Maria Roman: „Am învățat să trăiesc, învățând să fiu actriță“
https://www.ziarulmetropolis.ro/draft47007/

A absolvit Actoria la UNATC şi un Master la Actors Studio. A jucat în producţii teatrale, cinematografice şi de televiziune în România, dar a ales să îşi construiască o carieră în Statele Unite. Ea este încântătoarea Maria Roman. Interviul următor cuprinde povestea ei profesională.

Un articol de Dana Rotaru|27 ianuarie 2015

Dana Rotaru: Cum a fost începutul și de ce actriță?

Maria Roman: Îmi aduc aminte cât se poate de clar cum au decurs lucrurile. Aveam 16 ani, eram în liceu la Spiru Haret, prima clasa de mate-fizică cu engleză intensiv (cu asta m-au păcălit… intensivă era doar matematica!), când mi-am dat seama că mi-e imposibil să petrec restul vieţii la birou adunând cifre şi am început să mă gândesc la ce altceva aş putea face.

M-a atras întotdeauna literatura, dar mi-era teamă că la admiterea la facultate voi concura cu cei pregătiţi patru ani la uman, aşa că tot căutăm ceva şi nu realizam că mă trăgea inima spre arte. Mă gândeam că la desenat nu mă pricep, la cântat, nu cât să fac o carieră din asta, de dansat, rupeam clubul în două, dar cam târziu pentru deschiderea de bazin necesară performanţei în această direcţie! Libertatea totală pe care mi-o oferea foaia albă mă sperie un pic şi-acum.

Am tot aşteptat un semn, ceva! Și, într-o zi, colega mea de bancă mi-a vorbit despre o vecină de-a ei care se pregătea să se facă actriţă la Teatrul Studenţesc Podul. „Hmmm – mi-am zis – iată ceva nou pentru mine“! La asta nu mă gândisem niciodată, până atunci…

Primul lucru care m-a atras la ideea de actorie a fost că meseria asta mi-ar oferi şansa să fac toate celelalte meserii într-una, ba chiar şi să trăiesc într-o altă epocă! Dar n-am vrut să mă entuziasmez prea tare. Aveam nevoie să aflu dacă am și talentul necesar pentru a merge pe drumul ăsta. Aveam nevoie de o părere avizată. Aşa că, iată-mă urcând treptele până la ultimul etaj al clădirii Casei Studenților din Calea Plevnei, unde funcționa Teatrul Podul.

Aici l-am cunoscut pe domnul Cătălin Naum. De la dânsul am luat „microbul“ actoriei şi nu a mai fost cale de întoarcere.

Cum a fost întâlnirea cu maestrul Naum și ce a însemnat această întâlnire pentru formarea ta ca viitoare actriță? Nu era ușor să fii admis la Podul! Se știe că la Podul se făcea o școală de teatru extraordinară pentru începătorii într-ale artei teatrului.

Prima temă pe care am primit-o ca actriță, în prima mea întâlnire cu Domnul Naum și cu Teatrul Podul, a fost să vorbesc despre numele meu! Mi s-a părut cel mai ciudat lucru posibil! Venisem acolo ca să aflu dacă am vreun talent pentru această meserie, veneam de la mate-fizică și căutam răspunsuri clare, eventual dovezi. Am realizat cât de deconectată eram de propriul meu nume, pe care nici măcar nu mi l-am ales eu!

Adevărul este că în ziua aceea în ochii mei am devenit Maria. Până atunci familia și prietenii îmi spuneau (cum mulți îmi spun și acum) Mariana sau Mari.

Acum cred ca mi-am ales numele înainte de naștere – pe ambele bunici și pe nașa mea le chemă Maria/Mariana. Dar, în acel moment, cerința asta m-a bulversat enorm… și cam așa am petrecut următorii doi ani, într-o totală confuzie, la fiecare întâlnire cu domnul Naum. Nici măcar nu-mi dădeam seama dacă mă întreabă sau dacă afirmă ceva.

Creierul meu era destul de blocat într-o rațiune care nu-și are sensul în artă, ba mă încumet să zic: nici în viață… Vreo doi ani nici nu am prea lucrat cu dânsul, ci cu Mihai Brătilă, căruia îi datorez primii mei pași în explorarea și dezvoltarea imaginației.

Cu Iță (așa i se spune lui Mihai Brătilă) am făcut niște exerciții pe care la Actors Studio aveam să aflu mai târziu că se numesc drop-ins: sunt niște exerciții de dezvoltare a imaginației și de accesare a memoriei afective. Începuse procesul meu de vindecare a sufletului prin artă. Actoria mi-a oferit, pentru prima dată, șansa de a trăi în această lume, descoperind-o în același timp…

maria roman

Intuiam că sunt lucruri în această viață, lucruri esențiale care nu au legătură cu supraviețuirea, ci cu trăitul din plin, ale căror uși părea să mi le deschidă ACTORIA…. secrete despre natura umană, despre posibilitatea de a-mi înțelege propria existență prin prisma personajelor mele, căpătând acum tot mai multă conștiintă că, la baza ființei noastre, suntem cu toții la fel.

Dar „creierismul” meu, cum l-a numit domnul Naum din prima zi, îmi complica manifestarea acestor idei. Am avut mult de lucru, dar până la urmă, eforturile mele au fost încununate de succesul de fi distribuită de dom’ Profesor în toate rolurile feminine din „Cu ușile închise“. A fost o experiență absolut minunată, care a culminat cu Premiul pentru interpretare feminină la Festivalul de Teatru Studentesc „Ion Creangă“.

A urmat apoi admiterea la UNATC și profesionalizarea ta în actorie. Ce a însemnat experiența UNATC pentru tine?

