Claire Simon: „În documentar, caut povestea personajelor; în ficţiune, caut realitatea”
https://www.ziarulmetropolis.ro/draft94894/

INTERVIU „În documentar, caut povestea personajelor. În ficţiune, am povestea şi caut realitatea. Am senzaţia că orice persoană pe care o filmez este ca un personaj de roman”, spune cunoscuta regizoare franceză Claire Simon într-un interviu.

Un articol de Ionuţ Mareş|10 iulie 2019

Claire Simon este una dintre cele mai apreciate regizoare din Franţa, cu o filmografie care se întinde pe trei decenii. Ea este cunoscută în special ca autoare de filme documentare, cu care a participat la cele mai mari festivaluri, dar şi ca autoare a câtorva filme de ficţiune bazate pe poveşti reale. Cele mai importante titluri ale sale sunt „Récréations” (doc., 1993/1998), „Coute que coute” (doc., 1995), „800 km de différence” (doc., 2002), „Mimi” (doc., 2003), „Les bureaux de Dieu” (2008), „Géographie humaine” (doc., 2013), „Gare du Nord” (2013), „Le bois dont les reves sont faits (doc., 2015), „Le concours” (2016), „Premieres solitudes” (2018). Claire Simon a fost invitat special al celei de-a 23-a ediții a Festivalul Filmului Francez din România (8-19 mai), unde i-a fost programată o retrospectivă, în parteneriat cu Cineclubul One World.

 

Ionuţ Mareş: Cum vă alegeți subiectul pentru fiecare documentar? Și cum decideți că este un subiect care merită filmat?

Claire Simon: Pentru că văd deja filmul (în cap – n.r.). Știu care este filmul.

Este vorba de instinct? De experiență?

Este perspectiva unui cinefil. Ai o idee, la început te gândești că poate te înșeli, dar în final îţi dai seama că funcționează. De exemplu, filmul „Le bois dont les reves sont faits” (2015, un documentar despre diferite persoane filmate în celebrul parc Bois de Vincennes din Paris – n.r.). Mă saturasem de „Gare du Nord” (2013), la care lucrasem mai mult sau mai puţin timp de cinci ani, cu tot cu montaj. Îmi amintesc că filmam o secvență din „Gare du Nord”, o secvență de vis, și m-am gândit că următorul film va fi despre Bois de Vincennes. I-am spus producătorului că următorul subiect este Bois de Vincennes – binele, Paradisul.

Practic, porniți de la o idee generală…

Da. M-am gândit că Bois de Vincennes este exact oposul Gării de Nord. Aceasta era infernul, iar Bois de Vincennes – Paradisul. Era de asemenea interesant de văzut ce aleg oamenii ca fiind Paradisul. Nu poți spune că știi o lume dacă nu știi ce le place oamenilor să facă. Mai dificil era faptul că nu se putea face cinéma vérité, pentru că oamenii sunt în general singuri în pădure, așa că a trebuit să merg și să vorbesc cu ei. Eu am fost cel mai ușor de convins. A trebuit să conving producătorul și pe asistenta mea, o fată care îmi place foarte mult, o fostă studentă. Mi-e era teamă că se va gândi că vreau să mă duc în pădure din cauză că îmbătrânesc, ca pensionarii. Că de asta mă intersează pădurea. M-am simțit groaznic. Dar apoi și-a dat seama că era o idee grozavă.

Dar vă duceți într-un loc să îl cunoaşteţi și înainte de a filma?

În acest caz, da. Dar a fost singura dată. Voiam să fie ca un film „adevărat”. Mai întâi, am mers cu asistenta mea, fără nici un ban. Am făcut câteva fotografii. În prima vară am filmat circa 10 zile și, din acestea, a rămas probabil o singură secvență în film.

Altfel, nu mergeți într-un loc înainte de filmare.

Începutul filmării este întotdeauna groaznic. În general, am doar o singură secvență care e bună. Dar e la fel cu ultimele filme pe care le-am făcut. Începutul nu este reușit, pentru că nu sunt sigură, nu cunosc locul, filmez prost. Sunt multe lucruri. Dar trebuie să fii acolo, în interior.

Este inutil să spun că voi face un lucru sau altul. Urăsc să gândesc așa, pentru că de fapt nu se întâmplă cum plănuiesc. Indiferent dacă e vorba de ficțiune sau documentar, este un proces. Și dacă nu începi acest proces, nu există nimic. E ca o cale, un drum. Dacă o secvență e prost filmată sau nu oferă prea mult, mă simt principala vinovată.

Știu că sunteți întrebată frecventă despre relaţia dintre ficțiune și documentar. Spuneți că în documentar încercați să găsiți situații ficționale şi mici povești. Ce înseamnă asta?

Mă gândesc la oameni ca la povești. Caut povestea personajelor. Spun asta în opoziție cu ficțiunea. În ficțiune, am povestea și caut realitatea, pentru incarnare, pentru dramatism, pentru senzualitatea actorilor și frumusețea unui loc. Am senzația că orice persoană pe care o filmez este ca un personaj de roman. Foarte simplu.

Dar cum vă influențează munca de documentarist în momentul în care faceți ficțiune?

Nu am mai făcut un film de ficțiune de la „Gare du Nord”. Și poate voi reveni.

Dar când ați făcut filme de ficțiune… Aveţi un stil aparte de lucru. Uneori ați făcut un documentar, iar apoi ați realizat un film de ficține în același loc sau cu același subiect.

Nu-mi place deloc protocolul foarte greoi al ficțiunii, așa că îl schimb. De exemplu, în legătură cu Gara de Nord: toată lumea vine să filmeze noaptea sau să izoleze o anumită zonă pentru ficțiune. Eu am spus că în niciun caz nu fac asta. A trebuit să discutăm mult cu conducerea gării.

