Despre experienţa transformării într-un spectacol de teatru, despre literatură, despre forţa autobiografiei, am stat de vorbă la un ceai şi o cafea târzie, cu scriitoarea Diana Bădica.
Un articol de Monica Andronescu|14 noiembrie 2024
Diana Bădica este autoarea romanului care, mai bine decât oricare altul din literatura noastră contemporană, surprinde tranziția unei generații. Generația sau, mai bine zis, generațiile tranziției de la regimul comunist înspre așa-zisa democrație… Romanul „Părinți” a fost un fenomen și a generat și pe scena Teatrului Metropolis un spectacol-fenomen, în regia lui Cristian Ban. Diana Bădica s-a născut la Slatina și a absolvit facultăţile de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei şi Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. În prezent lucrează într-o multinațională. Romanul „Părinți”, publicat la Polirom în 2019, roman cu puternice accente autobiografice, a fost distins cu Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, ediţia 2020, Premiul Tânărul Prozator al anului 2019 şi Premiul „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei 2019, la secţiunea Proză. Despre experiența transformării într-un spectacol de teatru, despre literatură, despre forța autobiografiei, am stat de vorbă la un ceai și o cafea târzie, cu scriitoarea Diana Bădica.
Cum a început povestea spectacolului „Părinți” de la Teatrul Metropolis? Când ai primit propunerea te-ai temut că textul tău se va duce într-o zonă pe care n-o mai poți controla? Sau te-ai bucurat că va avea o viață nouă?
Eu l-am cunoscut pe Cristian Ban într-un alt context, m-a rugat să-i recomand volume de poezie sau beletristică pe care să le pună în scenă. Și nu m-am gândit la mine nicio clipă. I-am recomandat câteva cărți, apoi el mi-a zis peste câteva luni că pur și simplu a rămas cu gândul la romanul meu. Și am acceptat, chiar dacă nu mă gândisem la „Părinți” pe scenă. Când mi-a zis, mi s-a părut cool… Dar l-am avertizat de la început, i-am spus tot timpul că nu știu cât o să-l pot ajuta, pentru că eu nu merg atât de mult la teatru… El a fost foarte cald și mi-a zis că uneori e mult mai bine când vii din afară. Și am avut foarte mare încredere în el, pentru că mi-a plăcut cum am interacționat cu el. Din punctul meu de vedere, dacă ai încredere cu cine pleci la drum, s-a rezolvat jumătate de treabă. Și mi-am dat seama că pur și simplu e o altă formă de artă. Și că poate să fie o continuare pentru romanul meu.
Deci așa te-ai gândit, că ar putea fi o continuare…
Exact! Și o metamorfoză. Dar cred că cel mai important lucru a fost faptul că m-am implicat în toate etapele. Adică am fost inclusiv la una dintre cele două etape de workshop cu ultimii actori selectați. Apoi, eu am dat o variantă de text, Cristi a venit și el cu o dramatizare în care a pus accentul pe anumite lucruri pe care le vedea diferit în scenă. Pe urmă am fost la repetiții, am văzut unde duc ei textul și am avut încredere și în actori și mi-a plăcut modul în care îi coordona Cristi. Am petrecut timp cu ei, le-am povestit despre Slatina… despre copilăria mea…
Și unde ți s-a părut că duc ei textul?
Într-o zonă un pic mai tonică decât cea în care e scris romanul. Le-am povestit lucruri care nu sunt în carte sau care sunt legate de carte, pentru că, la urma urmei, e aceeași copilărie cam pentru noi toți, în comunism și după. Și, în plus, am înțeles pe pielea mea povestea aia că, după ce o scrii, cartea nu mai e a ta… Pe de altă parte, „Părinți” mi se pare un roman care nu lasă loc de foarte multe interpretări. Cred că mesajul din carte e foarte clar și oamenii pur și simplu l-au înțeles.
Și care e mesajul din carte?!
Mesajul din carte e că trebuie să ne iubim părinții. Am folosit un cuvânt care nu-mi place, „trebuie”, dar chiar așa e…
Trebuie să ne iubim părinții?
Da.
Adică, în ciuda a… diverse lucruri, trebuie…
Exact, exact. Cred că sunt diferite etape ale dezvoltării umane și acum le resimt și eu. Poate dacă aș fi scris cartea la 20 ani…
Era mai multă furie?