După doi ani de lucru intens în Pod cu domnul Naum, secondat pe vremea aceea de Mihai Brătilă, admiterea la UNATC a venit ca o confimare că într-adevăr fac ceea ce mi-e dat să fac… iar cursurile mi-au părut de vis: urma să merg la facultate și să mă joc, să dansez, să cânt, să citesc! Astea erau cursurile la actorie și nu semănau cu nimic din ceea ce făceau prietenii mei de la Politehnică!

Primul an a fost foarte greu pentru că eram îngrozitor de instabilă emoţional şi asta m-a împiedicat să mă bucur la maxim de tot ce mi se oferea. Am avut foarte mare noroc cu Mircea Gheorghiu, care a înţeles ce se întâmplă cu mine şi mi-a fost alături până când m-am vindecat de o depresie pe care o purtam cu mine din copilărie şi care fusese acum reactivată…ţin minte şi momentul declicului – după un spectacol în Pod, vorbind nu ştiu despre ce, am zâmbit şi Mircea mi-a spus: „Uite, vezi, asta e, asta eşti tu cu adevărat, zâmbetul ăsta!” Şi mi-am jurat în momentul ăla că, orice s-ar întâmplă în viaţă mea, nu o să mai las să treacă maxim 3 zile fără să zâmbesc!

Ăsta a fost un pas major în viaţă şi, deci, în cariera mea… cred că se vorbeşte prea puţin despre faptul că actoria este mai mult un joc al nervilor decât orice altceva…

Un joc al nervilor! Dezvoltă, te rog!

Jocul nervilor nu era unul din punctele mele forte! Viețile noastre sunt rezultatul cooperării dintre creier, suflet și corp. Iar secretul constă în cât de armonios ne putem noi lăsa ființa ghidată de puterea universului de a ne îndruma acolo unde ne este cel mai benefic. Și ăsta este sensul îndemnului „Trăiește clipa“. Oren Moverman (The Messanger, Rampart) mi-a spus la un moment dat că meseria de actor este cea mai grea pentru că tot ce ai de facut este să fii mereu prezent și ăsta e lucrul cel mai greu pentru oricine.

Cu atât mai greu era pentru mine, eu care eram obișnuită să trăiesc mai mult în propriul meu cap. Examenele dovedeau asta prin constanţă: nota 7 pe care-o tot primeam, deşi repetiţiile erau uneori de-a dreptul magice…

Dar a venit semestrul de Commedia Dell’Arte, condus de minunata doamnă profesor și regizor Sanda Manu. Întâlnirea cu dânsa a fost crucială pentru că am învățat să mă joc cu plăcere, cu bucurie și cu transpirație!

Doamna Manu, cu care am onoarea să am în comun ziua de naștere, mi-a oferit o libertate pe care n-o mai avusesem din zilele mele de rebeliune anarhisto-hippioată (am fost mereu ruptă între cele două porniri). Sinceră să fiu, mi-a luat mulți ani să ajung să rezolv problemele pe care mi le-a revelat dânsa atunci – încrâncenarea cu care lucrez și dorința de a face bine care, de multe ori, distrug plăcerea descoperirii.

De-abia la Actors Studio, lucrând la rolul Ioana D’Arc, am reușit să aplic ceea ce dânsa mi-a sugerat să fac cu ani în urmă. Un alt lucru esențial pe care l-am înțeles mai târziu, dar pe care l-am făcut în examenul de Commedia dell’Arte, a fost să mă joc cu textul, cu corpul, cu vocea care emite și onomatopee, nu doar cuvinte cu înțeles.

Am avut mult timp un blocaj pe text, plăcându-mi enorm să citesc și apreciind arta scrisului ca pe ceva demn de respectat, mi-am reprimat mult timp impulsurile creatoare, vrând să respect scriitura și intențiile artistului care a oferit materialul. Reminiscențe din gândirea strict matematică de care m-am debarasat între timp.

Lucrul la modulul Cehov a dat altă dimensiune jocului nervilor! Aici am lucrat cu Mircea Gheorghiu și cu Andreea Vulpe, care m-au ajutat să-mi dezvolt latura pur feminină, sensibilitatea în lucru, lucruri opuse tendințelor mele de intelectualizare a situației. Dar poate cel mai mult am învățat de la partenerii mei de lucru, colegii și dragii mei prieteni Cătălin Paraschiv și Relu Poalelungi.

Lucram două scene foarte diferite, ambele alese de mine: Ana Petrovna în scena de seducție din Platonov cu Paraschiv și Ana Petrovna în scena de trădare din Ivanov. Foarte interesant pentru mine a fost să descopăr metodele lor total diferite de lucru și faptul că succesul scenei părea să vină din cât de bine mă adaptam eu la energiile lor, iar scriitura părea și ea să ceară același lucru!

În sensul în care Paraschiv iși făcea treaba ca Platonov dacă eu reușeam să-i atrag și mențin atenția, iar Relu în Ivanov îmi oferea toată atenția lui de soț vinovat, pe care eu o preluam și o transformam, ca soție trădată… ah… a fost o perioadă de care o să-mi aduc întotdeauna aminte cu plăcere!

Aceste experiențe profesionale mi-au temperat egoul, m-au canalizat pe lucru la rol și s-au materializat într-un examen recunoscut cu notă 10.

A fost prima victorie personală recunoscută în vremea studenției tale?

Da! Aveam nevoie de o recunoaștere. Adevărul este că primii trei ani de UNATC i-am petrecut destul de mult timp sub semnul îndoielii, fricii şi nu de puţine ori, al frustrării.

Anii de formare sunt solicitanți. Studentul-actor se descoperă în situația delicată de a se lăsa vulnerabil în fața celorlalți și asta nu e ușor! Dar este o condiție esențială pentru viitorul profesionist. Fiecare parcurge această etapă în felul său, unic, personal.

Da, sunt perfect de acord și ceea ce mi-a dat mie de la-nceput încredere în faptul că mi-am ales bine drumul este faptul că nu am avut niciodată rețineri în a-mi exprima emoțiile… poate că o problemă a fost lipsa oricărei bariere de acest fel.

