Două feluri de a face film în izolare
https://www.ziarulmetropolis.ro/doua-feluri-de-a-face-film-in-izolare/

CRONICĂ DE FILM Era inevitabil să apară şi primele filme realizate în izolare. Radu Jude a lansat un scurt autoportret conceput la invitaţia Arte/ZDF. Iar Dan Chişu a încercat un lungmetraj, un simplu excerciţiu autocomplezent despre un regizor care roagă actori să joace într-un film despre viaţa în carantină.

Un articol de Ionuţ Mareş|13 mai 2020

După spectacole vechi sau recente puse online de teatre și după diferite scheciuri mai mult sau mai puțin inspirate făcute de actori în casă și distribuite pe rețelele de socializare, era firesc să apară și primele filmele românești realizate în izolare.

Deocamdată, doar două exemple, care reflectă însă preocupările fiecăruia dintre cei doi regizori. Două feluri de a face film de acasă, rapid și cu mijloace minime, dar cu rezultate diferite.

Asta până vor fi finalizate și lansate inevitabilele filme mai reflexive despre perioada pe care o trăim, care vor exploda în toată lumea, deci foarte probabil și în România, în anii următori. De altfel, unii regizori români de film nonficțional au anunțat deja că documentează criza actuală și există cu siguranță scenariști care scriu povești inspirate din necunoscutele și fricile prezentului.

Realizat ca o „comandă” a Arte/ZDF în contextul unei retrospective organizate de festivalul goEast din orașul german Wiesbaden și difuzate până la urmă online, „Autoportret” (sau „Nu știu”, în versiunea autorului său) este un  „autofilm” de doar șase minute în care Radu Jude vorbeşte despre ceea ce îl interesează ca cineast, aparent prin răspunsuri la câteva întrebări foarte precise despre parcursul și motivaţiile sale.

Disponibil pe Vimeo, „Autoportret”/„Nu ştiu” este un scurtmetraj jucăuș-zgândăritor sub formă de colaj, care conține, comprimat, cele mai multe din obsesiile artistice ale lui Radu Jude, în special din filmele sale politice din ultimii ani.

Primul lucru care atrage atenția este absența oricărei imagini cu autorul său, iar asta elimină parțial riscul unei autoflatări stânjenitoare.

E drept, coloana sonoră este formată din răspunsurile la presupusele întrebări, pe care le rostește însuşi Radu Jude, pe același unic ton rece şi detașat de la un cap la altul.

În paralel cu cvasi-confesiunile pe care le auzim, montajul imaginilor  (realizat de unul din colaboratorii săi tradiționali, Cătălin Cristuțiu) arată un interes și o deschidere spre exterior, spre societate și istorie, spre eclectismul arhitectural și stradal al Bucureștiului și, mai ales, spre oameni simpli – un muncitor care cară saci cu moloz, o femeie care vinde ouă pe trotuar, un cuplu de bătrâni care se plimbă cu greutate, ținându-se de braț – și spre alte forme de exprimare, cum ar fi fotografiile excepționale ale lui Silviu Gheție, prieten al regizorului, romanul „Bietele corpuri” de Sonia Larian sau fragmente de found footage în 8 mm.

Radu Jude spune că toate sunt posibile surse de inspirație, pentru că aceste imagini, reflexii aparent aleatorii ale realității, înregistrate în peregrinări trecute prin oraş, ascund ceva („Poate că mă interesează ce e dincolo de ceea ce se vede”, spune el la un moment dat, adăugând rapid: „Dar asta sună puțin pretențios”). Iar ansamblarea lor după o logică de montaj ferită de constrângeri narative și bazată pe o asociere liberă de idei sintetizează destul de fidel stilul lui Radu Jude (propria afirmație că nu ar avea un stil sau că acesta ar arăta ca stilul arhitectonic al Bucureștiului, adică unul în care o clădire înaltă de sticlă stă lângă vechi clădiri aproape dărăpănate, face parte din binecunoscuta autoderiziune, nu lipsită de un ușor alint în spirit comic şi marcată încă din titlul „Nu știu”).

