Joi, 9 mai, Librăria Humanitas de la Cişmigiu găzduieşte un eveniment dedicat Doinei Cornea şi volumului „Puterea fragilităţii”, apărut recent la editura Humanitas, în ediţie de colecţie, cu un cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu. Vă invităm să parcurgeţi un fragment!
Un articol de Liliana Matei|2 mai 2019
Doina-Maria Cornea s-a născut la Braşov în 30 mai 1929, ca fiică a Mariei şi a lui Iacob Cornea. Bunicii ei, atât pe linie maternă, cât şi paternă, erau ţărani români ardeleni.
În 1948 devine studentă a Facultăţii de Litere din Cluj, secţia franceză-italiană, unde se face remarcată de profesorul Henri Jacquier, care ulterior îi va conduce lucrarea de licenţă şi îi va propune un post de asistentă la această facultate. După absolvire este repartizată ca profesoară de franceză la un liceu din Zalău, unde lucrează până în 1956. Căsătorită în 1954 cu Leontin Cornel Iuhas, avocat în Zalău, şi mamă a doi copii, Ariadna şi Leontin Horaţiu, se mută împreună cu familia în 1958 la Cluj, devenind asistentă stagiară, apoi titulară la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj.
Activitatea ei de opozantă la dictatura comunistă debutează în 1982, când trimite o scrisoare deschisă la Radio Europa Liberă, acesta fiind și motivul destituirii ei din postul de la facultate, în 1983. Cum actele de protest continuă, radicalizându-se treptat, în cursul anilor 1983–1989 Securitatea o supune unor anchete frecvente şi persecuţiilor. În 1987 este arestată împreună cu fiul ei, iar începând din 1988 i se impune un regim de arest la domiciliu. După Revoluţia din decembrie 1989, este cooptată în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naționale − primul nume de pe lista iniţială de membri − şi în Consiliul Judeţean Cluj; demisionează din ambele consilii la 23 ianuarie 1990. În aceeaşi perioadă devine membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, apoi al Forumului Democrat Antitotalitar din România, al Asociaţiei pentru Apă rarea Drepturilor Omului − filiala Cluj – şi al Alianţei Civice.
Moare la Cluj în 4 mai 2018.
Singurătatea unei doamne
(Fragment din cuvântul înainte semnat de Gabriel Liiceanu)
După 28 de ani de la prima lor apariţie și după republicarea lor în anul 2006 într-o nouă formulă editorială, Humanitas reia volumele Doinei Cornea într-o ediție comemorativă. De ce o face? Răspunsul ‒ paradoxal ‒ ar fi: tocmai pentru că lipsa acestor volume nu o resimte astăzi, la un an după moartea ei, aproape nimeni. Ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă: tocmai pentru că societatea românească actuală şi-a evacuat trecutul înainte de a-l fi cunoscut.
Ne-am fi așteptat ca după 1989 să i se ridice Doinei Cornea o statuie a recunoștinței noastre, una care să apere puținele legende ale rezistenței şi bruma de demnitate dobândită prin numele cuiva care, în singurătatea curajului său, a îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul lui Ceaușescu. Și totuși, nu Doinei Cornea i-am pus flori zilnic în poarta casei ei, unde fusese bătută de oamenii Securităţii. Între timp, i-am ridicat statui lui Adrian Păunescu și am omagiat apoi, la moartea lui, patriotismul de ticluitor de asasinate al generalului de securitate Iulian Vlad.
Am văzut chipul Doinei Cornea pentru prima oară după 1990. Era un stop-cadru cu care se încheia o peliculă filmată clandestin în România anului 1988. Proiectat pe ecranele televiziunilor europene, chipul acela, răscolitor de senin, ne-a adus în conştiinţa Europei, ca o emblemă a spiritului capabil să conteste Răul fără să ia în seamă riscurile înfruntării lui. Îmi place să cred că în faţa acestui chip şi a acestei priviri Europa a început să se simtă stingheră când venea vorba despre România. Poate că, privindu-l, ea a ajuns să-și aducă aminte de această parte a lumii.