092

Problema este că trăim într-o lume a egourilor, mai degrabă decât într-una a sufletelor. Eu încă n-am reușit să mă adaptez cu adevărat la această societate (românească, americană, nu contează, toate sistemele sunt în esență la fel, așa cum și noi oameni suntem în esență, într-un alt fel), iar acum nici nu-mi mai doresc asta. Consider că societatea nostră trebuie vindecată, în loc să ne adaptăm noi la boala războaielor, a exploatării și a luptei pentru supraviețuire.

Frustrările mele majore au venit mereu din faptul că artiștii își pun sufletul pe tavă, de multe ori, ca să fie mâncat. Și asta începe din școală. De aceea cred că este foarte important să ne rafinăm cu toții intuiția, ca să simțim ce e mai bine de făcut în fiecare moment. Pentru că nu există reguli, de asta sunt sigură! Le-am căutat eu prea mult timp.

E important să găsim acel echilibru între a da din sufletul nostru tot ce e mai bun, fără a aștepta nimic în schimb, și a ști să ne cerem drepturile ca oameni în societate, ca actori, intelectuali, muncitori sau orice am face. Vorba lui Grotowski: să-nvățăm să trăim e mai important decât să-nvățăm să fim actori.

Să vorbim despre experiența Casandrei!

Iată-mă ajunsă în anul patru la Studioul Casandra. Casandra a însemnat ieșirea la public ca finalizare a studiilor universitare în arta actorului. Eram o tânără profesionalizată. Era începutul carierei mele de actriță.

Experiența Casandrei mi-a adus aminte de motivul pentru care m-am apucat de actorie în primul rând! Atelierele de actorie, de improvizație, cele de vorbire, dicție, canto, dans, mișcare scenică, precum și cele de teorie aveau să se împlinească în rolurile pe care le-am jucat pe scena Casandrei.

A fost unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţă mea – eram în trei spectacole care-mi plăceau la nebunie: ‘Pescărușul’ de Cehov, ‘Don Juan se întoarce de la război’ de Odon von Horvath și ‘Opt femei’ de Robert Thomas.

În Pescărușul, regizoarea Corina Oprea a avut inspiraţia şi curajul să mă distribuie în Mașa pe un aparent contra-amploi. Cu Mașa mi-am dat licenţă. A fost unul din cele mai frumoase și surprinzătoare cadouri primite vreodată. Pentru că rezonez perfect cu romantismul ei bolnăvicios, de suflet bătrân care-și caută fericirea într-un om mai nefericit ca ea, într-un blocaj sentimental sortit fatalității. E ceva dureros de amuzant și Cehov a surprins asta cel mai bine în natura umană.

Pulsează viața în lumea lui, se simte undeva, dedesubt o forță vitală fantastică, o dragoste de viață nemaipomenită care vine mereu în conflict cu regulile unei societăți care pare incapabilă să acomodeze fericirile tuturor, pur geniu, aș juca Cehov cu orice ocazie, cred că am mai spus asta, dar sunt gata mereu s-o repet și să-l repet!

În ‘Don Juan se întoarce de la război’, spectacol pus în scenă de Peter Kerek, am fost distribuită în trei roluri. Lucrul la ‚Don Juan’ mi-a adus aminte de lucrul la ‚Cu ușile închise’ cu Domnul Naum. Nu numai pentru că am jucat mai multe roluri, dar și datorită profesionalismului lui Peter. Și plăcerea de fi, în decurs de doar o oră și jumătate, o actriță înainte de spectacol, o puștoaică de 13 ani poștind o țigară cu prietenele și o lesbiană trădată de iubita ei… ah… de-asta m-am făcut actriță!

maria roman

‘Opt femei’ este spectacolul de clasă, pus în scenă de profesorul meu, Florin Zamfirescu. Cele trei spectacole de la Casandra mi-au resuscitat dragostea de scenă pentru că descoperisem deja plăcerea de a fi în fața camerei, mediu care, până la urmă, m-a cucerit cu totul. Făcusem deja câteva filme internaționale, ceva televizune și un număr consistent de reclame. Dar mi se deschisese acum din nou gustul de joc în teatru! Viața, însă, avea alte planuri pentru mine.

La Gală au venit directori de teatre? Au fost oferte de lucru?

Am sperat pănă în ultimul moment că performanțele mele se vor fructifica într-un post într-un teatru sau ceva, dar ofertele n-au apărut…

Cum a fost perioada imediat următoare absolvirii UNATC-ului?

Vreau să mărturisesc ceva aici, ceva ce cred că e foarte important pentru orice student la actorie. Lucruri care ar fi bine de înțeles înainte de a termina facultatea. Lucruri pe care eu le-am înteles de-abia după câțiva ani de practicat actorie în State. Anume că este o industrie cât se poate de subiectivă, unde mai important decât talentul este încrederea în sine. Asta este ceva foarte greu de dobândit într-o probă!

Eu m-am limitat prea mult la un fel de joc corect, care nu s-a dovedit a fi, până la urmă, decât mult ego neînțeles. Când am plecat din țară eram convinsă că am făcut tot ce era posibil pentru cariera mea. Adevărul este că nici măcar nu aveam conceptul de carieră, mă făcusem actriță, nu eram carieristă.

Dar aspectul ăsta de business trebuie bine înțeles de la început, ca fiecare să poată face alegeri în funcție de priorități. Când am terminat UNATC, nu aveam nicio noțiune despre cum funcționează aceste lucruri!

Situația nu s-a schimbat prea mult de atunci, nici în ceea ce privește prezența directorilor de casting sau a directorilor de teatre la spectacolele de absolvență, cu atât mai mult în ceea ce privește consilierea în carieră…

Oricum, nu e ușor pentru un tânăr absolvent, cum nu e ușor nici pentru un actor să găsească de lucru! În tot acest timp, în școală și după absolvire am lucrat mai mult pentru filme americane și producții internaționale, mai precis producţiile SyFy ‘Return of the Living Dead-Rave to the Grave’, ‘Pumpkinhead-Blood Feud’ şi ‘Xenophobia’. Am făcut parte din echipa care a lucrat la co-producţia româno-franceză ‘Ils’. Aceasta a avut expunerea cea mai mare, dintre proiectele pe care le-am onorat atunci.

