Doru Ana, la 61 de ani: 40 de filme și 70 de roluri în teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/doru-ana-la-61-de-ani-40-de-filme-si-70-de-roluri-in-teatru/

Doru Ana, născut pe 28 februarie 1954, este Șeful Departamentului de Arta Actorului din cadrul Facultății de Teatru a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I.L.Caragiale”, unde este conf. univ. dr. și profesor coordonator al unei clase de Arta Actorului.

Dana Rotaru: Cum a fost la începuturi profesorul Doru Ana?

Doru Ana: Ucenicia (n.n. în practica pedagogică) mi-am făcut-o cu profesorii Florin Zamfirescu, Ion Cojar și Gelu Colceag. De aceste mari figuri mă leagă experiențe fantastice, de care m-am bucurat și pe care le-am îmbrățișat cu mare respect și admirație… Apoi mi-am urmat propriul drum în pedagogie. Am ajuns, astfel, să descopăr că menirea noastră, a profesorilor de arta actorului, este aceea de a fi antrenori. Nu dăm talent, nu schimbăm caractere, ci șlefuim niște date. Eu asta fac în întâlnirea mea cu studenții: îi ghidez, le urmăresc evoluția, îi antrenez. Îi duc cât mai aproape de olimpiadă, dar în concurs aleargă singuri…

Care sunt principiile pe care le aplicați cu pedagogia Artei actorului ?

• Teatrul este o altă realitate. Această altă realitate se inspiră din viața de zi cu zi, dar nu este viață de zi cu zi. Altfel riscăm să transformăm firescul în banal, iar adevărul în simplism.
• Arta actorului este un mod de a gândi, iar mijlocul de a obține asta este prin sugestie. Așadar, cred că studentul-actor trebuie să învețe să lucreze cu sugestia. Cred într-o simbioză între metoda Cojar și aplicarea sugestiei în lucrul cu studentul-actor.
• Scopul studiului Artei Actorului este întruchiparea. Însă întruchiparea nu este compoziție. Se ridică următoarele întrebări: Să fug de personaj? De ce? Să intru în pielea personajului? Cum? Răspunsul meu este: Cred în întruchipare. Exercițiul Interviul este primul pas spre întruchipare. Informația culturală este un alt pas. Lucrând cu informația culturală, lucrând la interviu, încetul cu încetul ajungi la întruchipare, la metamorfozare.

În 2007 ați propuns cursul Arta actorului în România, curs pe care îl susțineți în cadrul UNATC, la Facultatea de Teatru, ciclul Licență Arta Actorului.

Scopul acestui curs este cunoașterea, prezervarea și transmiterea meseriei, așa cum au practicat-o mari nume ale scenei românești (de la Grigore Vasiliu-Birlic, la Ion Lucian, Radu Beligan, George Constantin). Ceea ce este valoros la acest curs este că, pe lângă informațiile teoretice profesionale, studenții au ocazia să vizioneze (acolo unde tehnica a imortalizat opera) secvențe din filme sau spectacole de teatru cu mari actori români, dar și străini (Charlie Chaplin, Stanley Laurel, Oliver Hardy, etc.), să analizeze și să comenteze prestația profesională a acestora, să învețe din marea lor artă.

Tot în 2007 ați pus în scenă ,,O scrisoare pierdută. Vorbiți-ne despre acest spectacol!

În ultima vreme aud tot mai des spunându-se: ,,Vorba lui Caragiale: Eu cu cine votez?”… Ei bine, e foarte multă dramă în această replică, cum e în întreaga piesă, de altfel!

Eu am plecat de la premiza că autorul e contemporanul nostru. Așa că am folosit mobile, laptopuri, uși care se deschid cu celulă, mobilă modernă. Ideea scenografei Nina Burmușilă este senzațională! Toată acțiunea se întâmplă într-o casă veche în care s-au smuls toate tablourile de pe pereți, transformându-se în sediul noilor oameni politici – adică, la temelia a ceva care este vechi, profund și cu tradiție am venit noi, băieții tineri…

De aceea mi-am dorit ca distribuția să fie tânără – la vremea aceea – și i-am luat pe Gigi Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante. În spectacol ei sunt lupii tineri din politica românească și sunt mai răi, mai odioși și mai feroce decât cei bătrâni.

