută și-a lansat la București primul CD (cu piese de Rameau și Debussy) și, la toamnă, pregătește prima ediție a Festivalului Internațional „Clara Haskil”, care va avea loc la Sibiu.

Din destinul ei artistic, care a început cu Lipatti (nu compozitorul, ci pianul din școala generală) și care e organizat acum, zilnic, de un calculator creat de Steve Jobs, fac parte o duzină de nume sonore, printre care Radiohead, Marta Argerich, Claude Debussy.

Lipatti a fost primul pian pe care am cântat. Când l-am cunoscut, aveam 3-4 ani. Nu prea-mi plăcea grădinița, mă plictiseam, așa că mă lua tata cu el pe la școală. Acultam orele de pian ale viitoarei mele prime profesoare, doamna Șum, și eram impresionată de animalul ăla negru, cu trei picioare, din sala mare a Liceului de Artă din Piatra Neamț. Eram fascinată de clape, de sunete… Mă rog, pianul ăla era vai de capul lui, nu era o frumusețe de sunet ca la un Steinway, dar oricum. La început, a fost o joacă.

Una dintre amintirile cele mai dragi pe care le am e prima ieșire pe scenă, când aveam 6 ani (începusem pianul cu câteva săptămâni înainte): Era concertul de Crăciun. Sala mare a liceului era în întuneric, doar luminițele de la brad erau aprinse; iar, pe pian — lumânări. Era magic, feeric! Iar eu am intrat pe scenă și am cântat ,,Cimpoiul”. (râde) Era deja consacrarea – să cânți pe pianul cu coadă. Mi-au plăcut foarte foarte mult publicul, aplauzele, atmosfera aia specială… și a fost ca un declic. Mi-am zis „Vreau să fac pian, vreau să cânt cât mai des pe un pian cu coadă!”. (râde)

Decizia mai importantă am luat-o la 14 ani. Mulți profesori mi-au zis: „Alina, fă mai bine matematică, devii inginer sau poate medic… ești sigură că vrei să cânți la țambal?” Profesorul de istorie, care era foarte nemulțumit când mai plecam la concursuri și lipseam, mi-a pus porecla „Alina țambalagista”.

Richter și Horowitz au fost pianiștii pe care cred că i-am ascultat cel mai mult în perioada copilăriei. Aveam multe viniluri acasă și ascultam muzică tot timpul — când mă jucam, când îi așteptam pe părinți. Mă fascina sunetul ăla și visam să cânt pe piane cât mai bune. Sunetul pianului — chiar dacă îl poți modela enorm — e legat mult de posibilitățile instrumentului.

Un violonist își cunoaște atât de bine propriul instrument! Lucrează cu el ani și ani de zile. Noi trebuie să ne adaptăm tot timpul unui instrument nou, depindem de capacitățile lui. La 10 ani, când am fost la primul concurs internațional, Città di Stresa, în Italia, am cântat pe un Steinway. Eram surprinsă pentru că totul mergea de la sine, suna mult mai frumos decât pianina mea de-acasă, Ceaikovski!

Dar Enescu spunea că „nu e bine să cânți tot timpul pe instrumente bune”. E bine, din când în când, să lucrezi cu instrumente proaste, ca să-ți creezi probabil acea frustrare a calității la care nu ajungi.

Îmi place Woody Allen. Poate și pentru faptul că e muzician, cântă la clarinet. Nu l-am ascultat în vreun club, dar mi-aș dori. La el, tragicul se îmbină cu lejeritatea; și cu simțul umorului. Recunosc, când merg la un film, aștept să-mi schimb gândurile, să intru în altă lume.