Apoi am făcut în jur de 15 reclame la care am lucrat în mare parte cu regizori străini. Şi cum în România, la momentul ăla, se făceau încă filme despre revoluţie, în televiziune nu mă regăseam (deși am lucrat în trei producţii de televiziune), mi-am amintit de un vis pe care-l aveam înainte de a alege drumul actoriei. Visam atunci să plec în lume! Ştiam că pasiunea pe care am avut-o de mică pentru limba engleză mă va susţine în acest demers, aşa că am demarat acţiunea ‘Plecarea în State’.

Cum a demarat acțiunea Plecarea în State?

Nici de data asta nu a fost ușor! Dar, m-am gândit că mai bine mă duc să mă pregătesc unde s-au pregătit cei mai buni actori de film, şi mai văd eu apoi dacă mă voi întoarce în ţară sau nu! Şi cum am avut dintotdeauna o fascinaţie pentru Marlon Brando, am decis să dau admitere la Actors Studio, crezând că acolo s-a pregătit el!

Și nu era așa!

Nu, nu era chiar așa, după cum am aflat când am început cursurile acolo! Dar până să ajungem acolo, aşa vrea să împărtăşesc şi “mica” digresiune pe care am avut-o în acest proces: mi-a luat un an de zile doar că să aflu ce e de făcut când vrei să studiezi în State!

Aparenta problemă – ţin să menţionez că problemele sunt mereu aparente, cred cu tărie că lucrurile se întâmplă într-o ordine menită să ne aducă nouă maxim beneficiu, dar ideile noastre fixe ne împiedică de multe ori să vedem acest lucru – a fost că tocmai în anul în care mă pregăteam să dau admiterea la Actors Studio, Actors Studio nu mai exista… adică plecau din locaţia New School, unde-şi încheiaseră contractul şi nimeni nu ştia ce se va întâmpla cu ei…

Iar eu eram acum cu dosarul pregătit şi gata de plecare. Aşa că a trebuit să reîncep căutările şi să văd ce şcoli mai sunt în New York (îmi imaginam acest oraş ca fiind ceva de vis. După cinci ani acolo îl găsesc că fiind un vis destul de urât, dar asta este o altă discuţie…). Acum l-am cunoscut pe talentatul nostru dramaturg, poet şi muzician Ştefan Peca.

Auzisem că el a fost cu o bursă la NYU şi l-am contactat, rugându-l să mă ajute cu nişte informaţii. Convorbirea cu el mi-a clarificat multe necunoscute, m-am hotărât să aplic şi la alte şcoli şi mi-am luat zborul către America! Voiam măcar să văd unde mă hotărâsem să mă mut, pentru că nu mai fusesem niciodată în State.

Deci, în primul an am aplicat la Columbia University, unde am fost acceptată pe lista de rezervă și de unde i-am rugat să mă scoată pentru că am constatat în timpul admiterii că nu era genul de pregătire pe care-l căutăm. Am fost acceptată, de asemenea, la Lee Strasberg – dar mi-am jurat, în urmă unei neînţelegeri cu factura de plată a audiţiei, că nu voi mai pune piciorul (nu are nici o legătură cu metodă predată de Strasberg oricum…) – şi la NYU-Tisch School of Arts, unde voiam să ajung cu discuţia pentru că am avut o experienţă remarcabil de frumoasă.

3

Este într-adevăr una din primele trei şcoli de actorie din State şi am avut onoarea să ajung până în finală, unde am avut şi un interviu cu directoarea de atunci, care m-a întrebat dacă îl cunosc pe Liviu Ciulei. I-am răspuns că sigur că da, dar nu personal. M-a întrebat de ce nu şi i-am răspuns timid că dânsul nu prea stă prin ţară şi că pur şi simplu n-am avut ocazia.

Moment în care şi-a dat ochelarii jos şi mi-a zis că ar trebui să-l cunosc, pentru că dânsul a fost directorul acestei şcoli timp de 10 ani, iar eu sunt prima româncă ajunsă la ei în finală. O altă profesoară mă avertizase că accentul meu este problematic, aşa că nu am fost admisă, dar m-am întors în Bucureşti cu misiunea de a-l cunoaşte pe domnul Liviu Ciulei.

După ce am întrebat, în stânga şi-n dreapta, tot domnul Naum, dragul de el, m-a dus până la uşa maestrului, de unde, pe cont propriu, mi-am făcut curajul să bat şi să-i spun domnului Ciulei că m-a trimis la dânsul doamna Zelda Fichandler.

Recunosc că am fost surprinsă de candoarea cu care m-a primit, iar apoi am fost absolut copleşită de generozitatea dânsului de a lucra cu mine textele de admitere în română, iar în engleză mi-a recomandat să continui pregătirea cu domnul Răzvan Vasilescu, căruia îi sunt recunoscătoare pentru că şi-a făcut timp să mă ajute.

Am ţinut să povestesc acest eveniment în speranţa că voi inspira tinerele sau mai puţin tinerele talente să nu mai aştepte să li se întâmple, ci să se ducă şi să-i caute pe oamenii cu care vor să lucreze! Aşa cum doamna Fichandler mi-a dat mie impulsul să-l caut pe domnul Ciulei, m-aş bucură să ştiu că aceste rânduri vor mişca, vor pune în acţiune pe cineva!

Pe mine m-au pus în acțiune și, după o pregătire riguroasă, am fost admisă la Actors Studio, care de data asta funcționa pe principiile stanislavskiene, cu accent pe partea psihologică a fiecărui personaj, lucru absolut fascinant pentru mine!