Era mai multă furie, mai puțină empatie, dar când scrii la 30+, deja ai înțeles lucrurile mult mai bine, le scrii altfel. E un moment când ai învățat să-ți înțelegi părinții mult mai bine și să-i vezi din mai multe unghiuri.
Și faptul că ai învățat să-ți înțelegi părinții îți vindecă traumele?
Eu cred că da. Mie nu-mi place foarte mult să vorbesc despre traumă, pentru că mi se pare că e prea la… modă.
E un cuvânt folosit des, așa e. Dar în acest caz putem vorbi de o întreagă generație cu traume comune…
Exact. Însă am înțeles că părinții mei și cei din generația asta, părinții născuți după 1950, au avut o viață foarte grea și au trăit altfel. Și apoi au trecut în democrație dintr-odată, fără să-i învețe nimeni nimic. Cred că lucrurile au fost foarte complicate… și noi avem parte de multe schimbări, dar avem acces la informație, ne dăm seama cam ce se poate întâmpla. Trauma asta și tot ce-a trăit societatea, tot ce-au trăit oamenii atunci, a fost ceva… ce ne unește pe toți, cumva. Cu diferențe, bineînțeles, de la un oraș la altul, pentru că într-un fel erau anumite lucruri în București, altfel erau în Slatina, în Vâlcea sau în Timișoara… Deși poate nu pare, este o carte atent documentată, am citit, m-am uitat la documentare, am citit sociologie, am citit despre perioade de tranziție. Și am constatat că obiceiurile noastre s-au schimbat foarte lent, de la un an la altul. Sunt actorii foarte tineri din spectacol şi cu toate astea au prins imediat ideea, pentru că așa a fost și copilăria lor. Asta-ți arată, pur și simplu, cât de lungă a fost tranziția.
Atunci când scrii, cine ești tu pentru propria lume pe care o creezi? Ești un demiurg care creează un univers sau ești doar un observator?
Cred că la „Părinți” am fost un observator. Sunt persoana care are grijă de personaje și care vrea să le ofere ocazia de a fi „pe scenă” și să le ajute să fie cunoscute și observate din toate perspectivele. Vreau să fiu fair cu toate personajele mele.
Au viața lor sau le dictezi tu?
Știu unde vreau să le duc. Dar da, uneori cartea te scrie ea pe tine. Pentru că tu stai concentrat acolo și scrii, și povestești și nu înțelegi de ce ai dus într-o anumită direcție personajul. Pur și simplu scrii, scrii, ești în starea de flow și nu-ți dai seama încotro te duci decât poate ceva mai târziu. Indiferent cât de organizat ai fi, povestea merge, știe unde vrea să ajungă…
Care e relația ta cu divinitatea? Ești și tu un personaj care e scris?
E cam greu să spun asta… Am fost crescută mai ales cu bunica. Iar bunica avea ambele laturi, și partea legată de Dumnezeu și de divinitate, și partea mai obscură, era o tipă care dădea cărți, zicea descântece, dădea-n bobi. Și atunci am văzut ambele laturi ale spiritualității… Ce am învățat de la bunica și pe urmă am putut să experimentez eu e să am o foarte mare încredere în ce am eu de făcut și în ce aleg. Adică, eu cred că dacă am ales să scriu asta, cineva o să aibă grijă să scriu asta.
Deci există o energie…
Există o energie, indiferent cum s-ar numi, care sunt sigură că nu o să mă lase niciodată.
Dar nu vrei să-i dai un nume. Și nu-i ceri lucruri. Vorbești cu ea? Are un chip?
Da, vorbesc cu ea… Și am încredere totală că lucrurile se așază cum trebuie și poate de asta nu mă grăbesc cu nimic. Pur și simplu știu că lucrurile se așază și că e un anumit filon care trage lucrurile încotro vrea.
Și după viața asta există ceva? Cel puțin din spectacolul de la Metropolis pare că da.
Da, așa crezi?
În final rămâi cu sentimentul că mai e un personaj acolo, că Florinel a fost tot timpul acolo, nu?
Nu știu, nu știu! Când eram mai mică, credeam în reîncarnare. Acum nu mai cred.
