Ani de liceu: Dance Yourself
https://www.ziarulmetropolis.ro/draft76001/

INTERVIU Oana Răsuceanu şi Asociaţia Culturală Control N invită liceenii să-şi danseze poveştile, între 9 şi 15 octombrie, în cadrul atelierului de dans contemporan pentru adolescenţi Dance Yourself. Iată despre ce e vorba!

Un articol de Alina Vîlcan|27 septembrie 2017

Pornind de la Dance Yourself, la care liceenii pasionați de dans se mai pot înscrie până duminică, 1 octombrie, am provocat-o pe Oana Răsuceanu la o discuție despre adolescență, artă, dans contemporan, generații, educația din școli și atracții din Bucureștiul cultural de acum.

Cum a apărut ideea Dance Yourself și despre ce este vorba? Ce vă propuneți?

În urmă cu trei ani am fost invitată de Teatrul Excelsior să susțin un atelier de dans contemporan pentru adolescenți, în cadrul Festivalului Teen-Fest. La final am vrut neapărat să avem și un demo, un performance al lucrurilor și al poveștilor create împreună, în timpul workshopului. A ieșit excelent. Timpul petrecut alături de ei, modul în care am reușit să ne conectăm și să concepem un mini-performance mi-a implantat o idee clară în minte – că îmi doresc să reiau tipul ăsta de întâlnire și atelier. Și așa am ajuns la Dance Yourself. Cu un alt tip de structură, conturată pe individualitatea și personalitatea fiecărui participant în parte, plecând de la stările, gândurile, poveștile fiecăruia dintre ei, pe care îmi propun să reușească să le transmită prin gest, prin mișcare.

De ce ați ales să vă adresați liceenilor?

Pe lângă atelierul de dans contemporan din cadrul Teen-Fest, am susținut de-a lungul timpului și o serie de ateliere de scenaristică, dedicate tot adolescenților. De fiecare dată am avut același sentiment – că au nevoie de tipul ăsta de propuneri, de workshopuri menite să le ofere șansa descoperirii acelor lucruri pe care nu le abordează în școală, nefiind incluse în programa școlară. Și cred că totul pornește de la experiența personală – în liceu (am învățat la Colegiul Gheorghe Lazăr din București) am fost extrem, dar extrem de norocoasă, făcând parte din trupa de teatru a liceului și mergând constant la repetiții, la spectacole, în turnee, în festivaluri de teatru pentru adolescenți. Asta e ceea ce mi-a rămas întipărit în minte din perioada liceului. Și asta cred că a fost ce m-a împins mai departe și m-a făcut să ajung în punctul în care sunt astăzi. Mi-ar plăcea să cred că fiecare atelier pe care îl susțin și îl gândesc pentru adolescenți reușește să dea o direcție măcar unuia dintre cei care participă. Să îi facă să simtă că știu ce au de făcut mai departe și să le dea curaj să încerce orice nebunie, oricât de departe sau imposibil de ajuns la ea ar fi.

Ce au de făcut cei care își doresc să se înscrie la atelier? Care sunt pașii de urmat pentru ei și ce criterii ar trebui îndeplinite?

Înscrierea la Dance Yourself e extrem de simplă. Sunt niște pași rapizi, de tipul – trimiterea unui email la adresa [email protected], până pe data de 1 octombrie. Iar emailul trebuie să conțină numele, vârsta, liceul la care învață și orice altă informație legată de pasiunea lor pentru dans, pe care vor să o împărtășească (de la faptul că nu au mai dansat niciodată, dar mereu s-au imaginat făcând asta, până la enumerarea unor ateliere la care au mai participat sau faptul că ascultă nu-știu-ce piesă, care îi face să danseze în orice loc ar fi – pe holurile liceului, pe stradă, la teză sau cu prietenii la o terasă).

Cum vezi dansul contemporan în România anului 2017?

