DONIZETTI. Al treilea „sfânt” din treimea bel canto, prolificul ce ne-a dat „Elixirul dragostei” și alte opere adorate și azi
https://www.ziarulmetropolis.ro/donizetti-al-treilea-sfant-din-treimea-bel-canto-prolificul-ce-ne-a-dat-elixirul-dragostei-si-alte-opere-adorate-si-azi/

OAMENII MUZICII „Cel mai important compozitor de la Bellini la Verdi”. Patru dintre operele sale sunt şi astăzi în topul mondial al montărilor, şi fac deliciul cunoscătorilor şi al novicilor de operă deopotrivă.

Un articol de Cristina Enescu Aky|7 aprilie 2020

Rossini, Bellini, Donizetti – treimea sfântă a bel canto. Rossini i-a influențat puternic pe cei doi urmași ai săi la începuturile lor, dar amândoi și-au găsit apoi propriul drum. Donizetti a fost un compozitor incredibil de prolific, în general nesacrificând totuși calitatea în favoarea cantității și a vitezei: peste 70 de opere (în mai puțin de 30 de ani!), dar și mai multe simfonii, lucrări pentru pian, cvartete pentru coarde, muzică religioasă, corală, concerte și muzică de cameră.

Deși nu toate lucrările sale au rămas preferințele publicului, cele care sunt încă foarte populare (Elixirul dragostei, Lucia di Lammermoor, Don Pasquale, Fiica regimentului) sunt printre cele mai iubite din tot repertoriul clasic. La rândul său, Donizetti a fost una dintre cele mai importante inspirații pentru uriașul care i-a urmat, Giuseppe Verdi,

Născut pe 29 noiembrie 1797 la Bergamo (unde a și murit la 51 de ani, pe 8 aprilie 1848), Domenico Gaetano Maria Donizetti a crescut într-o familie săracă, fără afinități muzicale. A devenit elevul unei școli muzicale caritabile din Bergamo, Lezioni Caritatevoli, condusă de preotul Simon Mayr, un compozitor celebru pe atunci, care îi fusese profesor și lui Rossini (despre care vă invit să citiți aici) Mayr l-a remarcat pe băiat (inițial pentru vocea sa, apoi, după ce aceasta s-a schimbat, pentru talentul componistic) și i-a devenit mentor.

În scurt timp, creativitatea și viteza cu care compunea i-a uimit pe toți. Primul mare succes a fost la 25 ani (1822), opera Zoraida di Granata (de fapt a patra sa operă), care a atras atenția unui influent impresar al vremii. Acesta l-a invitat să vină și să compună la Napoli, unde ulterior a și locuit apoi ani buni. Napoli era pe atunci orașul unde domnea încă faima lui Rossini, iar Bellini era și el în ascensiune. În următorii 8 ani Donizetti a compus nu mai puțin de 22 de opere. În 1830 însă, opera Anna Bolena a avut premiera la Milano. A făcut valuri imense, fiind urmată de o avalanșă de comenzi de la cele mai mari teatre din Italia și chiar din Europa. Au urmat apoi alți 8 ani și alte 24 de opere, printre care splendidele Lucia di Lammermoor, Elixirul dragostei, Lucrezia Borgia și Maria Stuarda.

S-a înrolat în armata italiană pentru a își putea întreține familia. Pentru a-și omorî plictiseala în barăcile militare, Donzetti compunea. Primul său succes, opera „Enrico di Borbogna”, l-a ajutat să lase armata și să se dedice compoziției.

Șarm și umor vs. o viață dramatică

Donizetti avea faima unui bărbat șarmant și foarte plăcut, prietenos și sincer. Era o fire plină de amabilitate și umor, fără invidii, dar era și un pragmatic. Dacă, de exemplu, un libret nu îi era pe plac, atunci căuta soluții împrejurul subiectului care îl nemulțumea, nu se bloca în el. Pianistul și dirijorul Sir Charles Hallé îl descria drept „cel mai distins, amabil și popular gentilom, la fel de elegant precum muzica sa.

Însă creațiile sale au avut mult mai mult umor decât viața personală. Copilăria dificilă și săracă l-a făcut să depindă bună vreme de ajutorul caritabil primit de la școala sa de muzică. Apoi, multă vreme a fost chinuit de neurosifilis (o teribilă boală infecțioasă ce afectează sistemul nervos central), iar ulterior a fost marcat de moartea celor trei copii și apoi a soției sale la un an după decesul părinților lui.