Deci crezi că se termină totul aici?
Emoția, bucuria, în cazul meu și al altora care facem ceva, scriem, pictăm etc. e că mai rămâne ceva în urma noastră.
Motivația pentru care scrii, oricare ar fi ea, s-a schimbat de la momentul la care ai început să scrii? De ce scrii?
Eu m-am născut cu ideea asta: că am două degete bune cu care să scriu. Cred că m-am născut într-un anumit context. Bunica mea, atunci când m-am născut, a zis: are degete de pisică, dar are două degete bune cu care să scrie. Și toată copilăria mea am auzit asta. Pur și simplu a fost un lucru pe care l-am avut tot timpul cu mine. A fost ceva ce tot timpul a gravitat în jurul meu.
Dar, cu siguranță, acum știi de ce scrii, acum e o alegere…
Da, cred că asta s-a întâmplat când am făcut cursul de creative writing și am simțit că am capacitatea asta de a crea lucruri, de a le vedea din alte unghiuri, de a le reda foarte natural.
Și ce anume ai vrea să genereze ele în lumea asta mare în care ajung tipărite?
Vreau să arăt lucrurile din mai multe perspective, astfel încât oamenii să fie conștienți de ce iau ei sau alții anumite decizii. Pentru că noi, când trecem prin ceva, când trecem printr-o tragedie, de obicei o luăm foarte personal. Dar peste ani, începi să-ți dai seama că s-a întâmplat așa pentru că… Și cred că asta vreau mereu, să mă asigur că aduc în față oameni despre care altfel nu se discută. Acele personaje care ar putea să fie excepționale, dar le lipsește un pic de curaj, le lipsește ceva, n-au un anumit tip de sclipire. Și e normal, pentru că nu trebuie să fim toți eroi și nu suntem toți eroi… Sunt foarte multe lucruri lumești, care țin de poziția socială, care țin de job-ul tău, de istoria ta de familie, care nu te lasă să fii mai curajos sau să fii erou.
Și ai vrut să faci cumva eroi din… neeroi, din oameni banali.
Da, vreau să vorbesc despre eroismul omului banal.
În acest caz și în general scrisul e o formă de terapie?
Pentru „Părinți”, da, a fost, pentru că e o poveste aparte şi am admis că am avut un frate cu hidrocefalie, foarte bolnav, care a murit. Și am vrut să înţeleg ce s-a întâmplat atunci. Am fost la el la mormânt…
Nu mai fuseseși niciodată?
Nu. Pentru că era îngropat relativ departe de Slatina, părinții mei nu au avut mașină, erau săraci și nici nu voiau să-și amintească anumite lucruri. Și, ca să revin la întrebare, da, cred că, în general, scrisul e o formă terapie. Iar în ce mă privește trebuie să pornesc de la ceva real.
În romanul „Părinți”, cât e autobiografie și cât e ficțiune?
E greu de spus asta. Adică admit că povestea copilului care a murit este povestea fratelui meu, că a murit de boala pe care am descris-o, dar restul e foarte mult un amestec între ce am trăit eu, ce au trăit vecinii mei, cum ne imaginam noi, copiii, lucrurile. Probabil ca mulți din generația noastră am avut un grup de suport format din copiii din fața blocului. În cazul meu, ei au fost viața mea. Și mai ales eu, care am fost întotdeauna mai bolnavă, m-am simțit mereu protejată, toată lumea era atentă cu mine, dar cumva eram tratată de la egal la egal. Încă mă gândesc la copiii din fața blocului atunci când scriu. Ei nici nu știu asta… Apoi, în roman sunt și lucruri din biografia surorii mele, pe care n-am vrut s-o expun, pentru că din povestea fratelui meu, sora mea știe personal foarte puține, pentru că era mai mică și ea a stat la țară. Sigur că n-a fost un subiect tabu la noi în familie, dar ea n-a fost acolo și cumva și pentru ea am simțit că trebuie să spun niște lucruri pe care ea nu a avut cum să le vadă, pe care le știe doar din cum le trăiam noi în familie și din cum și le filtra ea prin ochii ei de copil.
Autobiografia? Cât te ajută, cât te trădează atunci când scrii?
Cred că „Părinți” a fost publicat într-o perioadă în care foarte mulți din cei din generația noastră voiau multe răspunsuri.