Apoi, am transmis echipei mele că nu trebuie să vorbească între ei în grupuri mai mari de două persoane și că trebuie să fie la distanță unii de ceilalți, pentru ca mulțimea de oameni să treacă printre ei. Nu trebuie să vorbească între ei de foarte aproape, pentru că se creează un grup, iar curioşii se vor aduna și, atunci, ar fi ca o echipă de cinema și nu am mai fi în gară. Iar eu voiam să fim în gară. Toată lumea a învățat asta. Cel mai greu lucru într-o gară este că vine lumea la tine, în special tinerii, și întreabă pentru ce televiziune filmezi. Așa că am transmis echipei să le spună că e vorba de televiziunea canadiană, pentru că aveam Canada ca țară coproducătoare. Prin urmare, oamenii spuneau că nu e interesant și plecau.

Am făcut multă cercetare în gară. Am înregistrat, am spionat, am scris. Și ne-am întâlnit cu oamenii timp de șase luni. Am scris scenariul, apoi am filmat documentarul („Géographie humaine” – n.r.) în timpul castingului. A fost tot timpul vorba de documentar și ficțiune. Știam cum funcționează gara. Unde vor fi oamenii și la ce ore. Așa că echipa trebuia să mă creadă pe cuvânt și să mă asculte. Nu a fost foarte ușor. Dar uneori eram foarte mândră, pentru că 30 de oameni se mișcau odată cu mine în gară și era exact ca și cum am fi fost două persoane.

Ce îmi place foarte mult în ficțiune este că aleg un loc și apoi devine un fel de studio (de filmare – n.r.). Dar un studio real, cu oameni reali care trăiesc în el. Așa că nu trebuie decât să filmezi. Totul e acolo. Așa s-a întâmplat cu „Gare du Nord”. E minunat. Pentru că este un studio viu, un studio plin de necunoscut.

În toate documentarele dvs., sunteți interesată de oameni simpli, normali. Nu doar că nu faceți filme despre persoane publice, personalități, dar chiar și oamenii pe care îi filmați nu par să aibă povești de viață extraordinare, ieșite din comun. De ce este important acest lucru pentru dvs.?

Pentru că este ca în cazul romanelor. Poți scrie biografii, dar sunt mai puţin interesante decât romanele. Romanele sunt mai bune. Romanele sunt despre oameni obișnuiți. Și cinema-ul este despre oameni obișnuiți. Însă uneori poți vedea un film despre un personaj celebru.

Ideea că trebuie să filmezi oameni extraordinari sau război este promovată mai degrabă de televiziune. E vorba de jurnalism. Este foarte interesant, dar nu este artă. Adică este într-o măsură mai mică artă. De ce filmele despre teatru sunt atât de proaste? Filmezi un spectacol, și simți ca și cum nu e aerisit. Poate că spectacolul și actorii au fost grozavi, dar să îl vezi filmat este groaznic. Şi asta pentru că este mediat. Nu este direct. Cred că este la fel și cu biografiile. Persoana respectivă a făcut deja ceva. Așa că filmul este un fel de instrument și nu mai este artă. Un instrument pentru glorificarea personalității pe care o filmezi.

În documentarele dvs, filmați foarte des copii, tineri. De ce sunteți atât de interesată de această perioadă a vieții?

Frumusețea. Corpurile sunt frumoase. Și faptul că povestea lor nu este încă scrisă. Lucrurile încă sunt posibile. De asemenea, trebuie făcute alegeri. Toată lumea este interesată de asta. Ce ar trebui să fac? Să rămân sau să plec? Ce să aleg? Ne place să ne proiectăm în personaje care fac alegeri, care văd toate posibilitățile. Alegerile sunt importante mereu. Poate că cel mai uman lucru este alegerea. Tinerii și copiii știu că trebuie să aleagă și văd că totul se află înaintea lor. E ca la cărți: ce carte să joc?

Și ideea de alegere este foarte puternică și ca cinema.

Așa este. Și mai e ceva: restul poveștii este ca o promisiune. Ceva care va veni.

De asemenea, foarte des în documentare vă filmați personajele afară, într-un spațiu public sau într-o instituție. Nu le urmăriți în locuințele lor, nu intrați în intimitatea lor. De unde vine această alegere? Ce vă oferă?

Îmi plac spațiile publice. Cred că documentarul este foarte legat de spațiul public și de necunoscutul care poate apărea mereu. Aveți dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta. Este în principal vorba de spațiu public ca forum în care lucrurile nu sunt pre-aranjate. Spațiul exterior are libertate.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

03
/08
/13

„Nu sînt un carierist, sînt un modest soldat care are în raniţă 40 de piese şi care mărşăluieşte şi, pe unde trece, întreabă: «Vreţi? Iată, vă dau. Citiţi!»“, îşi face autoportretul dramaturgul Matei Vişniec, într-un interviu publicat de Rhea Cristina în cartea „Românii secolului XXI“.

25
/07
/13

Căderea comunismului a însemnat şi desfiinţarea cenzurii oficiale şi intrarea într-o nouă estetică cinematografică. Dacă puţinii rebeli din filmul românesc al anilor `90 mai aveau de luptat cu trecutul şi prezentul, cei ai Noului Cinema sunt mai degrabă apărătorii unor cauze personale.

24
/07
/13

Cinematografia mondială a oferit în istoria sa numeroase portrete remarcabile de rebeli. Însă şi filmul românesc din timpul comunismului a avut propriii tineri nonconformişti, spirite libere şi periculoase pentru un întreg sistem.