SCRISORI CĂTRE CEI DIN CĂRȚI Iată, Frida, îţi scriu această scrisoare, prima dintr-un şir de scrisori către cei din cărţi, şi nu mă aştept să-mi răspunzi…
Un articol de Alina Vîlcan|22 septembrie 2016
Nu mă aștept să-mi răspunzi, nu pentru că nu ai mai fi, ci pentru că tu nu știai să scrii scrisori sau cel puțin așa îți plăcea să spui, mai ales despre scrisorile de dragoste, și totuși ai lăsat unele rânduri memorabile în care îndrăgostiții culți încă mai caută inspirație pentru scrisorile lor de amor, din care se trimit însă prea puține în zilele noastre, poate doar poeții să mai fi păstrat acest obicei, nu aș vrea să insist, eu îți scriu pentru că te-am găsit din nou într-o carte, din nou ți-au ficționalizat viața, încerc să-mi aduc aminte a câta carte despre tine pe care o citesc e aceasta și nu îmi aduc, să fie numai a treia, chiar și așa eu am impresia că te cunosc dintotdeauna, deși abia acum, când țin în mâini „Cartea secretă a Fridei Kahlo”, a mexicanului F.G. Haghenbeck, înțeleg că nu te-am înțeles niciodată și nu aș exagera zicând că nimeni nu te-a înțeles, te-au luat drept feministă, comunistă, soție, iubită, amantă, marea pictoriță mexicană, icon, te-au așezat pe un piedestal și te-au ridicat în slăvi, fără să te-nțeleagă, nu că ți-ar păsa de toate acestea, nu dădeai mulți bani pe înțelesurile lor nici pe vremea când trăiai în Casa Albastră, înainte ca cocoșul acela să fi cântat pentru ultima dată, înainte ca pactul tău cu moartea, făcut încă din prima tinerețe, să fi ajuns la final, așa cum aflăm din cartea mexicanului acestuia care parcă se joacă de-a magia cu viața ta, și cine știe dacă tu însăți nu ai făcut același lucru, încă din copilăria alături de toate femeile din familia Kahlo și de un tată emigrant german cu origini ungurești și evreiești care zicea „Frida e cea mai inteligentă fată a mea”, iar el avea multe fete, în copilărie coseai și brodai, însă refuzai să gătești pe atunci, dar știi tu, Frida, că azi gătitul și grădinăritul au rămas în memoria colectivă drept activitățile casnice pentru care ai fi avut un talent înăscut, după grădina ta s-a făcut și o expoziție la New York, iar despre rețetele de bucătărie s-a spus că le-ai fi strâns într-un carnet negru care ar fi dispărut la scurt timp după ce ai murit și în paginile căruia ți-ai fi notat, printre felurite cugetări, ingredientele cu care pregăteai ofrande morților, nu trecea an să nu celebrezi cum se cuvine Ziua Morților, cu preparatele tale mexicane, pe care le-am găsit ingredient cu ingredient în această carte, alături de costițele doctorașului Leo, confidentul cu care ai corespondat ani la rând, sau de mâncarea lui Troțki, pe care l-ai găzduit în exil și de care te-ar fi legat un episod intim, sau a lui André Breton – plătică de mare cu coriandru, într-o zi voi găti după rețetele tale, Frida, așa mi-am promis, chiar dacă ziua aceea poate că nu va veni niciodată, iar ingredientele lor vor rămâne mereu pentru mine cuvinte dintr-un poem suprarealist, precum ale acelora cu care te-ai întâlnit odată la Paris și ați jucat într-o cafenea din Montparnasse jocul lor preferat, ei se jucau mult, pentru că lumea nu mai avea timp de joacă, unul începea un desen sau un poem și celălalt îl continua și tot așa până la ultimul și ai intrat în jocul lor, dacă tot erai acolo pentru expoziția ta – Mexique – ai petrecut cu Dalí și cu Paul Eluard, cu Marcel Duchamp și Mary Reynolds, femeia lui, cu Max Ernst și cu Breton, chiar și cu Anaĩs Nin și Henry Miller, la Paris s-au îndrăgostit cu toții de tine, ziarele te-au elogiat, Muzeul Luvru ți-a achiziționat câteva pânze, Picasso ți-a spus „Opera dumneavoastră este un vis” și tu i-ai răspuns „Eu nu pictez nici vise, nici coșmaruri.