A fost un maestru al umorului în operă. Elixirul dragostei, Don Pasqule și Fiica regimentului sunt toate comedii delicioase, cu muzici memorabile, ale căror povești se învârt în jurul temei hilare a unui bătrân antipatic ce devine adversarul unui cuplu de tineri îndrăgostiți.

Succesul său ca compozitor de operă (deși, cum spuneam, a compus și în numeroase alte genuri muzicale) nu s-a datorat însă doar inspirației și vitezei cu care compunea, ci și faptului că și-a dat seama exact ce ingrediente erau necesare pentru o operă de succes (doar își câștiga existența din compoziții, deci trebuia să scrie pe placul publicului): un libret bun, o doză echilibrată de teatralitate, multe arii memorabile, deschiderea operei cu o partitură fermecătoare, o iscusită introducere în scenă a primadonei (care apoi să îi uimească pe toți cu o arie de excepție).

Gloria (și) la Paris 

După ce a rămas văduv, a mers la Paris căutând un public nou, asemenea predecesorilor săi Rossini și Bellini. Îl irita în Italia, și mai ales la Napoli, cenzura care impunea numeroase limitări subiectelor și montărilor de operă. Aici devenit rapid extrem de iubit, inclusiv datorită operelor sale în limba franceză (Fiica regimentului, Favorita, Dom Sebastien).

Referindu-se la popularitatea operei italiene și în mod particular a lui Donizetti în Franța, Victor Hugo spunea că „el pare să ne trateze ca pe o țară cucerită, e o adevărată invazie.” Francezilor le plăceau în muzică și în spectacole alte lucruri decât italienilor: voiau povești pline de acțiune, antrenante, drame psihologice și muzici care să le reflecte expresiv. La Paris aveau succes spectacolele incitante și noi, nu cele în care cântăreții făceau prea multe acrobații vocale sau epatau prin virtuozitate (cum era obiceiul și plăcerea publicului în Italia). Parizienii așteptau spectacole care să îi entuziasmeze, drame noi, muzici pline de culoare, iar Donizetti le-a dat asta.

În 1840, Fiica regimentului a fost prima sa operă compusă la Paris. A fost un succes uriaș la premieră, și de atunci încoace asemenea. Doi ani mai târziu, la 43 de ani, Donizetti a primit o comandă de la Viena. S-a născut astfel opera Linda di Chamounix, care a fost atât de apreciată încât Împăratul Austriei l-a numit imediat compozitor al curții și maestru al capelei imperiale (poziții pe care le deținuse cândva Mozart).

Au urmat ani de călătorii între Paris, Viena, Milano și Roma, în care a compus dar a și pus în scenă atât opere proprii cât și altele. În 1843 s-a născut ultima sa capodoperă, opera comică Don Pasquale, creată pentru Teatrul italian din Paris.

După aceea, sănătatea fizică și mentală a compozitorului de doar 49 de ani s-a deteriorat rapid, inclusiv cu episoade de delir din cauza complicațiilor sifilisului. A fost internat într-un spital din Franța, dar asta a declanșat aproape un conflict diplomatic franco-italian: familia a insistat să îl aducă acasă la Bergamo, dar medicii francezi nu au fost de acord. Ca urmare, Donizetti a fost păzit la spital cu poliția. Grijă medicală sau dorință de a păstra ilustrul compozitor în Franța? Poate cumva amândouă. Doar intervenția Curții de la Viena (unde deținea încă funcția de capelmaistru) a făcut ca compozitorului să i se permită întoarcerea în Italia.

Pe 8 aprilie 1848, Donizetti se stingea la Bergamo. Dar povestea lui a continuat, pe două planuri chiar: dincolo de faima de compozitor și operele care îi sunt interpretate și astăzi, și rămășițele sale au avut parte de o istorie ulterioară. În 1875 a fost reînhumat în biserica Santa Maria Maggiore din Bergamo, însă cu acea ocazie s-a descoperit că lipsea capul (situație similară cu a lui Haydn, despre a cărui poveste puteți citi aici). S-a dovedit că cel care făcuse autopsia îl păstrase pentru a-l studia, probabil în acord cu ideile frenologiei, o pseudo-știință care se ocupa de studiul caracteristicilor unei persoane după aspectul craniului.