Dintr-un astfel de autoportet nu puteau lipsi nici obișnuitele săgeți: una e aruncată spre Biserica Ortodoxă, reprezentată printr-un cadru cu Catedrala Mântuirii Neamului încă nefinalizată, iar o alta spre Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (U.N.A.T.C.), școala națională de film la care a fost respins la admitere în tinerețe și pe al cărei slogan – „Unicitate. Naturalețe. Autenticitate. Talent. Creativitate” – îl ironizează.

……………………………

Într-un cu totul al registru, mult mai previzibil și convențional, a fost realizat lungmetrajul de 90 de minute „Nouă povești de dragoste și ură în izolare”, de Dan Chișu, disponibil pe YouTube și descris în felul următor: „Film de lungmetraj scris în carantină în perioada 12 martie – 10 aprilie şi filmat în perioada 15 aprilie – 23 aprilie cu telefoane mobile de cei 17 actori care interpretează în film. Bugetul filmului a fost 0”.

Un regizor exasperat de carantină, jucat chiar de Dan Chişu, vrea să facă un film cu mai multe scurte poveşti cu diverse personaje uşor excentrice şi care să aibă într-un fel sau altul legătură cu izolarea cauzată de pandemie.

Aşa că apelează la mai mulţi prieteni actori şi le cere să se filmeze singuri în casele lor interpretând aceste personaje, majoritatea puse în situaţii tensionate de discuţii video sau prin telefon unu la unu.

Caracterul pretins metadiscursiv al filmului e dat de combinaţia de scene în care se presupune că actorii joacă pe bune poveştile imaginate, construite într-un registru de farsă, şi scene – de asemenea jucate, dar cu aparenţă de realitate – în care personajul Dan Chişu îi sună să îi invite în filmul său sau să discute despre ce au filmat deja. Lor li se adaugă şi câteva momente în care acelaşi personaj-regizor stă de vorbă cu cei din echipa tehnică  – imagine, sunet, montaj. Clasicul film în film, cum ar veni.

Faptul că filmul semnalează la tot pasul că nu trebuie luat în serios şi că e o glumă făcută între nişte prieteni şi colegi sătui de stat în casă şi departe de profesia lor nu poate camufla totuşi inconsistenţa demersului.

Prin simplitatea sa din care face aproape o frondă şi pe care pretinde că o transformă într-o calitate, „Nouă povești de dragoste și ură în izolare” arată că distribuirea unor actori buni nu este suficientă pentru un cinema care să şi transmită ceva.

Repetarea, cu mici variaţiuni, a aceloraşi două cadre cu actorii privind direct în camera telefonului sau a laptopului sau filmaţi în timp ce vorbesc la telefon ori se uită la laptop, e greu de numit mizanscenă. Şi devine inevitabil obositoare, în ciuda încercărilor de a da un oarecare ritm prin montaj.

Aşa că lipsa unei adevărate mizanscene care să fi putut eventual potenţa doritele efecte fals dramatice sau forţat comice face ca filmul să fie doar o mitraliere de scurte poante discutabile din care actorii, cu toate eforturile şi talentul lor, nu prea au ce scoate şi nici nu au timp să o facă.

Sunt lăsaţi expuşi şi, ca în nişte exerciţii de şcoală la care îi îndeamnă un astfel de dispozitiv regizoral limitativ care nu lasă loc de vreo acumulare, devin mai fragili, de unde şi felul demonstrativ în care joacă. Se dovedeşte încă o dată că în cinema-ul de ficţiune, narativ, energia care se creează între prezenţa actorului şi camera de filmat este esenţială.

Până la urmă, înşiruirea de inside jokes ar putea fi trecută cu vederea. Însă trimiterea – fie şi autoironică atunci când se spune, preventiv, că e o reverenţă – la „This Is Not a Film” (2011), documentarul-jurnal pe care regizorul iranian Jafar Panahi l-a făcut în propriul apartament în timp ce se afla în arest (politic) la domiciliu, este o blasfemie cinefilă de prost-gust.

