Dragoş Buhagiar: „Pentru mine, scenografia e un mod de a trăi”
https://www.ziarulmetropolis.ro/dragos-buhagiar-pentru-mine-scenografia-e-un-mod-de-a-trai/

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici şi mai premiaţi scenografi români. De-a lungul carierei, a câştigat nu mai puţin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândeşte la succesul de după, ci la descoperire şi la redarea unei poveşti. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă…

Un articol de Monica Andrei|5 Noiembrie 2015

Monica Andrei: Aţi făcut scenografia şi aţi pus lumina, lightdesign, cum se spune azi, la spectacolul “Paganini” de la Teatrul Metropolis. Câtă libertate v-a lăsat regizorul Mick Davis privind concepţia scenografică?

Dragoş Buhagiar: Libertate totală, aş spune, ba chiar m-a investit cu un capital de încredere foarte mare, în asemenea măsură încât spaţiul creat de mine a impus cumva direcţia mizanscenei. Acest spaţiu s-a născut în urma discuţiei cu regizorul Mick Davis. El mi-a povestit despre câteva necesităţi regizorale, mi-a prezentat un „brief” al spaţiilor şi al momentelor din spectacol pe care dorea să le înlănţuiască. Cu schiţele decorului a durat ceva, pentru că sunt multe detalii, destul de complicat de executat.

Am muncit împreună cu colega mea Vanda Sturdza o lună şi jumătate la proiect. Primele schiţe artistice n-au durat mult, în schimb cele tehnice au durat ceva. Vanda este un scenograf foarte atent la detalii. De obicei facem detalii de execuţie ale decorului, de prindere etc. Au durat mult. Am considerat necesar şi un film 3D pe care l-am prezentat regizorului înainte de a se începe execuţia decorului, să ne asigurăm că vorbim aceeaşi limbă şi să poată fi înţeleasă circulaţia în decor.

În spectacol regizorul ia doar un episod din viaţa muzicianului, şi anume relaţia defectuoasă pe care o avea cu biserica. Ca scenograf, din punctul dumneavoastră de vedere, de ce credeţi că publicul trebuie să vadă spectacolul “Paganini”?

Da, este adevărat, artistul care a devenit personajul Paganini în cazul acestui text este mult mai complex… Regizorul vine din cultura americană, unde produsele artistice pe care le face trebuie să se și vândă. El a venit din start cu o abordare ca pe Broadway, cumva. Ceea ce nu este rău deloc, e bine să învăţăm şi noi ce înseamnă responsabilitatea de a vinde un spectacol în care se investesc banii statului.

Mick Davis este regizor de film. Dumneavoastră aţi lucrat mult pentru spectacole de teatru.

Ştiu, dar am făcut și scenografie pentru spectacole de muzical. Vă amintesc că am făcut la Timişoara, unde există public dornic de aşa ceva, trei muzicaluri, respectiv “Cabaret” cu Răzvan Mazilu la Teatrul German de Stat, “The Full Mounty” tot cu Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional din Timişoara şi “Scripcarul pe acoperiş” de Gheorg Kosmaros, la Opera Română din Timişoara. Şi să nu uităm “Îngerul Albastru”, acum caţiva ani, la “Odeon”, cu Maia Morgersten în rolul principal; şi tot cu Răzvan Mazilu.

Munciţi mai puţin pentru realizarea decorului pentru spectacolul de teatru sau muzical?

Nu cred că e vreo diferenţă ca volum de muncă. La muzicaluri e un pic mai complicat, deoarece sunt mai multe costume de făcut şi trebuie gândit spaţiul cumva mult mai mobil, cu schimbări rapide de situaţii. În plus, e alt gen de tehnică, am folosit turnante, culisante la muzicaluri, efecte de scenă. Munca asupra textului şi asupra spectacolului e la fel de grea şi în acelaşi timp plăcută. Pentru mine, orice lucru pe care-l fac este serios, toate spectacolele sunt abordate cu aceiaşi seriozitate.

Dacă mă „înham” la un spectacol, mă concentrez să-l fac cât mai bine.

În perioada când aţi lucrat scenografia pentru spectacolul “Paganini” eraţi şi la Sankt Petersburg. Ce lucraţi acolo?

În momentul acela lucram la spactacolul “Visul unei nopţi de vară” cu Silviu Purcărete, cu trupa de la Baltik House Theatre, unul din spaţiile teatrale ruseşti cele mai importante. Recunoscut şi pentru Festivalul Internaţional de Teatru Baltik House, care are în jur de 30 de ani.

Aţi declarat într-un interviu că veţi monta tot cu Silviu Purcărete un spectacol, în colaborare cu nişte parteneri din Japonia. Acolo este un teatru tradiţional, teatrul Kabuki, teatrul Nô, iar actorul iau lecţii din copilărie, joacă acelaşi personaj, chiar o viaţă. Energiile funcţionează altfel. La ce s-au gândit partenerii japonezi, când au solicit o “experienţă europeană”? V-au pus la dispoziţie nişte texte?