Sunt extrem de multe lucruri care se întâmplă astăzi în zona asta. Extrem de variate, de tonice, de necesare pentru un public aflat în continuă formare. În București, în momentul ăsta există câteva spații dedicate dansului contemporan, unele mai noi (precum LINOTIP), altele mai cunoscute (de tipul CNDB sau WASP), care fac tot posibilul să crească numărul de producții de spectacole de dans contemporan, workshopurile dedicate atât amatorilor, cât și profesioniștilor, sau evenimentele de profil (festivaluri, întâlniri, invitați din zona dansului și tot așa). Lucrurile se mișcă și în țară, unde teatrele de stat și companiile independente deopotrivă au în vedere producția de spectacol de dans contemporan. Nu toate, nu peste tot. E loc mereu de mai mult. Însă e bine că există o anumită deschidere pentru această zonă nu doar în București sau în alte câteva orașe mari. Sunt coregrafi și dansatori extraordinari, actori care sunt interesați de dans contemporan și, prin urmare, vor să-și dezvolte și latura asta. Contează că, în acest moment, ONG-urile și independenții pot accesa fonduri via AFCN sau ARCUB. E și cazul nostru, Control N. Ar fi foarte dificil, spre imposibil, dacă aceste linii de finanțare nu ar mai avea această zonă acoperită. Dar, și aici, în partea de finanțare, e loc pentru mai mult suport și atenție din partea instituțiilor de cultură și din partea sistemului privat (sponsori, finanțatori care ar putea să se implice activ în dezvoltarea producțiilor de dans contemporan în România).

Ce te leagă de dans?

Am făcut dans (modern, nu contemporan) de când aveam 7 ani. Mergeam la Clubul Copiilor Sector 6. De acolo a început tot. Am rămas conectată la mișcare, dans, ritm și nu am vrut să întrerup relația asta orice alt drum aș fi încercat (scenaristică, project management, PR). Așa că în 2007 am făcut un Master în Artă Coregrafică la UNATC și, mai apoi, niște spectacole de dans și teatru-dans. Cel mai recent dintre ele este DORIAN, un spectacol de dans contemporan produs de Asociația Culturală Control N, co-finanțat de AFCN, care poate fi văzut toamna asta la Teatrul Odeon din București sau în turneu, în mai multe orașe din țară – Cluj, Tulcea, Buzău, Sibiu, Târgu Mureș.

Există două locuri unde, orice-ar fi și orice s-ar întâmpla în viața mea de zi cu zi, mă simt extrem de relaxată și, cumva, simt că îmi oferă un tip de „protecție” – sala de cinema și sala de repetiții (cu sau fără covor de dans).

Apropo de săli, cum au fost alese cele trei spații culturale care vor găzdui performance-urile Dance Yourself?

LINOTIP, Replika și Make a Point sunt trei dintre locurile pe care eu le-aș recomanda rapid, oricui mă întreabă ceva de tipul „ce mai e nou și bun prin București”? I-aș sugera să meargă să vadă spectacolele de dans de la LINOTIP (Centru Coregrafic Independent) și de la Centrul de Teatru Educațional Replika. Și i-aș spune să facă o plimbare și până în cartierul Pantelimon, unde fosta Postăvărie Română a fost transformată într-un spațiu cultural activ de către Make a Point. Mă bucur că Dance Yourself este găzduit de aceste trei spații și sper ca publicul deja format să fie tentat să vadă performance-ul Dance Yourself, care va rezulta la finalul atelierului nostru. Plus că sper ca aceste trei reprezentații să aducă public nou, liceeni, către cele trei spații-partenere. Un public care să rămână apoi conectat cu ce se înâmplă acolo de-a lungul unui an.

Cum ți se pare că se raportează adolescenții de azi la artă comparativ cu generația ta?

Adolescenții pe care i-am cunoscut până acum – via LGD (Let’s Go Digital – atelier de film creat în cadrul TIFF, unde Control N a fost co-organizator pentru un număr de ediții), sau via ateliere organizate de noi, dedicate liceenilor – mi-au lăsat senzația de permanentă căutare și nevoie de „mai mult și mai mult.” Cred că cea mai mare surpriză pentru mine a fost când am organizat un atelier de scriere dramatică în cadrul Teen-Fest, acum trei ani. Când am primit în jur de 100 de aplicații, din toată țara. Aplicația conținând piese sau monoloage scrise de adolescenți pasionați de asta. Mi s-a părut excelent. Nu mai zic de ce demonstrează un festival de tipul Ideo Ideis de la Alexandria. Da, cred că sunt interesați sincer să descopere, să vadă și, mai ales, să încerce pe propria piele cum stă treaba cu… arta. Iar faptul că li se oferă șanse de tot felul e exact ce trebuie să se întâmple. Exact ce au nevoie.