Am plecat de la ideea că după revoluție, în acest orășel de munte, unul a pus mâna pe toate resursele – ăsta e Trahanache, altul – din aceeași echipă – este Farfuridi, cel mereu dus de nas și care crede că are puterea, dar este doar o marionetă și al treilea personaj este Cetățeanul turmentat – un fel de Dincă Păcintarul care apare peste tot, susținând că el a fost la revoluție, căruia băieții i-au dat un boutique și l-au mai făcut și șeful galeriei de fotbal din orașul respectiv.

,,Eu până să nu fiu apropitar am lucrat la Poștă”, zice Cetățeanul care este tot timpul turmentat, iar în spectacolul meu poartă la gât fular cu Steaua, dar și cu Dinamo, și cu Pandurii Târgu Jiu. El este ca românul: imparțial!

Tipătescu este tânărul indolent și lipsit de ambiții politice, ajuns într-un oraș de provincie… El nu este lipsit de calități, de altfel toate personajele acestea nu sunt mitocani, nu sunt mahalagii, toți sunt bine îmbrăcați, cu școală… Ghinionul lui Tipătescu este că o întâlnește pe Zoe și rămâne aici. Și așa trec un an, doi, trei… și nu mai are ambiții, nu mai are putere, îi convine să fie la mâna lui Trahanache. Trahanache știe de relația lui cu nevastă-sa, Zoe, dar pe el nu îl interesează asta, pe el îl interesează forța politică, îl interesează să conducă județul prin Tipătescu…

La banii și averea lui, Trahanache poate avea orice femeie, dar Zoe e una care arată foarte bine. Zoe nu e deloc femeia care hotărăște destinele județului – într-o oarecare măsură, și asta e și o chestiune de istorie a spectacolului românesc – toată această imagine despre Zoe s-a creat din cauza sau datorită actriței Elvira Godeanu. Aceasta era o actriță foarte voluntară, cu un glas ca al doamnei Olga Tudorache… și s-a creat astfel imaginea unei stăpâne, ori textul lui Caragiale nu e ăsta!

Zoe spune tot timpul: ,,EU n-aș voi să mă răzbun, eu aș dori să mă scapi! Dacă nimicurile tale politice le pui mai presus decât viața mea”…

În cele din urmă, când ea spune: ,,Cațavencu poate fi la fel de bine deputat ca oricare altul”, are dreptate! Pentru că ne amintește de imaginea celor din parlament care butonează laptopurile, pierzându-și timpul pe diferite site-uri… Când spune că poate fi la fel de bun ca oricare altul nu o face pentru că îl protejează pe Cațavencu, nici pomeneală! Ea nu vrea să apară în Evenimentul zilei sau în Cațavencu! Toată lumea în spectacolul meu citește Cațavencii!

Tot ce am propus eu pe scenă are fundament în textul lui Caragiale. Nu am făcut invenții regizorale. Am respectat un adevăr românesc în care toate femeile mediatizate la noi – de la Andreea Marin, la Mihaela Rădulescu – se regăsesc în Zoe a lui Caragiale. Zoe vrea doar să fie lăsată în pace, vrea să își trăiască viața ei așa cum e!

În spectacolul meu, Zoe – Daniela Nane – vine încărcată de plase cu cadouri pentru Trahanache și pentru Tipătescu. Amândurora ea le cumpără același model de pulover, doar mărimile sunt diferite! Ea îi iubește pe amândoi. Ea nu vrea să renunțe la niciunul dintre ei. Când Tipătescu îi spune: ,,Hai să fugim!”, ea îi replică: ,,Ești nebun? Dar scandalul care s-ar isca pe urma noastră?”.

Pe Zoe nu o interesează altceva decât să nu publice Cațavencu scrisoarea, pentru că, după aceea, urmează dezastrul ei public! Așa cum se întâmplă azi, când toate tabloidele publică tot ce ține de viața unor persoane mediatizate! Zoe nu vrea să ajungă pe la emisiunile televizate! Ea vrea să rămână o doamnă!