Experiența americană își continua cursul pentru tine. Ce ai învățat la Actors Studio?

Îmi face o mare plăcere să revin la acel minunat an 2007, când am început cei trei ani de masterat la Actors Studio. Trebuie să menţionez că Ellen Burstyn, directoarea programului, alături de Al Pacino şi Harvey Keitel (a fost prima şi singură dată când vreunul dintre directori ne-a onorat cu prezenţa) au venit să ne ureze o experiență plăcută, după care am trecut la treabă! Din prima zi!

M-am acomodat repede şi uşor, cumva din mers, cu Studioul. În State, atmosfera în şcoli este mult diferită de cea cu care eram eu familiarizată acasă. Primul lucru care m-a uimit a fost relaţia profesor-student. Profesorii au un mare respect pentru studenţi, fapt ce vine probabil din conştiinţa că sunt plătiţi din banii, sau mai precis, împrumuturile studențiilor la bancă, iar asta schimbă cu totul energia într-o clasă de lucru.

Simt că e momentul să explic ce am înţeles eu ca fiind diferenţe profunde de mentalitate. În State există o rigoare ce vizează bunul mers al oricărui proiect. Şi cred că asta defineşte această societate care, deşi formată din oameni cât se poate de egocentrici, funcționează la randament maxim pentru că oamenii îşi pun orgoliile deoparte şi lucrează pe baza unor reguli clar stabilite.

Prima regulă este să nu-ţi dai cu părerea despre lucrul altuia, fiecare are propriul proces, iar profesorul este acolo ca să modereze. Iar asta se leagă cumva de un alt lucru a cărui înţelegere m-a frapat încă din şcoală. Dacă ridici o problemă, în momentul acela tu devii problema. Nimic nu este perfect pe lumea asta şi fiecare face tot ce poate în demersurile sale (sau cel puţin aşa se speră), aşa că atâta timp cât lucrurile se mişcă, totul e bine.

Dacă cineva opreşte mersul lucrurilor pentru a scoate în evidenţă neajunsurile, atunci ar fi bine să vină şi cu o soluţie! Aşa că fiecare-şi vede de treaba lui, pe cât se pricepe…

Întorcându-ne la programul şcolar în sine, am înțeles că metoda Strasberg este de fapt sistemul lui Stanislavski adaptat pe structura americanilor. Deci, într-un fel, am reluat ceea ce am învăţat în UNATC, aprofundând totul dintr-o perspectivă mult mai clară, pentru mine. Pentru că un american trebuie, în general, să ştie ce face…

Iar eu acum înţelegeam, în sfârşit, limbajul de specialitate. Am avut revelații. În primii doi ani, în Pod, efectiv nu înţelegeam ce-mi spunea domnul Naum! Nu știam dacă mă întreabă ceva sau afirmă.

Privind acum în ansamblu, mi se pare fascinant cum am intrat la Actors Studio rezonând maxim cu conceptele strasbergiene, unde personajul se creează descoperindu-i psihologia şi am ieşit o adeptă a Stellei Adler, a cărei credinţă este că personajul poate fi oricum şi-l imaginează actorul.

Interesant este faptul că din această dinamică un actor își desăvârșește mijloacele și își exersează capacitățile! Oamenii de teatru esențiali, de la Shakespeare, Diderot, Moliere, până la Scepkin, de la părintele Stanislavski, la Meyerhold și Craig, de la Brecht, la Strasberg, Meisner, Adler sau Spolin, toți au pledat pentru același lucru: a good acting! Adică o actorie bună. Actorul câștigat e acela care, lucrând pe diverse tehnici și metode, își dezvoltă propria metodă care îl face funcțional, maleabil și, cel mai important, performant. Revenind la întrebarea noastră, ce ai învățat de la Actors Studio?

Am învăţat atât de multe în cei trei ani petrecuţi la Actors Studio, că nici nu ştiu de unde să încep! Poate că de la respiraţie ar avea cel mai mult sens pentru că, până la urmă, de-acolo vine esenţa vieţii. Ţi-ai dat seama vreodată că poţi recunoaşte un om după respiraţie? Este amprenta personală esenţială. Iar eu nu am ştiut să respir până atunci!

Deşi am avut profesori minunaţi – mai ales pe domnul Gafton ţin să-l menţionez, care m-a vindecat de edem pe corzi şi m-a-nvăţat vorbirea corectă – dar, de respirat a trebuit să-mi iau masterul în actorie că să-nvăţ să respir! Mi se pare un subiect important pe care l-am mai dezvoltat şi-n alte interviuri. Bolile principale ale acestui secol se leagă de stres. Atacurile de cord, cancerul şi multe alte boli pot fi vindecate şi prevenite dacă învăţăm să respirăm corect.

Asta ar trebui să ne înveţe orice şcoală – cum să fim sănătoşi şi fericiţi! Ideea cu respiraţia este că doar bebeluşii şi animalele respiră organic, oamenii-şi modifică ritmul normal din cauza diverselor traume suferite în copilărie.

Acesta este începutul! Dar oamenii continuă cu o respirație defectuoasă cauzată de adaptarea la mediul socio-profesional în care pășesc ca tineri, apoi ca adulți.

Da. Ceea ce am învățat eu despre respirația sănătoasă sunt următoarele: organismul are nevoie de aer, aşa că-şi umple plămânii cu oxigen; apoi aerul este eliberat (cuvânt cheie, pentru că prin eliberarea aerului din plămâni, se eliberează şi stresul şi grijile); după care este un moment da pauză, când totul este perfect (şi acesta este un moment cheie, pentru că acum putem doar fi prezenţi, conectaţi la vibraţiile universului şi putem primi informaţii pe cale intuitivă). După aceea, organismul simte iar nevoia de aer şi se reia ciclul.