Cum vezi implicarea școlilor în orientarea elevilor către artă, către cultură? Ce soluții ar fi?

De-a lungul anilor ăstora în care ne-am implicat activ, prin Control N, în educația non-formală, am mers din școală-n școală, din liceu în liceu. Și cred că am simțit că lucrurile aveau anumite caracteristici în funcție de locul în care poposeam. Anumite școli, prin directorii sau profesorii lor, sunt mai deschise, chiar interesate să dezvolte proiecte în sfera educației non-formale, să încurajeze elevii să participe, să se înscrie, să fie activi în afara orelor de curs (care nu sunt focusate pe astfel de domenii, de tipul scenaristică, regie de film, actorie, dans etc.). În alte școli, însă, am întâlnit un soi de reticență, o oarecare prejudecată în fața inițiativelor de tipul ăsta. E bine, cred, că balanța înclină din ce în ce mai mult spre prima categorie. Cel puțin în București, locul unde noi activăm. Însă cazul ideal ar implica includerea acestui tip de ateliere în programa școlară. Istoria filmului, istoria teatrului românesc sau universal, istoria dansului și lucrul practic. Nu ar face decât să deschidă mințile tinere către un alt tip de gândire, de receptare și asimilare a informațiilor. Ar fi un win-win situation atât pentru domeniul cultural (care ar reuși să acceseze astfel cu mai multă ușurință un public nou), cât și pentru sistemul de învățământ românesc, care ar vira puțin către secolul în care trăim.

Cum ai descrie Bucureștiul cultural de acum? Ce îți place și ce îți lipsește?

Nu-mi place că nu am suficient timp să pot să ajung în toate locurile și să fac toate lucrurile pe care oamenii Bucureștiului le au în minte și le oferă altor oameni! Pe scurt – mai ales că suntem la început de toamnă (când chiar e cea mai aglomerată perioadă din punct de vedere al evenimentelor culturale, de orice tip, din orice sferă) – nu duci lipsă de filme, spectacole, expoziții, concerte. Timp să ai.

Dacă ar fi să lași o listă cu artiști contemporani de urmărit, pentru tinerii care citesc aceste rânduri, cum ar arăta lista ta?

O, e o listă destul de lungă. Mă tem să nu sar vreun nume și să fac o mare nedreptate. Așa că mai bine reiau sfatul de mai sus – fiți cu ochii pe LINOTIP, Replika și Make a Point! Acolo sunt mulți dintre artiștii contemporani pe care sigur merită să îi descoperiți.

Mi-ar plăcea să cred că fiecare atelier pe care îl susțin și îl gândesc pentru adolescenți reușește să dea o direcție măcar unuia dintre cei care participă. Să îi facă să simtă că știu ce au de făcut mai departe și să le dea curaj să încerce orice nebunie, oricât de departe sau imposibil de ajuns la ea ar fi. (Oana Răsuceanu)

26
/09
/23

Alejandro Durán este născut în Columbia, unde a terminat actoria. Se îndreaptă apoi spre regie, lucrând câteva spectacole în țara natală. Vine la București pentru un master la U.N.A.T.C. A pus în scenă la Teatrul Național din București și se pregătește să monteze la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc. La Teatrul Metropolis a avut premiera "Sunt un criminal și un tată de familie" de Fabio Rubiano.

20
/09
/23

Cezar Antal este absolvent al Universității de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, Secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete. A fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, în prezent fiind angajat al Teatrului Odeon din București. A colaborat cu regizori importanți de teatru și film. La Teatrul Metropolis joacă în piesa "Disco Regret", scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs.

17
/09
/23

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România și în mai multe volume colective. „Despre memoriile femeii și alți dragoni” este cea de-a treia sa carte și prima de non-ficțiune.

05
/09
/23

În perioada 6 – 10 septembrie, la Brașov, are loc prima ediție a festivalului „CULMEA: Film și educație de mediu“, primul festival de film pe teme de mediu dedicat copiilor și tinerilor, un demers inițiat de Sabina Baciu – director festival, alături de Raluca Bugnar – director artistic și Alexandra Safriuc – selecționer scurtmetraje.

26
/07
/23

O actriță care vorbește despre frică și despre lupta cu ea, despre șoapte timbrate și despre organul ei preferat de gândire: inima, într-un interviu sub formă de alfabet care o deslușește delicat și în profunzime: Antoaneta Cojocaru.