Cum ne-am purtat noi cu Doina Cornea după 1990? I-am lăsat pe urmașii Securității, reveniți la putere după o scurtă sincopă a Istoriei, să-i inventeze copii din flori, să-i adauge în paranteză numele de Iuhasz (ca şi cum un nume maghiar ar fi o infamie), să o tragă aici, jos, între noi, cu speranţa că astfel vor putea șterge diferența și o vor reduce la numitorul comun al precauțiilor colective.
Cultul eroilor nu-l au decât oamenii unui popor care pot recunoaşte ca superior ceea ce le este cu-adevărat superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor. Astăzi, pe scena țării, se agită tot soiul de aproximații umane care ne obligă să ne privim în oglinda incompetenței și ignominiilor lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
În perioadele de teroare ale istoriei nu-ți poate cere nimeni „să mori cu tiranul de gât“. Nu devii erou prin presiunea anturajului. Tot ce ți se poate cere este să nu-ți prostituezi cuvintele, să nu participi activ la „teroarea istoriei“, să nu te așezi alături de „ei“, să nu le devii complice. Există însă oameni care nu-și pot trăi viața cu orice preț. E un simțământ lăuntric care nu le dă pace, în care nevoia de libertate sau exigența demnității individuale sunt mai puternice decât instinctul de conservare. Sunt extrem de puțini pe lume cei care preferă să moară decât să fie prizonierii unui tiran. Dar dacă se hotărăsc să înfrunte Puterea, ei nu o fac luându-i pe ceilalți ca martori ai gestului lor. Nu-și imaginează că sunt pe „scena Istoriei“ și nici nu speră că ceilalți, fapta lor iradiind, îi vor urma. Dacă se vor răzvrăti, o vor face în deplină singurătate, doar pentru că își apără valorile și pentru că pur și simplu nu pot trăi așa cum li se cere. Ei știu de la bun început că, la o adică, vor muri ignorați de toți și îngropați fără urmă.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Atunci când a început, acest dialog n-a fost decât un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei. Trăind în societatea lipsei de libertate în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în ne-libertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog s-a transformat curând în componenta esenţială a unui destin şi a ocupat scena publică este pentru că, în mersul său, el a trebuit să întâlnească obiectul exterior care leza libertatea şi care-l obliga să devină „dialog cu un tiran“. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost până la urmă decât expresia publică pe care a căpătat- o, în chip firesc, o devenire interioară.
***
Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească
Această scrisoare este primul text trimis de Doina Cornea la Radio Europa Liberă, în 1982. Faptul că la sfârşitul difuzării textului – în august 1982 – s-a dezvăluit numele autoarei lui s-a datorat unei neînţelegeri: Doina Cornea îşi scrisese numele la sfârşitul scrisorii numai şi numai „pentru curierul ascultătorilor“, spre a arăta redactorilor emisiunii că este vorba de o scrisoare autentică. În urma difuzării acestui text de către Europa Liberă, Doina Cornea a fost interogată de Securitate, amendată, criticată într-o şedinţă a cadrelor didactice de la Universitatea din Cluj şi, în cele din urmă, în 1983, destituită din postul pe care îl deţinea în această universitate.
Prin dumneavoastră, mă adresez tuturor celor care mai vor să gândească în ţara aceasta, oamenilor de bună-credinţă care doresc să contribuie, prin efortul lor, la stăvilirea prăbuşirii care ne ameninţă. Am convingerea că nici un efort, cât de infim ar părea, nu este zadarnic şi sper că scrisoarea mea poate fi un prilej de reflecţie.
Greutăţile care s-au abătut asupra noastră m-au făcut să meditez asupra cauzelor mai adânci care le-au provocat. În emisiunile dumneavoastră invocaţi de cele mai multe ori cauzele imediate, de pildă o economie greşit concepută, centralizarea excesivă a puterii, în ultimă instanţă sistemul nostru economico-social atât de rigid. Eu, trăind aici, ca profesoară, întrezăresc o cauză mult mai generală şi mai adâncă a acestei catastrofe: este vorba de devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideologii reducţioniste, sterilizante. Mă întreb cum s-a putut ajunge aici, mă întreb, mai ales, dacă nu cumva fiecare dintre noi, indivizi mărunţi şi neînsemnaţi, nu are şi el o vină în toate acestea. Dacă ne privim bine, până în adâncul sufletului, nu vom găsi oare atâtea compromisuri încheiate, atâtea neadevăruri acceptate şi difuzate?
