CRONICĂ DE FILM „Distanţa dintre mine şi mine” (2018), de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, nu este important doar prin valoarea de document – Nina Cassian filmată în ultima perioadă a vieţii. Este un documentar ambiţios prin montajul care pune în dialog memoria personală a scriitoarei şi arhivele din timpul comunismului.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 martie 2019
Așezată pe canapea în apartamentul ei din New York, cu țigara în mână, cu ceva whisky în pahar și cu chipul zâmbitor şi luminos inconfundabil care acaparează cadrul, Nina Cassian vorbește despre trecutul ei. O face cu greutate, din cauza vârstei, dar cu umor, detașare și sinceritate.
Este convenția aparent simplă aleasă de Mona Nicoară și Dana Bunescu pentru a o filma pe scriitoare în documentarul lor „Distanța dintre mine și mine” (titlul este luat din jurnalul Ninei Cassian), pornit de la o idee a producătoarei Ada Solomon. Filmările au avut loc în 2013, când poeta avea 89 de ani, cu doar câteva luni înainte de decesul ei din aprilie 2014, ceea ce, retrospectiv, sporește încărcătura emoțională a imaginilor.
Însă în ciuda acestei mizanscene rigide, carisma extraordinară a scriitoarei, inteligența ei sclipitoare și luciditatea care alungă orice urmă de autocomplezență construiesc un portret foarte viu și atașant.
Este o reală plăcere să o vezi și să o asculți vorbind despre viața ei – aspectul fizic care i-a creat complexe, idealurile comuniste din tinereţe, bărbaţii pe care i-a iubit, traseul din lumea literară românească, relaţia cu regimul totalitar tot mai insuportabil, care a şi făcut-o de altfel să rămână în America în 1985, după uciderea disidentului Gheorghe Ursu, unul dintre bunii săi prieteni.
Iar Mona Nicoară şi Dana Bunescu au grijă să păstreze în montaj unele dintre cele mai relevante şi cinematografice momente, probabil definitorii pentru felul de a fi al scriitoarei – de la seninătatea cu care priveşte în urmă şi până la fragilitatea fizică. O fragilitate ce nu poate totuşi şterge urmele energiei vitale care a făcut-o de altfel una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite scriitoare.
Cele două realizatoare nu se opresc totuşi la acest nivel, deşi filmul ar fi putut la fel de bine să fie construit doar din fragmente de interviuri, fără să piardă din anvergură.
Mona Nicoară şi Dana Bunescu merg însă mai departe. Ele propun un montaj elaborat, în care memoria personală a Ninei Cassian este pusă în dialog, uneori complementar, alteori contradictoriu, cu memoria oficială, dată de arhive.
Arhive care sunt la rândul lor foarte diferite, de la fotografii din dosarul ei de urmărire de la Securitate şi interviuri literare şi lecturi la televiziune şi până la fragmente de jurnale de actualităţi şi de documentare Sahia de propagandă bazate pe texte ale ei sau cu compoziţii muzicale ale ei.
Însă cele două perspective nu devin în niciun moment redundante – fie se completează, fie se subminează, astfel că portretul scriitoarei, redat în bună măsură după o structură narativă cronologică, prinde tot mai multe nuanţe, câştigă profunzime şi dinamism, pe măsura personalităţii Ninei Cassian şi a perioadelor istorice pe care le-a trăit.
Uneori acest dialog între memoria personală şi arhiva oficială este unul direct, rezultat din mizanscena gândită de Mona Nicoară şi Dana Bunescu – ca în scenele emoţionante în care Nina Cassian este pusă să vadă sau să asculte înregistrări video sau audio cu ea de acum câteva decenii.
Spontaneitatea reacţiilor sale, care variază de la impulsul firesc al nostalgiei la o autoderiziune jucăuşă ce sugerează o împăcare deplină cu sine, este dezarmantă. La fel ca întregul film.
„Distanţa dintre mine şi mine” intră în cinematografe vineri, 8 martie, fiind distribuit de Rollercoaster PR.