Mentorul meu a fost Evgeni Koroliov. Din punctul meu de vedere, e unul dintre cei mai buni zece pianiști pe plan mondial, la ora actuală; a fost un privilegiu enorm. Dar am avut și mult ghinion — am avut câțiva ani mai dificili la Paris. Eu am plecat la 15 ani, cu o bursă. Bursele pentru studenții străini au fost la un moment dat tăiate. A fost greu; la 19-20 de ani căutam un mentor și nu-l găseam. Dar — cum se întâmplă în viață — roata se învârte și vine norocul așa, deodată.

alina azario

L-am ascultat pe Koroliov într-un concert cu Variațiunile Goldberg și am fost absolut fascinată. A reușit ceva fantastic, ca cele 2000 persoane din sală să… nu mai fie acolo. A creat un fel de transcendență. A reușit să pună muzica în serviciul lui Bach și să se șteargă pe el ca interpret. Am simțit că trebuie neapărat să lucrez cu el și am căutat să văd dacă e profesor pe undeva. Am găsit Hamburg. Nu vorbeam o boabă de germană, dar mi-am zis „Asta e, trebuie să plec”. Am dat audiție: am fost peste 200 de candidați, pe opt locuri. Unul singur la Koroliov. Pe care l-am luat eu. Și așa, în 2006, mi-am luat valizele și am plecat la Hamburg.

Mi-am petrecut mulți mulți ani alături de Debussy. O fost o întâmplare, pentru că e clar că — atunci când eram copil — nu-mi alegeam eu singură repertoriul, îmi era impus. Țin minte că m-a atras timbrul. Nu degeaba se spune că e o muzică impresionistă, chiar dacă el a refuzat eticheta asta. În muzica lui apare o paletă absolut specială de culori pianistice; a revoluționat arta componistică a pianului (și cea a orchestrei, dacă e să luăm bucăți ca „Marea” sau „Preludiu la după-amiaza unui faun”). La pian, e un mod special de a cânta această muzică – tușeul, rafinamentul, timbrele, armoniile, ritmurile… În primul preludiu (pe care l-am și înregistrat) din caietul doi, „Brouillard”, există un joc între tonalități — nu se știe în ce tonalitate ești — și, până la sfârșit, totul rămâne neclar, „în ceață”. E un mod de a compune absolut revoluționar! Debussy a fost cu cel puțin 50 de ani înainte!

Deci m-a atras în primul rând sunetul, partea tehnică a pianului. Nu neapărat virtuozitatea, care mi se pare acum prost înțeleasă. A avea o tehnică completă — în ziua de azi — înseamnă să cânți foarte repede și foarte tare. Muzicienii de calitate știu că a controla un pianississimo e mult mai dificil…

Chiar îmi amintesc de un concert în care a cântat Koroliov, în cadrul unui festival Debussy. El a venit pe scenă, după multe piese de mare virtuozitate care fuseseră cântate, și a început preludiul „Des pas sur la neige”, de Debussy — două note. Până atunci, parcă muzica fusese cântată bidimensional; acum, dintr-o dată, a apărut a treia!

În doar două note, într-un spațiu atât de scurt, s-a întâmplat ceva indescriptibil. Tocmai aia e magia muzicii. Când ai acel har incredibil și acea putere de a asculta cu adevărat muzica, atunci, da, ești un adevărat muzician.

De multe ori, sunt atât de dezamăgită când merg la concerte… Asculți un concert așa cum asculți un CD. Știi dinainte la ce să te-aștepți, știi cum va fi interpretat, mai mult sau mai puțin. Știi că va fi totul bine, nu există niciun risc pe care să și-l asume pe scenă interpretul.

Totul merge bine, publicul e mulțumit, la fel și presa; totul e neutru. Nu sunt foarte mulți artiști care reușesc într-adevăr să ia riscul ăla pe scenă și să creeze o atmosferă absolut fantastică. Pentru mine, Alfred Brendel rămâne un Dumnezeu la pian; ar mai fi András Schiff, Marta Argerich, care are o personalitate fantastică…

Din păcate, pe Marta Argerich n-am cunoscut-o personal. Repeta la Hamburg și am văzut-o, cu o țigară în mână, îmbrăcată ca o studentă… atât de simplă, atât de deschisă! Și are, totuși, peste 70 de ani. Când îi asculți primele note la pian, știi că e Marta. Nu trebuie s-o vezi, știi, imediat. Asta e o calitate foarte rară. Sunt atâția pianiști buni, sute și sute de talente! Dar nu-i recunoști. În schimb, pe un Cortot îl recunoști imediat. La fel și pe Lipatti, pe Clara Haskil; sunt personalități care vor rămâne și peste sute de ani, ca intrepreți. Nu știu câți vor rămâne dintre contemporani…

La toamnă organizez Festivalul „Clara Haskil”. M-am gândit că e frumos să văd și organizarea din spatele unui eveniment, nu doar să fiu invitată să cânt. Criza economică a adus multe probleme artiștilor, dar și lucruri bune. Din atâtea festivaluri care au loc anual în Franța, Germania, Elveția, multe nu mai există, pentru că nu mai sunt bani. Deci a fost un fel de selecție naturală. Dar, în România, e loc pentru a crea mai multe festivaluri.