Până să înţeleg aceste lucruri, respiraţia mea se petrecea în felul următor: trag aer în piept, împing aerul afară. Iar asta se petrecea necontrolat, neconștientizat, deși eu petreceam mult prea mult timp la mine în cap, deconectată mult de restul corpului…

Mai există un timp de pauză în procesul de respirație! Avem Inspirație – Pauză – Expirație – Pauză! Pauza dintre timpul de inspirație și cel de expirație închide un ciclu – cel al oxigenării, al vieții și deschide calea eliberării de toxine. Apoi urmează timpul de pauză de după expirație, când ai ocazia să fii prezent, să intri în conexiune cu vibrațiile universului.

Exact! Inspirăm iubire, pe care o reținem într-o scurtă pauză să se așeze și expirăm frica, dându-ne o pauză în care ne bucurăm de perfecțiune!

Care este structura pe care se lucrează la Actors Studio?

Structura programului a fost aceeaşi ca cea din România, cu primul semestru de descoperire a instrumentului – mi s-a părut minunat să înţeleg şi eu, în sfârşit, sensul și necesitatea exercițiului Animalele! Am descoperit, lucrând, că este un excelent exercițiu pentru trecerea înspre personaje.

Am ales să fiu un leu, iar ideea e că animalele nu au inhibiţii sau reţineri, îşi exprimă adevărul fără teamă de ce ar putea să zică alții, de aceea ne-a fost sugerat să alegem animale sonore şi mobile. Două dintre exerciţiile care mi s-au întipărit în minte au fost Animalul trădat şi Animalul care îşi pierde un pui. În UNATC am fost lăsată să lucrez ca iepure… mi-am ales sa fiu iepure așa că n-am avut prea multe de descoperit, mai mult mi-am amuzat profesorul și colegii…

Vreau să precizez aici un fapt care mi-a guvernat viaţa, de când sunt în America: este vorba despre faptul că am învăţat să trăiesc, învăţând să fiu actriţă… Observasem asta de ceva timp când, în anul doi, am lucrat la Ioana D’Arc, pe textul lui Anouilh. S-a dovedit a fi una din cele mai valoroase experienţe din viaţă mea.

 

Pornisem în actorie cu handicapul scos în evidenţă de primul meu mentor, domnul Naum, de a fi creieristă, de a analiza prea mult şi a face prea multe scenarii, în detrimentul prezenţei efective în fiecare moment. Dar când am fost confruntată cu personajul Ioanei D’Arc, bunul meu simț mi-a spus că n-am idee cum e să auzi voci.

5Recunosc că am în general tot soiul de idei şi păreri, dar, de data asta, egoul meu s-a lăsat înfrânt şi am început lucrul de la zero, poate pentru prima dată. Am început să cercetez ce se ştie despre această eroină şi am înţeles mai întâi circumstanţele: ca perspectivă generală, această copilă s-a născut într-o societate crunt asuprită de populaţia cotropitoare, iar în plan personal a asistat la violul şi uciderea surorii ei mai mari.

Îndeajuns pentru oricine să o ia razna, mai ales pentru o puştoaică. Şi asta am descoperit-o, repetiţie cu repetiţie, cu această făptură excepţională, venită pe pământ cu misiunea de a-şi elibera naţia de sub tortură şi foamete. Nu a avut niciun gând de măreţie, a făcut tot ce a făcut că să oprească acele voci…

Mi s-a părut important să împărtăşesc această experienţă din mai multe motive. Întâi, pentru că ne lăsăm prea uşor influenţaţi de ce ne spun alţii, raţionăm pe nişte modele care au prea puţină legătură cu natura umană şi lipsa de compasiune ne împiedică de multe ori să vedem realitatea imediată…

Apoi, ceea ce am învăţat eu, lucrând la acest personaj, mi-a rămas literă de lege, și anume: să nu mai cred că ştiu eu cum e bine. La începutul lucrului la rol, repetițiile erau un chin cumplit, îmi propuneam cu mintea să ajung emoţional acolo unde ştiam eu că e logic să ajung. Astfel, pierdeam atât descoperirea treptată şi surprinzătoare a personajului, cât şi bucuria de a ajunge undeva. Când, în sfârșit, ajungeam, eram total epuizată şi tot ce mai gândeam era: ‘În sfârşit!’!

Am început prin a renunța la a gândi prea mult în lucrul la rol și am ajuns să aplic asta şi în viaţă. Am încetat să mă mai zbat să ajung unde cred eu că trebuie să ajung, ci mi-am canalizat energia să descopăr acum, cu bucurie, ce-mi aduce fiecare zi şi să mă adaptez ca atare, la tot ceea ce se petrece acum și aici.

Un alt curs unde am învăţat enorm a fost cel despre istoria teatrului. Un format excepţional de bine găsit, unde fiecare student scrie o lucrare pe o temă aleasă dintr-o piesă de teatru impusă de domnul Coco (un adevărat thespian de altfel!), o prezintă la clasă, iar apoi se discută liber pe tema dată. Acest curs m-a ajutat enorm să înţeleg diferenţele de cultură dintre societatea din care provin şi cea unde am ales să-mi trăiesc viaţa. Am învăţat şi eu, au învăţat şi colegii mei!

În anul trei am avut experiența Dance New Amsterdam, un fel de Casandra de la noi. Spectacolul de licenţă al fiecărui student a fost stabilit în baza unei proceduri cât se poate de echitabile: 15 minute alocate fiecăruia, cu sugestia de a lucra cu alţi colegi pentru a prezenta cât mai multe piese complete care să ne avantajeze.

Piesa într-un act ‘Loyalties’, scrisă de John Galsworthy, deşi dura 20 de minute, a fost aleasă de încă doi colegi şi de regizoare, a fost acceptată și am ţinut mult să aduc un mesaj publicului: este important să alegem cu toţii să facem pace pe acest pământ mult prea răscolit de avariţia prea multor egouri scăpate de sub control.