„Cartea secretă a Fridei Kahlo”, de F.G. Haghenbeck, editura Nemira, 2016
Îmi pictez propria realitate”, iar replica aceasta a devenit celebră, ca un crez personal prin care te sustrăgeai oricăror curente artistice, poziționându-te în afara lor; nu, nu aveai să fii o suprarealistă, deși mulți te consideră astfel, nici nu contează, ideea e că pictura ta a învins timpul, autoportretele tale în culori tari au întrecut în viața de după viețile voastre grandioasele picturi murale ale faimosului pictor din epocă Diego Rivera, burtosul pe care l-ai iubit și l-ai urât ca nimeni alta și cu care ai colindat lumea și ai cunoscut America sau cine știe ce locuri unde îl chemau să picteze, uneori îi erai ca o umbră, care l-a umbrit postmortem, oare te-ar interesa să afli, oare ți-ar păsa? Știi, Frida, s-a scris mult despre bolile tale, începând cu poliomielita aceea din copilărie și cu accidentul de tramvai din adolescență, când bara metalică ți-a sfârtecat trupul, și atunci ai început să pictezi ca să suporți durerea, s-a scris despre iubirile tale, despre felul tău de a trăi, citeam că le-ai fi spus elevilor tăi, pe când îi învățai să picteze, că nu te căsătorești cu iubirea vieții tale și că asta e tot ce ai învățat de la viață, însă nimeni nu crede asta, Frida, în lumea de acum tu ești luptătoarea cu fuste mexicane care a supraviețuit transformându-se pe sine în artă, „eu sunt muza mea”, îți plăcea să spui și poate că te pictai ca să nu mori, la fel cum pictai și florile, I paint flowers so they will not die, și așa a fost, Frida, în noaptea aceea când ai poruncit tăierea cocoșului, care cânta în fiecare dimineață pentru ca tu să rămâi vie, nimeni nu avea să dispară, nici tu, nici florile, ci dimpotrivă, atunci a început cu adevărat supraviețuirea. I-ai învins, Frida, erai o mână de om, cum s-ar spune, și i-ai învins, construind o legendă din autoportrete. Iar pactul cu moartea, pactul acela a fost un bullshit. Dragă Frida, tu ai fost o maga, cum s-ar zice pe limba ta, ai făcut o vrajă cu o pensulă, iar vraja aceea nu avea s-o dezlege nimeni, niciodată. Ai rămas vie. Ai reușit. Cine mai face un pariu cu moartea, pecetluit de cântatul unui cocoș, și mai și câștigă? Uneori mi se pare că ești atât de stranie, încât mă gândesc că acest Haghenbeck poate chiar are dreptate în toate câte ți le pune în cârcă. Și, la urma urmei, câtă ficțiune încape într-o biografie? În cazul tău, nu se va mai ști, căci și cele mai năstrușnice întâmplări tot ar putea trece drept realitate. Acum voi bea o tequilla, voi fuma o țigară, așa cum îți plăcea ție, și-ti voi vorbi mai departe. Încă cinci minute. Apoi voi deschide o nouă carte și voi începe o altă scrisoare. Știi tu, Frida, câte cărți se scriu în zilele noastre? Pe cât de puține scrisori de dragoste, pe atât de multe cărți. Nu, de pictat nu știu cât se mai pictează…
Rubrica „Scrisori către cei din cărţi“, din Ziarul Metropolis, adună scrisori deschise către personaje desprinse din literatura momentului.
La Paris s-au îndrăgostit cu toții de tine, ziarele te-au elogiat, Muzeul Luvru ți-a achiziționat câteva pânze, Picasso ți-a spus „Opera dumneavoastră este un vis” și tu i-ai răspuns „Eu nu pictez nici vise, nici coșmaruri. Îmi pictez propria realitate”, iar replica aceasta a devenit celebră, ca un crez personal…