De ce m-am gândit să-l numesc „Clara Haskil”? Pentru că, în afară, lumea îmi spune: „Aa, vii din România? Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu.” Sunt cele trei nume de pianiști români care apar spontan în mintea unui cunoscător de muzică clasică din Occident. În țară, multă lume vorbește de Lipatti, dar nu și de Clara Haskil. Chiar nu înțeleg de ce. De ce nu ne mândrim cu ea?

A fost un geniu al pianului, român. Și-a păstrat naționalitatea până la vârsta de 50 de ani, când, după război, a fost nevoită să și-o schimbe pentru a putea călători. Am obținut sprijin din afară pentru crearea acestui festival în țară. E frumos și surprinzător. E dovada că Europa, totuși, funcționează, în unele domenii. (râde)

Îmi place să-l citesc pe Stefan Zweig. Sunt fascinată de efervescența Vienei la începutul secolului XX. E incredibil ce s-a întâmplat acolo! Zweig, împreună cu Arthur Schnitzler, mi-a acompaniat ani și ani de zile de studii, mai ales la Paris. Încă n-am apucat să-l citesc în germană (în general, când citesc în germană, după 20 de pagini adorm; e un efort intelectual mare, încă).

Din când în când, ascult Radiohead. Dar, în general, cânt atâtea ore pe zi, încât nu-mi vine să mai scult muzică atunci când ajung acasă; urechile sunt suprasaturate. Chiar și când sunt într-un magazin, ascult, fără să vreau; nu reușesc să fac abstracție de muzică. E chiar deranjant, de multe ori, că nu vreau să ascult muzica aia, dar mi se impune. Ascultatul e… sacru. Nu pot să fac altceva în timp ce ascult.

alina azario 1

În pictură, mă fascinează un artist contemporan, Gerhard Richter (asta ca să vorbesc și despre oameni în viață; în muzică, mă confrunt cu oameni decedați acum 100-200 de ani). (râde) E atât de polivalent, a inventat tehnici atât de speciale… Face o pictură care se apropie de fotografie. El spune un lucru foarte interesant — că pictura e mai inteligentă decât el însuși.

Richter nu are pretenția artistului care decide absolut totul în actul creației, ci recunoaște că arta e mai presus de artist; și că întâmplarea e un act creativ în sine. De multe ori, iese ceva care este deasupra intenției inițiale.

Eu cred asta. Cred că nu poți să controlezi actul creativ. Evident că trebuie să știi — să ai studiile, să ai experiența, să ai talentul. Sunt atâtea ingrediente! Dar, în momentul în care ieși pe scenă — oricine-ai fi —, nu poți să fii sigur de ce va ieși. Trebuie să ai umilința de a accepta faptul că nu poți controla absolut totul. Trebuie, cumva, să intri gol pe scenă — să-ți lași grijile, complexele, demonii și să intri curat, fără niciun gând parazit.

Violonistul Renaud Capuçon o să cânte la toamnă, în Festival. Ne-am întâlnit prima oară în Germania, cu 10 minute înainte să începem să înregistrăm coloana sonoră a filmului „Poulet aux prunes”, regizat de Marjane Satrapi. Cu o zi înainte fusese la Chicago, ziua următoare urma să cânte la Berlin. A venit dimineața, nedormit, nemâncat, și am început să lucrăm. Ne-am înțeles imediat, după câteva măsuri. E ca atunci când asculți un artist pe scenă: n-ai nevoie să asculți mai mult de 2 minute ca să știi care-i e valoarea.