Da, e o carte de care cred că aveam nevoie toți.
Să zicem că a fost scrisă și publicată la momentul potrivit, s-au aliniat planetele… Acum văd lucrurile un pic diferit. Adică în ce scriu pornesc de la altceva… de la boală, spre exemplu.
Boala e o obsesie?
Nu e o obsesie, e pur și simplu ceva cu care trăiesc și care face parte din mine, e viața mea de zi cu zi și asta cunosc.
Și vrei să o împrietenești cu noi? Sau cu tine?
Cu mine mai puțin. Dar mi-am dat seama că, într-adevăr, lumea spitalului e una necunoscută și a fost mulți ani. Să zicem că acum, cu social-media, cu presa independentă, apar tot felul de articole, tot felul de situații despre spitale și ce se mai întâmplă pe-acolo, dar lumea spitalului, așa cum am trăit-o eu în anii 90, începutul anilor 2000 era diferită. Iar politicile sociale, schimbările pe care le trăia societatea, ne făceau chiar și în spital să avem un alt tip de raportare. Adică, acum, și dacă te internezi în spital, nu mai stai cum stăteam eu pe vremuri câte două, trei săptămâni, lucrurile se întâmplă ceva mai repede, ai pastile mai puternice, te mai doftoricești acasă. Atunci stăteam foarte mult în spital. Oamenii, în general, stăteau mai mult timp internați și aveam timp să ne împrietenim, să aflu tot felul de povești. Pentru mine, spitalul e… sursă vie de inspirație. Marius Chivu, cum a făcut și cu romanul „Părinți”, mi-a zis: știi, dacă e cineva în literatura română care poate să scrie despre spital obiectiv, puternic, tu ești aceea. Și acum, da, lucrez la o poveste, dar nu mă grăbesc neapărat să public. Iau totul pas cu pas. Deci da, autobiografia te ajută, nu te trădează.
Dacă ne întoarcem la spectacolul „Părinți” de la Metropolis. Ce ai descoperit despre tine și despre propriul roman atunci când ai lucrat la acest proiect?
Mergând la repetiții, uneori nu-mi venea să cred că eu am scris… Mă întrebam de unde am avut eu inspirația să merg acolo. Și parcă am fost mai blândă cu mine. Am înțeles și textul mult mai empatic față de momentul când l-am scris. Atunci doar l-am scris cu ideea că vreau să trezesc empatia. Acum am simțit eu empatia.
Efect de bumerang…
Exact.
Care a fost cel mai dificil moment în timpul lucrului de la Metropolis?
Când am văzut ultima repetiție dinainte de premieră… Pentru că până atunci văzusem totul pe bucăți. Nu aveam imaginea de ansamblu. Și când am văzut totul pe scenă… O, Doamne!
Te-ai simțit expusă? Mai expusă decât după ce ai publicat cartea?
Oarecum. Pentru că o carte e o carte, o citești, uneori ți se închid ochii, alteori te mai uiți pe telefon. Iar în ce privește spectacolul, unele lucruri sunt foarte bine accentuate pe scenă.
Ce ți se pare că au câștigat și ce au pierdut personajele tale de la roman pe scenă?
Toate au câștigat. Dacă e ceva pierdut, probabil că e pierdut doar pentru că o piesă e limitată ca durată. Ioana e mult mai tonică pe scenă față de cum e în roman. Dar eu zic că e un câștig, nu o pierdere. Iar scena cu doamna învățătoare… ei bine, cred că scena aceea e un exemplu perfect despre ce înseamnă a duce mai departe textul.
E ceva ce ai șterge din viața ta dacă ai putea?
De unele lucruri… cred că puteam și eu și alți copii să ne lipsim.
Măcar de dusul gunoiului? Scena aceea din roman e cutremurătoare…
Exact, da! Și de stres. Cred că am fost niște copii stresați. Cred că eram foarte stresați pentru că la școală sigur se găsea un profesor care să te jignească și să-ți facă viața amară. Părinții te certau, te comparau cu alți copii… Cred că am fi putut să trăim și fără stresul ăla. Dar, bineînțeles, acum îi înțeleg altfel și pe părinții noștri pentru că voiau ceva bun pentru noi.