Foarte multe actrițe m-au sunat, în perioada în care montam, spunându-mi că vor să joace Zoe în spectacolul meu… dar eu aveam nevoie de Daniela Nane!

Pristanda este SPP-ul, știe tot ce mișcă, înregistrează tot. Tipătescu este tipul odios, ziarist, avocat, joacă toți ziariștii din ziua de azi, de la Dan Andronic până la Ion Cristoiu – iar negocierea dintre Cațavencu și Tipătescu se petrece cu telefoanele pe masă, cu bateria scoasă!

Lovitura cea mare este Dandanache – Marius Vizante – care nu este nici bătrân, nici decrepit, nu! Dandanache este băiatul unui om politic preocupat de soarta fiului care își pierde vremea prin discotecile de pe malul mării. Așa că îl ia de o aripă și îl aduce aici, într-un orășel de munte, unde i-a depus candidatura… Și-atunci apare un tip bronzat, cu ochelarii pe nas și care îi încurcă nu pentru că este decrepit, ci pentru că nu îl interesează. Iar aici, singurul lucru care îl interesează sunt picioarele lui Zoe! De aceea îi și încurcă pe toți, numindu-i prezident sau prefect…

Cum a fost primit spectacolul?

A avut cronici foarte bune, a avut și cronici proaste. E adevărat că eu nu am făcut un spectacol cu efecte regizorale. Totul a pornit cu multă vreme în urmă. Mă interesează Caragiale de când mă știu! L-am lucrat cu studenții mei la clasă. Am lucrat câteva scene pentru un examen de-al lor. Domnul Cojar mi-a spus că aștepta de multă vreme să vadă o montare modernă a lui Caragiale și că nu se aștepta ca din partea unui actor să vină cea mai excepțională propunere de modernizare a marelui dramaturg.

De altfel, mi-am susținut teza de doctorat cu O scrisoare pierdută… Tot domnul Cojar mi-a propus să pun spectacolul la Casandra – ceea ce am și făcut cu generația lui Alexandru Unguru, Ana Donosa. Ducu Darie a văzut montarea de la Casandra și m-a întrebat dacă mă încumet să pun spectacolul la Bulandra. Am crezut, inițial, că vrea să remontez spectacolul cu studenții la Bulandra. Ei bine, nu! Mi-a propus să îl fac cu colegii mei, actorii Bulandrei. Am fost onorat de această propunere. Și responsabilizat! Mai ales că în istoria Teatrului Bulandra există o Scrisoare impecabil pusă în scenă de maestrul Ciulei. Mi-am ales actorii și am scos premiera cu O scrisoare pierdută în 2007.

Când se mai joacă spectacolul?

Nu știu exact când se programează spectacolul. Deși jucăm cu săli pline, spectacolul nu are multe reprezentații. De la premiera lui și până acum – și sunt deja opt ani – nu avem mai mult de 40 de reprezentații…

De ce?

Așa s-a întâmplat! Nu știu! E adevărat că Teatrul Bulandra are multe spectacole în lucru și în uz, sala de la Icoanei este în lucru…

Ați semnat regia unui spectacol cu studenții dumneavoastră, spectacol ce se joacă la Sala Ion Cojar a UNATC de la Palatului Copiilor. De altfel, echipa dumneavoastră de profesori a scos nu mai puțin de patru spectacole de Licență. Vorbiți-mi despre spectacolul pus în scenă de dumneavostră!

Am făcut spectacolul Amintiri de Alexei Arbuzov cu studenții mei care absolvă în vara aceasta. Și asta mă bucură enorm! Îi simt atât de apropiați pe studenții mei, sunt ca niște pui care se bucură de fiecare reprezentație… Publicul se bucură de acest spectacol. Domnul Ion Besoiu a venit să vadă spectacolul – domnia sa a jucat pe vremuri Volodea din Amintiri – și mi-a declarat că i-am făcut o imensă bucurie cu acest spectacol. Și asta m-a bucurat nespus…

Așadar, Amintiri este o bucurie!

Până la urmă, despre asta este vorba!

Să vorbim despre serialul Umbre și despre rolul de aici!