După moartea lui Donizetti gusturile și modele muzicale s-au tot schimbat, Verdi a devenit noua celebritate a Italiei, și lucrările lui Donizetti au cam fost uitate, bel canto-ului preferându-i-se stilul mai realist numit verisimo. În 1957, însă, Maia Callas a triumfat la Scala din Milano cu rolul titular din „Ana Bolena” a lui Donizetti, eveniment ce a marcat o „Renaștere a lui Donizetti”. Operele sale au fost interpretate de unele dintre cele mai mari voci ale secolelor XX și XXI, printre care Luciano Pavarotti, Montserrat Caballé, Joan Sutherland, Nathalie Dessay, Juan Diego Florez și alții.

Viteză și inspirație

Lucra extrem de rapid. Elixirul dragostei – 15 zile (se spune). Lucia di Lammermoor – 6 săptămâni. Nu-i de mirare că a fost botezat de concitadini Dozzinetti („dozzina” înseamnă duzină), însă nu era absolut nimic „de duzină” în creațiile sale.

Bellini, rivalul și amicul

Vincenzo Bellini, sicilianul din Catania care a compus printre alte minuni și opera Norma, și Donizetti s-au admirat reciproc, dar talentul amândurora i-a transformat și în rivali, însă nu au fost în relații rele. În 1835, în timp ce repeta pentru premiera Luciei di Lammermoor, Donizetti a aflat de moartea subită a lui Bellini la doar 33 de ani. Zdruncinat, Donizetti s-a retras în studioul său și a compus un Recviem în onoarea prietenului dispărut.

Conflictul cu Victor Hugo

După ce Donizetti a transformat romanul lui Victor Hugo „Lucrezia Borgia” într-o operă ce a avut premiera la Paris (1833), scriitorul a fost extrem de nemulțumit, căci considera că dramele teatrale trebuie să rămână fidele realității, ori opera, prin natura ei muzicală și scenică, nu prea e adepta nr. 1 a realității factuale Deci, l-a dat în judecată. A câștigat, astfel că compozitorul a fost nevoit să schimbe titlul operei și să modifice decorul și costumele spectacolului.

În cuvintele lui Gaetano…

Alții ne-au cedat nouă locul lor și noi trebuie să îl cedăm pe al nostru altora. Eu sunt mai mult decât bucuros să îl dau pe al meu unor oameni talentați precum Verdi.

(Când i s-a spus că Rossini a compus Bărbierul din Sevilla în – doar – două săptămâni: )

Ah, mi se pare foarte credibil. A fost întotdeauna un mare leneș.

 

Descoperiți-l pe Donizetti (pentru început) cu aceste patru opere extrem de populare.

Pseudo-disclaimer: Toate cele patru opere sunt recomandate și celor încă neinițiați în frumusețea operei. Ba chiar vi le ultra-recomandăm, căci două dintre ele (Elixirul.. și Lucia…) sunt vinovate de transformarea autoarei acestui articol, cu ani în urmă, într-o fan(atică?) a operei.

Elixirul dragostei (1832) În ceea ce compunea, Donizetti putea fi omul extremelor emoționale: pe cât de comice sunt unele dintre opere (de exemplu Elixirul), pe atât de dramatice sunt altele (precum Lucia di Lammermoor). Elixirul dragostei e pe bună dreptate una dintre cele mai iubite și frecvent montate opere. Povestea dragostei dintre Nemorino cel sărac și Adina cea bogată este inspirată din legenda lui Tristan și a Isoldei, cu poțiunea fermecată ce îi reunește pe cei doi iubiți (acolo, din păcate, în moarte). Donizetti transformă aici totul într-o splendidă comedie (nimeni nu moare, apropo, și totul se termină cu bine): în timp ce Nemorino se tot frământă căci Adina nici nu-l observă (ba mai mult, a și acceptat propunerea în căsătorie a pomposului sergent Belcore) apare Dulcamara, un vânzător ambulant care îl convinge pe Nemorino că îi poate vinde un elixir care îl va face absolut irezistibil față de Adina. Fata de fapt l-a observat pe Nemorino chiar binișor, însă e prea orgolioasă să o arate. Nemorino bea elixirul (care e evident „apă de ploaie”), iar efectul e instantaneu: îi crește încrederea și stăpânirea de sine, iar Adina devine brusc extrem de atentă…

Una furtiva lagrima

Quanto è bella

Prendi, per me sei libero

*

Lucia di Lammermoor (1835)