Într-adevar teatrul Kabuki şi teatrul Nô funcţionează după reguli stricte. Arta kabuki este transmisă din generaţie în generaţie. Oamenii cresc în acest teatru. Partenerii japonezi ne-au pus la dispoziţie mai multe texte, nu ştiu ce va alege domnul Purcărete. Eu, la rândul meu, mă informez, am cumpărat un număr impresionant de cărţi de acolo pentru documentare, despre măşti, machiaj, scena kabuki şi altele.

O să am şansa să fac un spectacol acolo, în primăvară, cu un regizor japonez şi voi avea ocazia să înţeleg lumea teatrului de acolo. După care, în iulie, e un festival kabuki, la Matsumato, organizat de faimosul lor regizor de kabuki, Kazuioshi Kushida, un monstru sacru al lor în materie de Kabuki, alături de domnul Noda.

Sunt artiştii importanţi, de vârf, pe care am avut şansa să-i cunosc în Romania, la FITS. Voi participa la festival, mă voi întâlni cu artişti din Japonia. Probabil că, dacă vom fi sănătoşi, în 2017, împreună cu domnul Silviu Purcărete, vom lucra la Sibiu un spectacol kabuki, o coproducţie a Festivalului Internaţional Sibiu cu Matsumoto International Festival. Spectacolul care va fi prezentat în Japonia în 2018.

Pe cine respectaţi în teatru cel mai mult, în materie de regizori, scenografi, actori?

Există câţiva oameni şi artişti care mi-au însemnat cariera. Sanda Manu, cu care am deschis ochii în anii ‘90; am lucrat la Studioul “Casandra” cu dumneaei. Alexa Visarion, pe care l-am prins director la Teatrul Mic, şi cu care am avut şansa să lucrez în acel moment. După care a fost întâlnirea cu Alexandru Dabija, care mi-a marcat creaţia şi cariera, regizor de la care am învăţat cum se face teatru.

Extrem de importantă a fost şi întâlnirea cu Cătălina Buzoianu, cu care am făcut câteva spectacole, a fost un pas în evoluţia mea artistică. De câţiva ani am şansa să lucrez cu Silviu Purcărete, iar munca cu el este un adevărat master în arta teatrului. Am avut şansa să lucrez alături de domnul Purcarete şi cu Hetty Sturmer şi cu Lia Manţoc, artişti importanţi, dacă nu cei mai importanţi artişti ai noştri. Am fost extrem de atent şi am învăţat enorm, cât am stat lângă ei.

Şcoala de scenografie, de la U.N.A.T.C., este de câţiva ani, destul de tânără…

Nu… Şcoala de scenografie din România are tradiţie, şi nu mă refer acum la profilul de la Facultatea de Teatru. Pentru mine şcoala de scenografie înseamnă şcoala anilor ‘50, ‘60, ’70, ‘80 de la Facultatea de Arte. Înseamnă artişti importanţi precum Paul Bortnokschi, Mihai Tofan, Dan Jitianu, Ion Popescu Udrişte, Mihai Mădescu, Vittorio Holtier, cam pe aici. Profesori şi profesioniști, nu glumă. Oameni pe care nu trebuie sa-i uităm niciodată.

Lucraţi mai bine cu actorii din teatrele din provincie sau din Bucureşti?

Lucrez bine cu actorii prezenţi la repetiţii, disponibili, total implicaţi în spectacol, conştiincioşi. Nu ştiu dacă i-aş împărţi în cei din provincie şi cei din Bucureşti, aş spune că există actori şi … (cum le spune?) … actori.

Sunteţi ocupat, aveţi proiecte pe termen lung, iar plecările, din perspectiva celuilalt partener, distrug viaţa de cuplu. Acest lucru v-a afectat viața personală?

Păi, viaţa mea personală se desfăşoară după regulile vieţii profesionale, ca să spun aşa. După ce termin aici, după FNT, am o pauză de o lună. Da, plecările mi-au afectat viaţa personală de până acum; dar asta este viaţa. Doresc să fac această meserie pe care o iubesc enorm. Pentru mine scenografia e un mod de a trăi şi sunt foarte mulţumit.

Ce vă doriţi cel mai mult în acest moment, în afară de teatru?

Să fiu sănătos. Şi să am norocul să dureze relaţia personală pe care o am acum cu actriţa Cendana Trifan. Doresc ca persoanele de lângă mine să fie răbdătoare şi înţelepte.

Aţi luat multe premii, sunteţi destul de cunoscut, sunt oameni care intră în sala de teatru pentru că aţi făcut dumneavoastră scenografia la spectacol. Ce vă doriţi pentru publicul dumneavoastră?

Să vină deschişi total, să ne vadă spectacolele. Pentru că eu, alături de regizorii cu care lucrez, încercăm sa facem spectacole care să ne reprezinte, ele sunt bucăţi din noi… Când lucrăm, nu ne gândim la succesul de după, ne gândim să mai facem şi descoperiri, dar să şi încercăm să spunem bine o poveste. Pe spectatori îi rog să aibă răbdarea să facă descoperiri alături de noi, să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă, în fotoliul din sala de spectacol; adică să fie atenţi, receptivi, disponibili pentru ce se întâmplă pe scenă.

„Paganini” se joacă la Teatrul Metropolis începând cu 8 noiembrie.

FOTO: Adi Bulboacă



31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234