Umbre este bucuria cea mai recentă. Ca orice om, am și eu viciile mele… și urmăresc multe din serialele străine care apar pe piață: Atlantic City, Games of Thrones, Roma, Camarazi de război, Scandal, Dinastia Tudorilor, House of Cards, Homeland și multe altele… sunt, ca să zic așa, virusat! În contextul ăsta, să joci într-un serial unde apare sigla HBO, la un post de televiziune unde am văzut atâtea seriale senzaționale…

Este o bucurie pentru că s-a creat o echipă foarte frumoasă. M-am întâlnit la filmări cu oameni cu care am lucrat la MediaPro. Reîntâlnirea cu acești profesioniști a fost minunată. Apoi, scenariul m-a atras în mod special. Sigur că până să fac parte din acest minunat proiect a durat ceva!

Să nu îți închipui că am primit scenariul și că m-a sunat Igor Cobileanski să îmi spună: ,,Gata, domnule, joci!”. Nu! A fost un casting foarte greu, de lungă durată. Fiecare probă pe care o dădeam era cu altă și altă scenă…La un moment dat, la ultima scenă am și întrebat: ,,Dar sezonul doi l-ați scris, că eu pe unu l-am terminat, de când dau probe!”.

A fost o concurență serioasă, cu colegi foarte buni. Șansa mea este că regizorul și echipa lui m-au ales pe mine. Cu ocazia asta mi-am schimbat look-ul – și îmi place foarte mult. Iar personajul meu…

Vorbiți-mi despre personajul dumneavoastră!

Căpitanu’ este un fost ofițer de securitate care intră în lumea interlopă și care începe să își facă afacerea lui: recuperări, service-uri și are o problemă – băiatul lui care nu îi calcă pe urme!

Dacă e să fac o mărturisire – eu cred  că toți actorii au în memoria lor sau în viziunea lor un actor model. Unii se uită spre De Niro, Pacino, Edward Norton. Actorul pe care l-am adorat tot timpul și de care m-am simțit apropiat, am simțit  în structura mea că aș juca rolurile pe care le-a jucat el, a fost un actor italian: Alberto Sordi. Ei bine, la Alberto Sordi era această combinație de râsul-plânsul. Majoritatea rolurilor pe care le-a făcut el au fost în cheia asta. Iubesc personajele astea…

Îmi aduc aminte de Tatăl din Tacâmuri de pui – un mare spectacol în regia lui Gelu Colceag. Tatăl era și odios, dar avea și un haz nebun – era și fermecător și periculos. Asta e o zonă care mie îmi place foarte tare. Căpitanu’ este un personaj din zona asta – și asta îmi place. E calm, blând, pare că e tot timpul înțelegător, dar odată elimină pe oricine se interpune planurilor lui. Cu Pepe – Șerban Pavlu, partenerul meu din film – colaborez foarte bine. De altfel, îl cunosc foarte bine, doar l-am distribuit în Scrisoarea mea. Colaborarea mea cu Igor Cobileanschi, regizorul filmului și cea cu Bogdan Mirică, scenaristul filmului, au fost minunate.

Dacă am vorbit despre serial, să vorbim puțin și despre filmele dumneavostră! Sunteți foarte prezent în filmele românești!

Am mai făcut un film cu Miruna Lăzărescu, aflată la debut. Este vorba despre La drum cu tata. Este o coproducție – acolo joc un ofițer de securitate uns cu toate alifiile! Filmul – aflat acum în post-producție – se referă la perioada României din august 1968.

M-am bucurat cu ocazia filmărilor că am avut ocazia să joc cu colegul meu de la Bulandra, actualmente  profesor la școala lui David Esrig din Germania: este vorba despre Ovidiu Schumacher, actor și mare profesor al școlii noastre!

Câte filme ați făcut până acum?

Vreo 40. Am făcut rolișoare. E adevărat: cariera mea de actor de film a căpătat o mai mare vigoare odată cu noul val de regizori. De altfel, am jucat în multe filme de debut regizoral – cu Miruna Lăzărescu sunt la al nouălea film de debut – am jucat la Cristi Puiu, apoi la Cristi Mungiu, la Bobby Păunescu, Florin Piersic jr. Andrei Gruzsniczki, Gabi Achim, Tudor Jurgiu, Doru Nițescu. Eu mă simt foarte bine și am căpătat bucurie să joc cu ei.