O elită purtătoare de cultură şi de tradiţie intelectuală a fost de la început brutal suprimată. Consecinţele acestei crime (comisă în anii ’50, dar şi în continuare, sub forme mai atenuate) faţă de poporul nostru se fac simţite acum din ce în ce mai mult. Cât despre poporul însuşi, lipsit de modelul spiritual pe care i-l oferea elita de altădată, dislocat de la locul lui de baştină datorită nefireştilor schimbări economico-sociale, şi-a pierdut de mult conştiinţa şi tradiţia păturii sociale căreia îi aparţinea. Ţăranii noştri, purtători de valori latente, au devenit dezrădăcinaţii de la periferia oraşelor. Muncitorii au fost ei înşişi slăbiţi, în calitatea lor de clasă, de această invazie eterogenă. Intelectualii, recrutaţi la repezeală în funcţie de criterii politice, fără studii solide şi fără tradiţie, sunt incapabili să constituie un model spiritual. Datorită înlesnirilor nemeritate care stau la baza ascensiunii lor, ei acceptă pactul compromisurilor. Tradiţia veche – sau ce a mai rămas din ea – este înecată în această confuzie generală.
Am devenit un popor fără o scară de valori morale şi spirituale. Un popor hrănit doar cu lozinci reducţioniste, stereotipe, omogenizante şi care înăbuşă, prin frecvenţa lor obsedantă, orice deschidere spre adevăr, spre înnoire, spre creaţie. Cred că acest proces de secătuire spirituală stă la baza tuturor neajunsurilor pe care le trăim, căci, prin forţa lucrurilor, societatea decade când indivizii se degradează, când indivizii îşi pierd spiritualitatea.
Noi, intelectualii de azi, asistăm pasivi la o regretabilă pervertire a conştiinţelor. Simţim cu toţii cum valorile morale veritabile sunt discreditate şi nu ne împotrivim: solidaritate umană, dragoste de muncă, cinste, curaj, demnitate au devenit vorbe goale. Noţiuni ca patriotismul, libertatea şi independenţa naţională servesc acum numai la trădarea istoriei şi la distrugerea sentimentului patriotic. Locul valorilor morale a fost luat de valorile materiale. Majoritatea concetăţenilor noştri, indiferent de categoria lor socială, nu mai cred decât în situaţie, bani, relaţii şi confort. Rupţi de un adevăr interior, spre care şcoala şi familia au fost incapabile să-i ghideze, ei cad pradă lăcomiei şi totodată fricii de a nu şi-o putea satisface.
Dacă vrem să depăşim această tragică situaţie, se impune o întoarcere spre spiritual – valoare maximă, generatoare de inteligenţă, de etică şi de cultură, de libertate şi de responsabilitate. Numai un astfel de climat ar putea favoriza apariţia unei noi elite intelectuale. La formarea inteligenţei de mâine, noi, educatorii, avem un rol de primă importanţă. Totodată suntem responsabili de etica şi de spiritualitatea acestui popor. Să nu uităm că fiecare atitudine spirituală individuală contează în mersul istoriei. Să încetăm de a mai forma un tineret infirm: servil, lipsit de curaj şi de personalitate, interesat şi gata pregătit (încă din grădiniţă!) pentru cele mai cumplite compromisuri! Să nu-l mai expunem, zilnic, prin laşitatea noastră, la atitudini oportuniste şi ipocrite! Prin atitudinea noastră de conformism total şi de excesivă prudenţă (deseori nejustificată!) contribuim, zi de zi, la debilitarea morală a neamului nostru.
[…]
Această nouă ediție a Puterii fragilității de Doina Cornea reia cu minime îndreptări și aduceri la zi volumul publicat la Humanitas în 2006. Ca şi în acel volum, am preluat ‒ a fost dorinţa autoarei ‒ două texte apărute în Faţa nevăzută a lucrurilor (1990–1999): Dialoguri cu Rodica Palade (Dacia, 1999). Fotografiile, provenite majoritatea din arhiva familiei și așezate laolaltă, sunt mai numeroase decât în prima ediție.
Apărută la un an după moartea Doinei Cornea, această ediție reprezintă un omagiu adus memoriei autoarei.