Am fost tot timpul fascinată de personalitatea lui — e un tip extraordinar de modest, cu o energie incredibilă. Când îi scrii un e-mail, îți răspunde în decurs de o oră, nu contează unde e. Organizează acum marele festival de Paști de la Aix-en-Provence, care e un succes imens în Franța.

Are peste 150 de concerte pe an, înregistrează două-trei discuri pe an și are o familie, un copil. L-am întrebat de mai multe ori: „Cum e posibil să faci atâtea lucruri, tu ai zile de 48 de ore?! Care ți-e secretul?” Mi-a răspuns: „Îmi place ceea ce fac.” Și mi-a mai zis un lucru interesant: „Cu cât ai vise mai frumoase, cu atât realizezi mai multe lucruri în viață.”

Mi-ar plăcea să vorbesc cu Beethoven. Am sute și mii de lucruri să-l întreb, în special despre ultimele opusuri pe care le-a scris. Nu există cuvinte pentru a exprima profunzimea și nivelul cel mai înalt, din punct de vedere artistic, pe care l-a atins cu acele piese. Chiar el spunea că ele vor fi înțelese peste 100 de ani. (râde) Au fost înțelese de mulți muzicieni, dar cred că și după 300-400 de ani, vor fi multe lucruri de descoperit în acele capodopere.

În același timp, aș fi foarte curioasă să-i văd reacția — ignorând faptul că el era surd — când ar auzi un pian modern din ziua de azi. După părerea mea, când el a scris ce a scris, deja nu se mai gândea la Hammerklavier; instrumentele din acea perioadă erau deja cu mult depășite de modul în care a scris pentru pian. Nu era posibil să cânți ceea ce el auzea, pe instrumentele respective.

Cred că Beethoven ar fi compozitorul care s-ar bucura cel mai mult de posibilitățile pianelor de astăzi. Să asculte un Steinway D pe scenă… și să-i văd reacția!

Îi mulțumesc lui Steve Jobs că a creat aparate care chiar funcționează! Am avut numai experiențe proaste cu Hewlett-Packard; mi s-au șters de trei ori absolut toate datele din calculator. La un moment dat, mi-au zis prietenii: „Alina, ia-ți un Mac și nu mai ai nicio problemă!” Și așa a fost.

Cu calculatorul, încerc să petrec mai puțin timp decât cu pianul. Primesc cam 50 de e-mail-uri pe zi. În Germania, totul merge extraordinar de rapid și chiar e privit ca fiind nepoliticos să nu răspunzi imediat la e-mail. Primesc mesaje de genul „Domnișoara Azario, v-am trimis ieri un mail, l-ați primit?” Cu toate că se știe foarte bine că mailul funcționează!

Dar încerc să nu mă las manipulată de treaba asta. Dacă e o prioritate, răspund într-o oră, dacă nu — o las pe a doua zi. E și un cerc vicios; mi s-a întâmplat, nu o singură dată, să ratez un concert pentru că n-am răspuns la e-mail în 2 ore; organizatorii au găsit pe altcineva.

Foto Alina Azario: Andreea Retinschi

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

28
/11
/14

Dragoş Huluba, unul dintre cei mai importanţi actori ai Teatrului de Comedie din Bucureşti, îşi conturează traseul profesional, pornind de la întâlnirea cu Dem Rădulescu, mentorul lui, trecând prin aplauzele publicului din Singapore, România sau China şi ajungând la înţelegerea pe care i-o arată pe scenă soţia lui, actriţa Violeta Huluba.

18
/11
/14

Caroline Gombé este o actriţă româncă absolventă a UNATC Bucureşti, dar şi a unui Master în Arta actorului în SUA. În prezent, trăieşte şi lucrează în New York, oraşul de care se declară iremediabil îndrăgostită. Despre călătoria ei profesională şi despre viaţa în metropola newyorkeză ne vorbeşte în acest interviu.

02
/11
/14

INTERVIU Adolf Hitler și Joseph Goebbels erau fani ai filmului de animație, ai lui Walt Disney și ai lui Mickey Mouse, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Ulrich Wegenast, director artistic şi programator al Festivalului de Film de Animaţie de la Stuttgart și invitat special al celei de-a patra ediții a Anim’est Chișinău.