Însă, port cu mine și o dramă și o tristețe. Eu în anii 90 aveam 39 de ani. Din 1990 și până în 2000 s-au făcut atât de puține filme – chiar și atunci am fost un norocos că am jucat la Pintile, Mărgineanu, Blaier, dar aș fi putut juca mult. Cine îmi mai dă mie înapoi cei 10 ani? Am mai făcut un film cu Bobby Păunescu. Tocmai ce a avut premiera la Los Angeles. dacă nu aș fi avut spectacole programate, acum aș fi fost și eu acolo, luând masa cu Robert Redford.

Și nu le puteați reprograma?

Niciodată! Niciodată nu am făcut asta! Cum adică? Niște oameni cumpără bilet să vină la teatru și eu să nu fiu acolo? Eu nu m-am dus la nunți, botezuri, înmormântări, la ora două mi-am înmormântat fetița și seara am jucat. Pentru că vin oamenii la teatru! Cum spune Sebastian în Jocul de-a vacanța? ,,Fiecare bucurie am plătit-o cu trei renunțări”.

Când va fi premiera cu filmul lui Bobby Păunescu?

Cândva în toamna aceasta.

Așadar, aveți mai mult de 40 de filme în portofoliu!

Cred că da!

În teatru câte roluri aveți?

Vreo 70! Am jucat teatru! Mult, variat și plăcut!

Ce vă doriți să jucați acum în teatru? Regele Lear, poate?

Asta îmi amintește de un spectacol drag mie: Stalin și bufonul, pus în scenă de Ion Cojar la Teatrul Evreiesc. Acolo îl jucam pe Stalin. Piesa începe așa: Stalin dă ordin să fie adus directorul Teatrului Evreiesc din Moscova – Zagăr – chiar în seara în care a avut premiera cu spectacolul Regele Lear.

Stalin întreabă: ,,De ce Regele Lear?”. Directorul răspunde: ,,Pentru că este un rol cu greutate pentru orice actor și un spectacol important pentru orice teatru”. Stalin replică, la rândul său: ,,Nu cumva pentru că vorbește despre destrămarea unui imperiu? Te-ai gândit cum a fost făcut acest imperiu? Cum era regele Lear la tinerețe? Pe câți a trebuit să omoare ca să își facă imperiul?”

Este o piesă senzațională! Așa că da, poate că te gândești, ca actor, să joci Lear într-o zi! Mi-aș fi dorit niște roluri în viața mea profesională.

Eu m-am îndrăgostit de meseria asta de copil, când îl învățam pe de rost pe Caragiale. Și cum e viața asta! Până la 50 de ani nu am fost distribuit în Caragiale! Niciodată până la 50 de ani! Aveam o apariție, e adevărat, la doamna Sorana Coroamă, îl făceam pe Țârcădău… dar atât! Mi-a făcut o apariție specială în spectacolul dumneaei deoarece își dorea foarte tare să joc acolo. Își dorise să joc Chiriac. Dar echipa de actori de la vremea aceea – erau nume mari acolo – a fost reticentă în ceea ce mă privește – eu eram tânăr, rolul era greu, s-au temut că nu voi putea duce rolul. Deși regizoarea avea încredere în mine.

Revenind, îi datorez lui Caragiale cine sunt azi ca actor. Așteptarea a meritat: am făcut Jupân Dumitrache, apoi, Trahanache, apoi Pampon. Sigur că visam să joc Saru-Sinești din Jocul ielelor de Camil Petrescu. Mie îmi place foarte mult dramaturgia românească. Mi-ar fi plăcut să joc Alexandru Manea din Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu, apoi mi-ar fi plăcut să joc Satin din Azilul de noapte de Gorki.

Ca actor vrei întotdeauna să intri în competiție cu marii actori. Am o poveste foarte frumoasă despre Dem Rădulescu. Ne-a povestit că a văzut într-o seară un film cu Peter O’Toole. Și zicea: ,,Dragă, am văzut aseară filmul! După aceea m-am așezat la birou și i-am scris domnului Beligan – directorul de atunci al Naționalului – următoarele: ,,Subsemnatul, Dumitru Rădulescu, îmi dau demisia din teatru”. Dimineață veneam spre teatru, hotărât să îmi depun demisia, când mă întâlnesc cu actorul (nu-i dau numele) și… AM RUPT-O!”.

