Se joacă la Teatrelli spectacolul „Oxygen”, cu Antoaneta Cojocaru şi Daniel Pascariu, după un text de Ivan Vîrîpaev. „Oxygen” îmbină mai multe arte (e şi teatru, e şi dans, e şi muzică, e şi o simfonie de proiecţii video) – e un puzzle puternic în fiecare dintre piesele sale.
Un articol de Andrei Crăciun|25 martie 2019
Oxygen e genul acela de spectacol care rămâne cu tine mult timp după ce luminile s-au stins în teatru și actorii au plecat mai departe prin viață.
Oxygen e frumos pentru că poate fi oricând adevărat, și probabil că și este. Textul său ne vorbește despre lumea abrutizată cu care suntem contemporani, din care lipsește înțelegerea față de aproapele, și doar dragostea poate să ne salveze – când și când – iluziile.
Un comentariu la Biblie
Oxygen este, ca toate marile texte rusești, un comentariu la Biblie. E copleșitor tocmai prin înțelegerea subtilă a maniheismului pe care stă însăși existența omului pe pământ, taie brutal jumătățile – binele și răul, adevărul și minciuna, individul și societatea, conștiința și lipsa de conștiință.
Oxygen își propune și chiar reușește să spună ceva important despre om. Nu e nimic nou aici – fondul e același de la presocratici, forma însă e adecvată mileniului III.
O poezie deghizată
În plus, Oxygen este o poezie deghizată într-o piesă de teatru. Căci iată cum scrie acest Vîrîpaev, copil teribil al dramaturgiei contemporane rusești: „În fiecare om sunt doi dansatori, dreptul și stângul. Doi dansatori ușori, plini cu aer, doi plămâni, care dansează și îi trimit omului oxigen. Dar dacă iei o lopată și lovești un om în zona plămânilor, dansurile se opresc, plămânii nu mai dansează și alimentarea cu oxigen este tăiată.”
Vîrîpaev e asemuit când cu Tarantino, când cu Tarkovski, ambele asemuiri fiind, firește, nedrepte. Deși copil teribil, Vîrîpaev e în teatru un artist deja matur, cu o estetică personală.
Grația
Ce face spectacolul de la Teatrelli din București inubliabil este grația cu care actorii trec prin această poezie frumoasă, cum sunt toate poeziile mari de dragoste și moarte.
Și, desigur, îndeosebi grația Antoanetei Cojocaru, a cărei sensibilitate ar putea să umple cu sens poetic și un utilaj tehnic dintr-o uzină din secolul trecut.
Oxygen e frumos pentru că poate fi oricând adevărat, și probabil că și este. Textul său ne vorbește despre lumea abrutizată cu care suntem contemporani, din care lipsește înțelegerea față de aproapele, și doar dragostea poate să ne salveze – când și când – iluziile.