Din experienţa mea actoricească am învăţat, însă, că pregătirea contează, din păcate, prea puţin…asta pentru că actoria este în momentul de faţă una din cele mai bine plătite şi influente afaceri. Aşa că partea de marketing şi networking prevalează. M-am lovit de asta când am terminat şi a doua facultate şi m-am trezit, din perspectiva asta, fix unde eram când am început… adică nu prea ştiam pe nimeni şi nici nu eram prea împăcată cu faptul că sunt un produs pe o piață!

Dar am fost forţată de împrejurări să-mi schimb modul de gândire când a venit momentul să-mi schimb viza de student în viză de artist şi am suferit şocul de a afla că diplomă de MFA dobândită în State nu-mi foloseşte cu nimic la dosar, ba din contră, aveam de demonstrat că sunt o actriţă ‘alien with extrordinary abilities’ şi nu te crede nimeni că eşti excepţional, dacă tocmai ai ieşit din şcoală, fie ea chiar şi master la Actors Studio!

Şi nimeni nu voia sa devină cathartic prin empatie… trebuia să fac dovada că sunt plătită peste medie. Asta te face excepţional aici!
Acesta a fost momentul când m-am trezit la realitatea socială a meseriei pe care mi-am ales-o. Şi m-am apucat de lucru, adică am cunoscut foarte mulţi oameni din domeniu şi mi-am pus la punct uneltele de lucru- resume-ul şi headshotul.

În timp ce adunam material pentru dosar însă, mi-am dat seama că nu mă vedeam trăind în NY! E un oraş foarte agresiv, materialist şi plin de ciment…lucruri care îmi repugnă… şi-atunci mi-am adus aminte că există această cetate a filmului în Los Angeles şi mi-am propus să vin şi să văd cum este aici. Mi-a plăcut enorm, aşa că mi-am luat viza şi m-am mutat în L.A!

Dacă mai e cazul să menționăm, L.A-ul este exact pe cealaltă coastă a Statelor Unite! L.A-ul este cetatea filmului, iar New York-ul este orașul cosmopolit unde se face teatru. Ai renunțat la teatru pentru film? Sau te vei implica și in proiecte teatrale în L.A.?

Sunt deschisă la orice proiect care are substanță. Forma contează mai puțin. Dar trebuie să recunosc că sunt fascinată de adevărul pe care-l surprinde camera…

Acum, aici, în L.A., ești fericită?

Aici sunt foarte fericită! Există această preconcepție că L.A.-ul este un oraş de plastic, plin de oameni falşi, dar ceea ce am găsit eu aici este pacea serenă printre palmieri şi apusuri de soare de vis (care se pot şi vedea, pentru că nu sunt zgârie-nori peste tot!), iar oamenii sunt mult mai relaxaţi şi vii. Asta nu înseamnă că umblă câinii cu roluri în coadă!

Dar, mă bucur enorm că am făcut această mutare, ascultând sfatul managerei mele din NY, pe care am consultat-o în această privinţă. Ea mi-a spus că este greu să pătrunzi în industrie oriunde te-ai afla, de aceea e important să trăieşti într-un loc unde-ţi face plăcere să te trezeşti dimineaţă.

Iar L.A.-ul îmi oferă acest confort pe care nu l-am avut nici în Bucureşti şi care nu există în N.Y…

În Los Angeles, în pofida a ceea ce se crede, există acest mediu geografic care mă ajută să-mi păstrez echilibrul şi să merg înainte cu zâmbetul (şi asta cât se poate de natural) pe buze. Uşor însă nu e! Și fiecare etapă prin care trec îmi aduce o nouă înţelegere, mereu contestată de următoarea… Am învăţat să fiu maleabilă în gândire şi prezentă în fiecare moment, că să mă pot adapta în mod permanent la cum se desfăşoară lucrurile.

De exemplu, chiar dacă mi-am dorit dintotdeauna să fiu brunetă, am făcut acest pas când am înţeles că, în State, est-europenii nu sunt blonzi! Blonzi sunt ori americanii – iar eu am încă un uşor accent detectabil doar de un nativ – ori sunt scandinavii și ruşii, iar eu nu vorbesc niciuna dintre aceste limbi…

Așadar, blonda Maria Roman este acum brunetă, deoarece meseria în Statele Unite îi cere asta!

Exact! Dar cine știe cum o să arăt până la publicarea articolului!

Care sunt proiectele la care lucrezi si ce proiecte se întrevăd în viitor?

Am câteva proiecte de lungmetraj de care sunt încântată și care sper să se materializeze. Unul este dezvoltat cu prieteni filmmakeri de aici într-un proces de improvizație în urma căruia vom avea scenariul pe care vrem să-l filmăm anul acesta. Un alt proiect este primul film de lungmetraj și primul thriller românesc ,Blestemul’ (The Curse), al lui Andrei Chiriac, prieten făcător de filme pe care l-am cunoscut în NY!

Am filmat câteva scene pentru teaser la Peștera Ialomicioara și sperăm să avem banii cât de curând ca să filmăm în țară, poate chiar la începutul anului viitor. Și mai am câteva proiecte în dezvoltare, despre care nu am libertatea să vorbesc încă.

Sună foarte bine! Abia aștept să ne reîntâlnim și să vorbim despre aceste proiecte după ce vei avea premierele lor! Înainte de a ne lua rămas bun pentru o perioadă, răspunde-ne, te rog: Care este idealul tău în meserie? Și ce înseamnă pentru tine să make it as an actress?

Idealul meu în această meserie este, pe cât îmi va fi dat să contribui ca actriţa, director de casting şi eventual, producător, să creez filme cu impact asupra oamenilor în sensul de trezire a conştiinţei. Mi s-a spus de multe ori că sunt idealistă şi sunt perfect de acord cu asta.

Dar l-am ascultat de curând pe un om briliant, numit Manly Hall, care explică cum idealismul în formă pură este realism, pentru că noi, oamenii, avem o capacitate creatoare magică, generată de intenţiile, gândurile şi energia pe care o emanăm chiar şi atunci când nu e nimeni în jurul nostru.