Câteodată, seara, când ies de la Căsătoria sau de la Țarul Ivan, și asta mi se întâmplă mai acut acum, când sunt în jurul vârstei de 60 de ani, cum îți spun, ies pe stradă și lumea îmi spune: ,,Vă mulțumim pentru spectacolul din seara asta!“ Asta mă împlinește atât de mult! Și tot eu mă gândesc: ,,Cât de plecat cu sorcova poți să fii, măi Dorule! La 60 de ani, orice bărbat normal trăiește altfel acest sentiment de împlinire pe care îl simt eu când primesc vorbele bune ale oamenilor care au venit la spectacol. Ei bine, altul îl trăiește pentru că i-au intrat mulți bani în cont sau că și-a mai luat o mașină puternică sau că pleacă într-o vacanță scumpă. Dacă eu spun că trăiesc o senzație de mare împlinire pentru că un cuplu m-a felicitat după spectacol.

Mi-am ales drumul ăsta și merg pe el până la capăt! Amza Pellea – un colos al teatrului și filmului românesc – mi-a spus când eram tânăr: ,,Băiete, ai grijă! Mergi pe drumul ăsta până la capăt! Nu te opri nici de bucurie că ai luat un rol mare sau un premiu, nici de deznădejde sau de depresie că nu te mai distribuie nimeni! Mergi până la capăt!”

Vreau să mai spun ceva! Sunt în continuare îngrozitor de dezamăgit, ba chiar încrâncenat, aș putea să spun, pentru că nu m-am așteptat ca după 1989 clasa politică să fie atât de dezinteresată de cultură! Nu s-a făcut film, nu s-a mai construit un teatru nou!

S-a construit un teatru: Teatrul de Operetă și Musical ,,Ion Dacian”. A avut inaugurarea pe 24 ianuarie, odată cu premiera spectacolului Fantoma de la Operă!

M-am bucurat pentru Teatrul de Operetă și Musical! Îi felicit pe Răzvan Dincă și echipa sa pentru dubla realizare! Și pe tine te felicit pentru rolul din Fantoma!

Mulțumesc, este un spectacol minunat și sunt foarte mândră de colaborarea cu o echipă fantastică cum este cea de la ,,Ion Dacian”!

Dar e vorba de o singură sală nouă de teatru de la revoluție încoace! Și-apoi, salariile actorilor din țara asta sunt la jumătate din cât erau înainte de revoluție. Sunt foarte puține spectacole pe scenele românești care se pot măsura cu marile noastre spectacole de până în revoluție.

Dacă stai să enumeri cinci mari spectacole care se joacă acum, stai ceva să te gândești până să le enumeri! Pe când, dacă e să vorbim de mari spectacole românești de dinainte de revoluție, atunci îmi vin imediat în minte: Dimineața pierdută de la Bulandra, Hamlet, Azilul de noapte, Elisabeta, Maestrul și Margareta, Să îmbrăcăm pe cei goi, Richard-ul lui Purcărete.

Pe vremea aceea se investea în cultură! Ce bugete se învârt în țara asta și ce salarii au debutanții în teatru? 8, 9 milioane? Nu se investește în cultură! Parcă avem un dispreț total pentru cultură! Și sălile sunt pline! PLINE! Eu n-aș putea să fiu director de teatru pentru că nu pot fi director peste niște oameni aleși de Dumnezeu și să le ofer între 800 și 1500 de lei pe lună! Ca să nu mai vorbim despre personalul tehnic, care este foarte important într-un teatru și este prost plătit.

Eu am trăit jumătate de viață și de carieră înainte de revoluție și încă o jumătate de atunci încoace! Am fost 7 zile pe străzile Bucureștiului cu arma în mână, cum s-ar zice, în decembrie 1989 ca să ce? Să vină clasa asta politică și să ticăloșească țara asta? Nu vreau să îmi amintesc, dar îmi amintesc de o premieră la Patria când veneau actorii, de la artiștii emeriți ai poporului, până la studenții-actori și partidul, în frunte cu Gheorghiu-Dej, se lipeau de pereți pentru că treceau pe lângă ei artiștii români! Acum suntem democrați și ne interesează doar Bianca Drăgușanu și Bote! Și zicem că avem cultură!

