MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „Dolce far niente” (1998) este cel mai puţin cunoscut film al lui Nae Caranfil, nedreptăţit de lipsa unei distribuţii în România. Însă complexitatea construcţiei şi amestecul de umor caranfilian şi dramă de epocă în stil italian îl recomandă ca unul dintre cele mai reuşite filme ale regizorului.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 septembrie 2014
Acest text continuă seria de articole lunare, începută în aprilie, care încearcă să readucă în atenţie filme importante, dar mai puţin cunoscute sau pur şi simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
Realizat cu o echipă franco-italiano-belgiană (cu excepţia directorului de imagine Cristian Comeagă), „Dolce far niente” reprezintă o adaptare după un roman de succes, „La comedie de Terracina”, de Frederic Vitoux, şi este vorbit în franceză şi italiană.
Nedistribuit în România la vremea lui, filmul a trecut relativ ignorat. Însă complexitatea construcţiei îl face demn de o repunere în drepturi rapidă. „Dolce far niente” este, probabil, cel mai echilibrat şi fin construit film al lui Nae Caranfil, departe de tonurile care dau târcoale vulgarităţii din precedentul său lungmetraj, „Asfalt Tango”, şi de barocul comediei umane de mai târziu, când personajele sunt mai mult caricaturizate şi, de aceea, mai tuşante – „Filantropica” sau „Restul e tăcere”.
Nae Caranfil foloseşte eternul protagonist visător, în acest caz un viitor scriitor francez (însuşi Stendhal) prins în tulburările politice din statele italiene la începutul secolului XIX. Un personaj în apropierea căruia istoria îşi etalează intrigile şi transformările, pe care el însă nu le vede pentru că este victima slăbiciunilor amoroase (neîmplinite).
Este o situaţie tipică de comedie, iar actorul francez Francois Cluzet în rolul lui Stendhal oferă, sub îndrumarea lui Caranfil, o bună combinaţie de stângăcie, naivitate, perplexitate, ridicol şi sentimentalism.
Caranfil împrumută ceva din dramele de epocă italiene, în care, pe fundalul unor schimbări istorice, au loc intense intrigi personale şi amoroase, iar pasiunile influenţează destine. Fără a parodia acest gen (faţă de care păstrează un vizibil respect), el îl colorează totuşi prin comic, rezultatul fiind un spectacol caranfilian (sau când seriosul Luchino Visconti s-ar întâlni cu hâtrul Woody Allen, iar între ei şi-ar face loc şi ceva din „Amadeus”-ul lui Milos Forman).
Cu „Dolce far niente” Nae Caranfil ajungea la abia al treilea său film, după „E pericoloso sporgersi” şi „Asfalt Tango”, însă arăta o maturitate dovedită atât prin dirijarea sigură a unei distribuţii formate din actori celebri – deja menţionatul Francois Cluzet, Giancarlo Giannini, Isabella Ferrari, Margherita Buy sau Pierfrancesco Favino -, cât şi printr-un bun control asupra multiplelor planuri pe care le etalează trama (el este şi autorul scenariului-adaptare).
Muzica degajată a lui Nicola Piovani, care a lucrat inclusiv la ultimele filme ale lui Federico Fellini, ajută la accentuarea sensurilor multora dintre scene şi, alături de comicul bine proporţionat şi care îşi are sursa în ciocnirea dintre „educaţia sentimentală” şi gravitatea istorică, face mai plăcută pentru spectator pătrunderea într-o poveste de epocă, ale cărei coordonate istorice reale sunt puţin cunoscute de un public mai larg.