Rossini se retrăsese recent din activitatea componistică, Bellini murise subit, astfel că Donizetti a devenit preaiubitul adoratorilor operei. Nu doar asta a dus la succesul fulminant al acestei opere, ci și un interes al contemporaneității față de istoria misterioasă a Scoției (Donizetti însuși având rădăcini scoțiene), cu legendele și aparenta aură romantică a războaielor ei. Opera are la bază romanul lui Walter Scott „Mireasa din Lammermoor”, o poveste de tipul „Romeo și Julieta” în care o tânără de o mare fragilitate emoțională este prinsă în mijlocul războiului dintre familia ei și neamul Ravenswood, din care face parte Edgardo, cel de care se îndrăgostește. O dragoste puternică și neîmplinită, o căsătorie forțată, o crimă matrimonială, nebunie și caruseluri emoționale puternice – toate acestea îmbăiate într-o muzică din cele care pot converti la operă chiar și pe cei care nu au habar de ea. De fapt, dacă sunteți ok cu subiectul trist, este o operă excelentă pentru a vă face inițierea în universul bel canto.

Ca o crudă ironie a sorții, Donizetti însuși a înnebunit spre finalul vieții din cauza complicațiilor sifilisului. Poetul Heinrich Heine descria contrastul șocant dintre creație și viață: „În timp ce muzica lui bucură lumea cu caracterul ei jucăuș și vesel, el însuși zace într-un sanatoriu de lângă Paris.”

Câteva din multele pasaje încântătoare și extrem de memorabile (nicio rușine să vă îndrăgostiți de ele):

Il dolce suono

Spargi d’amaro pianto urmată de Il dolce suon, ambele din așa-numita scenă a nebuniei din final, sunt printre cele mai impresionante din această operă cu numeroase arii și pasaje memorabile. Sunt părți extrem de solicitante dar și expresive, care au fost

Chi mi frena

*

Fiica regimentului (1840) Premiera de la Opera Comică din Paris a fost un eșec răsunător (se pare că tenorul a fost îngrozitor de „dezacordat”). Cu toate acestea, la scurt timp a devenit unul dintre cele mai cerute spectacole ale acestui teatru, și a avut aici 500 de reprezentații în decursul următorilor 8 decenii.

Într-un spectacol din 2007 de la Scala din Milano, tenorul Juan Diego Florez a repetat celebrissima arie „Ah! mes amis” la ovațiile publicului, rupând astfel „tradiția” veche de aproape trei sferturi de secol de a nu se cânta bis-uri la acest teatru.

*

Don Pasquale (1843) Operă comică în trei acte (se spune că a 64-a a compozitorului, scrisă în puțin peste două săptămâni) ce este considerată apogeul și de fapt finalul genului opera buffa în secolul 19. Se regăsesc aici personaje cu trăsături din populara Commedia dell’arte: Donizetti a profetizat că opera va fi un mare succes, și a avut dreptate. La doi ani de la premieră a fost prezentată și la New Orleans, în Statele Unite, iar în 1854 la Sydney, în Australia. Este și astăzi în Top 3 al operelor comice italiene, alături de Elixirul dragostei și Bărbierul din Sevilla a lui Rossini.

So anch’io la virtù magica

Signorina, in tanta fretta … Via, caro sposino



29
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 24 mai 1974 murea colosul jazzului, Duke Ellington, unul dintre cei mai activi și influenți muzicieni ai secolului XX. A scris peste 3.000 de cântece, multe dintre ele fiind hit-uri și astăzi, și timp de aproape 50 de ani a colindat lumea ca pianist și șef de orchestră de jazz. A fost de 12 ori câștigător de Premii Grammy (dintre care trei postum).

22
/05
/20

„În primii ani ai carierei mi se spunea că pentru a reuși ai nevoie de personalitate, talent și noroc în egală măsură. Dar eu nu sunt de acord. La mine, a fost 99% noroc. Nu e de niciun folos să ai talent, dacă nu ești la locul potrivit la momentul potrivit.” Iată ce credea Roger Moore undeva, spre finalul vieții.

04
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 4 mai 1955, în condiții sărăcăcioase contrastante cu extraordinara sa personalitate, se stingea unul din marii oameni ai secolului XX. Îl sărbătorim, ne mândrim cu el, dar cât îl cunoaștem (și ascultăm) de fapt pe George Enescu? Iată doar câteva din trăsăturile unei personalități și ale unei cariere excepționale – și o invitație de a-i descoperi muzica.

27
/04
/20

Gabo a murit acum șase ani, pe 17 aprilie 2014, în Mexic, la 87 de ani. Volumul „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet“ (traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți) a fost publicat la Rao, în 2014. Nuvelele au fost publicate în original în 1972, dar au fost scrise în 1968, după „Un veac de singurătate“.

Page 1 of 3312345...102030...Last »