În încheiere, să spunem cititorilor noștri că lucrați la o nouă carte. Despre ce e vorba?

Este o carte de amintiri. Sunt amintirile unui actor care a servit și încă servește scena cu respect, cu iubire pentru această meserie și pentru colegii de breaslă, fără oprire. El nu este un actor care a jucat decât cîteva roluri principale. Cariera lui s-a construit pe roluri secundare! Dar a slujit teatrul fără crâcnire! Marea profesoară și actriță Olga Tudorache i-a spus: ,,Sfatul meu este să joci tot ce ți se oferă! Să nu refuzi niciodată nimic!”. Și am ascultat-o!

Doru Ana: Drumul în carieră

Doru Ana a absolvit IATC-ul în 1980, la clasa Prof. Univ. Olga Tudorache, Florin Zamfirescu.

A făcut parte din colectivul Teatrului I.Vasilescu din Giurgiu (1980-84), a jucat, apoi, la Teatrului Dramatic din Brașov (1984-87), iar din 1987 este actor al Teatrului Bulandra din București. A colaborat și cu Teatrul de Comedie din București, cu Teatrul Radu Stanca din Sibiu, cu Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, cu Teatrul Național din București. A întruchipat aproape șaptezeci de roluri în teatru, dintre care amintim: Trahanache în O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale (în regie proprie), Jupân Dumitrache în O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale (regia: Gelu Colceag), Vasili Pok în Audiția de A. Galin (regia: Mircea Cornișteanu), Ivan Pavlovici Omletă în Căsătoria de N. Gogol (regia: Y. Kordonskiy), Don Ciro în Depretore Vicenzo de E. De Fillipo (regia: Horațiu Mălăele), Stomil în Tango de S. Mrozek (regia: G. Colceag), Korotkov în Cadavrul viu de A. Tolstoi (regia: G. Colceag), Barach în Turandot de C. Gozzi (regia: Cătălina Buzoianu), Stalin în Stalin și bufonul de G. Alliende (regia: I. Cojar), Cebutâkin în Trei surori de A.P.Cehov (regia: A. Darie), Fortimbras în Hamlet de Shakespeare (regia: A. Tocilescu), Sacerdote în Uriașii munților de Pirandello (regia: C. Buzoianu), Ripafrata în Hangița de C. Goldoni (regia: E. Mercus), Bufonul în Cum vă place de Shakespeare (regia: F. Fătulescu), Toma în Răceala de M. Sorescu (regia: D. Micu), Benedick în Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare (regia: C. Popa), Ionel în Take, Ianke și Cadâr de V.I.Popa (regia: C. Popa), Marcu în Acești îngeri triști de D.R.Popescu (regia: R. Dinulescu).

Are o carieră impresionantă în film. A turnat în peste 40 de producții cinematografice și de televiziune: a fost tata Nușu în După dealuri (regia: Cristian Mungiu),  Sandu Anghel în Pariu cu viața (regia: Borundel, Fotea, Luncașu), Lefărdau în Visul lui Adalbert (regia: Gabriel Achim), Nașul în Francesca (regia: Bobby Păunescu), Comisarul Neagu în Schimb valutar (regia: Nicolae Mărgineanu), Benzinarul în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (regia: Cristian Mungiu), Vecinul Sandu Sterian în Moartea domnului Lăzărescu (regia: Cristi Puiu), Doncea în Marfa și banii (regia: Cristi Puiu), Penny Picher în Clockmaker (regia: Cristopher Remy), ș.a.

În 2006 obține titlul de Doctor în Teatru cu teza O scrisoare pierdută. Exegeze scenice. Galerie de portrete, iar în 2007 publică volumul În căutarea scrisorii pierdute. Este Conf. Univ. Dr. al Facultății de Teatru a UNATC, București.

Foto cu Doru Ana – HBO, Teatrul de Comedie