Îmi doresc din tot sufletul să ne aducem cu toţii aminte că suntem parte creatoare a divinităţii, suntem natură în sine şi universul care a ales să aibă această experienţă umană, dintr-o mare dragoste faţă de tot ceea ce există. Iar filmul este o artă modernă pe care eu am ales-o ca mediu ca să aduc acest mesaj ce vine în contradicţie cu tot ceea ce suntem noi învăţaţi în şcoli în general şi susţinut prin mass-media… Asta ar însemna să make it big pentru mine…

Dar să make it cred că este o chestiune personală a fiecăruia, în funcţie de ceea ce își propune… Statutul de star este ceva într-adevăr special, pentru care se fac unele sacrificii pe care eu nici nu mă gandesc să le iau în considerare…Să fii working actor cred că este un statut mult mai de dorit şi ceva greu de obţinut… sunt foarte puţini actori care trăiesc exclusiv din această meserie şi cei mai mulți sunt actorii de teatru, care, cu 8 spectacole pe săptămână, chiar nu au timp fizic pentru altceva…

Actorii care se luptă pentru audiţii au, în general, şi un job care să-i susţină material, iar cei care au reuşit sunt, în general, foarte buni oameni de afaceri, care au făcut din numele lor un business foarte bine plătit în domenii ca modă, parfumuri şi te mai miri ce…

În încheiere, aş vrea să scot în evidenţă un lucru care sper să-i ajute pe tinerii actori. Eu m-am apucat de meseria asta ca stil de viaţă artistică prin care eu înţeleg căutarea, ba chiar crearea adevărului. Am crezut, cumva, că pot sta departe de o parte a societăţii pe care am intuit-o de când eram un copil: este vorba despre o societate bolnavă – bazată pe război, exploatare, competiţie – şi pe cale de dispariţie, dacă lucrurile nu vor căpăta o altă direcţie.

Cred acum că este vital, pentru civilizaţia noastră, ca artiştii să se infiltreze în acest sistem, păstrându-şi integritatea. E necesar să punem egourile deoparte, să încetăm să gândim în termeni de bine şi rău, adică să judecăm şi să condamnăm, ci să ne orientăm acţiunile în funcţie de ce iubim şi să facem lucrurile de care ne e frică (şi mă refer mai ales la proiecte artistice) cu intenţia de a oferi lumii cea mai bună variantă a ceea ce putem noi fi.

Foto cu Maria Roman – arhiva personală

16
/02
/24

După 5 nominalizări la Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun film internațional, Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun sunet), Grand Prix și Premiul FIPRESCI la Cannes, după sute de articole în presa internațională care îl identifică drept cel mai răvășitor film al anului, The Zone of Interest / Zona de interes se vede acum în România, în 40 de cinematografe din 20 de orașe.

16
/02
/24

Happy Cinema a pregătit filme de top pentru luna februarie, potrivite pentru toate gusturile și vârstele. Cinematografele din lanțul Happy Cinema îți oferă o experiență de calitate la cele mai prietenoase prețuri. Blockbustere de la Hollywood, filme animate, filme dedicate melomanilor sau filme pentru copii – toate te așteaptă în cele 10 cinematografe din țară.

15
/02
/24

Cu ocazia Zilei Naționale Constantin Brâncuși, reprezentanțele Institutului Cultural Român de la Lisabona, Beijing, Istanbul, Londra, Stockholm, Bruxelles, Veneția, Madrid, Tel Aviv și Varșovia vor organiza o serie de evenimente pentru a celebra și a aduce în prim-plan contribuția inestimabilă a celui mai mare sculptor român la patrimoniul cultural mondial.

15
/02
/24

Warner TV transformă weekend-ul de dinaintea galei de decernare a premiilor Academiei americane de film într-un maraton de filme de Oscar®, cu șapte producții reprezentative, nominalizate sau recompensate cu mult-râvnita statuetă. În serile de 8, 9 și 10 martie vor putea fi urmărite drame și filme de acțiune lansate pe parcursul a șapte decenii.

12
/02
/24

Acolo unde nu mai e trafic, doar o plajă pustie și posibilitatea unui nou început, iubirea poate completa peisajul unei eternități liniștite. „Băieții buni ajung în Rai”, al treilea lungmetraj al regizorului Radu Potcoavă, propune publicului la cinema, din 22 martie, o întâlnire cu o poveste inedită și o scurtă pauză pentru a uita de grijile vieții cotidiene.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

09
/02
/24

Cu încasări de 952 de milioane de dolari la box-office-ul mondial, onorat cu cele mai mari premii ale industriei din acest an, dominând cu câte 13 nominalizări la Oscar® și la Premiile Academiei Britanice de Film și Televiziune (BAFTA), blockbusterul Oppenheimer în care joacă Cillian Murphy, nominalizat la Oscar pentru rolul lui J. Robert Oppenheimer și Emily Blunt în rolul soției sale, biologul și botanistul Katherine „Kitty” Oppenheimer, va fi disponibil pentru vizionare în exclusivitate pe SkyShowtime din 21 martie.

09
/02
/24

Seria CultClassics aduce în atenția publicului filme semnificative sau realizatori de film importanți din istoria cinematografiei. “Am vrut să creăm un program independent, care să ne conducă într-o călătorie prin lumea filmului, să explorăm împreună diferite curente cinematografice, stiluri regizorale, culturi și spații geografice” Anca Caramelea, curator ARTA.

31
/01
/24

În februarie, pe HBO Max ai conținut nou de urmărit în fiecare zi a lunii! Cu 29 de titluri noi, este la alegerea ta dacă vrei să urmărești cele mai noi filme, seriale, documentare, animații de pe HBO Max sau, de ce nu, să te pui la curent cu altele dintre sutele de titluri care sunt deja pe platformă.