26
/09
/14

Cinci filme intense regizate de cineaste sau axate pe personaje feminine puternice vin în premieră la Les Films de Cannes à Bucarest (24 – 30 octombrie), la Cinema Patria, Cinema Studio și Elvira Popescu. Două dintre ele au obținut premii importante la Cannes: Le Meraviglie a câștigat Marele Premiu, iar Party Girl – Camera d’Or.

25
/09
/14

MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „Dolce far niente” (1998) este cel mai puţin cunoscut film al lui Nae Caranfil, nedreptăţit de lipsa unei distribuţii în România. Însă complexitatea construcţiei şi amestecul de umor caranfilian şi dramă de epocă în stil italian îl recomandă ca unul dintre cele mai reuşite filme ale regizorului.

25
/09
/14

La cea de-a noua ediţie a festivalului Anim’est, ce va avea loc între 3 şi 12 octombrie, animaţia e colorată în accente regale: şcoala invitată oficial la Bucureşti este Royal College of Art, din Londra, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior de arte şi design din lume.

24
/09
/14

Jurnaliști puși în situații extreme, soldați reîntorși din Afghanistan, efectul misiunii NASA pe Lună asupra unei comunități de provincie, un fost cercetător devenit gangster, femei la putere versus bărbații la îndeletniciri domestice, un profesor de engleză pornit în căutarea lui John Lennon sunt doar câteva dintre personajele celei mai importante secțiuni, Competiția Internațională, a celei de-a VI-a ediții a Comedy Cluj.

24
/09
/14

Planşa, Productia independenta DaKINO Production si DIUD Film, surprinde o poveste de iubire autentică, trăită în cel mai uman mod cu putinţă, de îndragostiţii pasionaţi de scrimă.”Planşa” a surprins publicul cu o redare unică a artei de a face scrima, un sport al minţii şi al trupului, al controlului şi al anticipării exacte a intenţiilor adversarului.

22
/09
/14

Premiul Publicului celei de-a noua ediţii Anim’est (3 şi 12 octombrie) îi va reveni unuia dintre cele 37 de scurtmetraje de animaţie proiectate în cadrul secţiunii speciale Animash - în afara categoriilor competiţionale ale festivalului - o serie de filme de animaţie selectate ţi premiate la festivaluri internaţionale de renume.

22
/09
/14

“Hector în căutarea fericirii”, în regia lui Peter Chelsom, va deschide cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj (10-19 Octombrie). Evenimentul va avea loc vineri, 10 octombrie, de la ora 19:00 când la Cinema Florin Piersic, psihiatrul londonez Hector va da startul distracției și filmelor bune.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

21
/09
/14

Ţara s-a umplut de festivaluri de film şi de proiecţii în spaţii „alternative”. Dacă locuieşti în Bucureşti, primăvara şi toamna ai la dispoziţie aproape săptămânal câte un festival, o retrospectivă sau un ciclu de filme. Oferta este uneori copleşitoare. Şi ce e rău în asta?

19
/09
/14

Începând cu primul weekend din octombrie, Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Anim’est deschide, la cea de-a noua ediţie, împreună cu cei de la Calup, porţile unei noi locaţii-gazdă: o frumoasă casă istorică ridicată în anii’40 la numărul 46, pe strada Jean Louis Calderon, devine Re:Animation Hub.

18
/09
/14

În avanpremiera celei de-a șasea ediții a “Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj”, bucureștenii sunt așteptați la o proiecție specială, duminică, 28 septembrie de la ora 22:00 în Club Control.

18
/09
/14

“România face documentar” exprimă simplu și concis dorința de a educa prin intermediul cinematografiei, folosindu-se de ideea de unitate întru cultură prin mijloace artistice. Documentarul aduce povești reale din viață, nemodificate și spuse întru totul așa cum sunt. De aceea, poveștile filmate despre români, aparținând unor români participanți la festival, demonstrează că România poate și face documentar.