Dragoş Huluba, actor: „Îngerul trece pe scenă, dar se mai şi împiedică“
https://www.ziarulmetropolis.ro/dragos-huluba-actor-ingerul-trece-pe-scena-dar-se-mai-si-impiedica/

Dragoş Huluba, unul dintre cei mai importanţi actori ai Teatrului de Comedie din Bucureşti, îşi conturează traseul profesional, pornind de la întâlnirea cu Dem Rădulescu, mentorul lui, trecând prin aplauzele publicului din Singapore, România sau China şi ajungând la înţelegerea pe care i-o arată pe scenă soţia lui, actriţa Violeta Huluba.

Un articol de Loreta Popa|28 noiembrie 2014

Când era în clasa a V-a, proaspăta dirigintă, care era şi profesoară de română, le-a dat un mic test în care i-a întrebat ce ar vrea să ajungă în viaţă. A răspuns simplu: actor. Când a venit logic următoarea întrebare „De ce?” a răspuns că nu ştie, dar aşa simte.

Astăzi, Dragoş Huluba este actor, şi încă unul cu A mare. Joacă la Teatrul de Comedie din 2003 şi din 1998 este membru al Companiei Passe Partout a lui Dan Puric. A creat două spectacole de excepţie, împreună cu Violeta Huluba, „Rencontres” şi „România. Închis pentru inventar”. Am stat de vorbă cu Dragoş Huluba despre mentori, step, prietenie, tăcere, roluri, valori şi viaţă.

Loreta Popa: Faci parte din trupa Teatrului de Comedie. De cât timp joci pe această scenă în care se împleteşte inocenţa celor tineri cu experienţa actorilor mai în vârstă?

Dragoş Huluba: Am venit în 2002 cu o mică colaborare la Comedie şi, după aceea, din 2003, n-am mai plecat de aici. După ce am terminat facultatea, în 1998 (ohoo, acum o viaţă), am intrat în trupa lui Dan Puric, care atunci avea audiţii destul de mari, urma să facă spectacolul „Costumele”, pe care l-am scos la Nottara. Am stat acolo un an.

Spectacolul a avut succes, am străbătut mare parte din Europa cu el. Fiind limbajul acesta universal şi neexistând bariera cuvântului, ne puteam permite să jucăm oriunde. Şi apoi am făcut alt spectacol cu Dan, „Made in România”. La un moment dat am fost chemat de cineva pentru Horaţiu Mălăele, care făcea un spectacol, „Cele două privighetori” şi avea nevoie de cineva care să se priceapă cât de cât la pantomimă. Urma să joc două roluri. I-a plăcut ideea, mi-a plăcut şi mie… Surpriza a fost că la un an şi ceva am primit un telefon şi am fost întrebat dacă nu vreau să joc într-o piesă a lui Horaţiu Mălăele, la sala Studio, la Comedie, „Cererea în căsătorie”, a lui Cehov, care se joacă de zece ani, un mare succes.

De atunci am rămas aici, nu m-au mai lăsat să plec. Fiind un loc cald şi o lume foarte prietenoasă, nu mi-a părut nicio clipă rău. Mă simt bine; când au fost probleme, au fost unele peste care s-a putut trece. Cel mai important – cred că asta m-a atras şi asta m-a ţinut – este că George Mihăiţă a avut inteligenţa să investească în regizori foarte buni. Să zicem că sunt mai puţine spectacole, dar cele care apar merită făcute.

A adus regizori importanţi, de la care tu, ca actor, ai de învăţat. Am avut norocul să lucrez cu Horaţiu Mălăele, Tompa Gábor, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Sandu Dabija, Victor Ioan Frunză. Adică pot să zic că am fost un tip norocos. Cu toţi cei care au trecut pe aici m-am întâlnit şi de la fiecare am avut de învăţat câte ceva. Asta e important.

Pentru că ai atins acest subiect, ce înseamnă întâlnirea cu un regizor bun? Cât de importantă pentru evoluţia unui actor este această experienţă cu un regizor de renume?

Întâlnirea cu un regizor contează foarte mult. Nu vorbim neapărat de un regizor mare, ci de unul care este inspirat, care doreşte să spună ceva cu piesa pe care o face.

Poţi fi unul mare, dar neinspirat, şi într-o etapă a vieţii tale în care nu ţi s-a întâmplat nimic de soi. Regizori care erau la momentul acela inspiraţi şi-şi doreau să spună ceva cu acel spectacol trebuie să te convingă şi pe tine să participi cu ceva la misiunea lor. Şi ca să te convingă, nu o fac cu pumnul, ci te conving cu arta, cu inteligenţa, cu talentul lor. Au o idee coerentă despre spectacolul respectiv. Tu trebuie să fii un pion în alt sens al cuvântului, pentru că e bine să fii un pion într-un angrenaj foarte bine pus la punct.

Dragos Huluba

Dragos Huluba, în spectacolul „O scrisoare pierdută, în rolul lui Ghiţă Pristanda, la Teatrul de Comedie. Foto: Mihaela Marin

De la fiecare ai câte ceva de învăţat. De la cineva înveţi un anumit fel de a te comporta cu rolul. De exemplu, am învăţat mult de la Gelu Colceag. Chiar dacă a fost în facultate în perioada în care eram şi eu student, nu am avut parte să-mi fie profesor, iar despre el întotdeauna s-a spus că era un foarte bun profesor de anul I, anul II şi chiar mai departe. Am lucrat cu el la un spectacol, „Formidabila harababură”, iar rolul meu era un monolog. Vorbeam singur. Era ca un fel de examen, iar lucrul pe care l-am avut cu el era ca lucrul cu un profesor.

Ţin minte că a desfăcut atât de bine textul în două repetiţii încât mi-a spus „Ne vedem după o săptămână înainte de premieră” şi chiar nu a glumit, pentru că lucrurile erau foarte clare. Asta înseamnă un regizor foarte bun.

La fel cu Cătălina Buzoianu, care are lumea ei, una fantastică, în care trebuie să stai, să intri. Cu Tocilescu, care era atât de vital şi de încrâncenat pe ceea ce făcea. La fel, şi el avea o lume a lui. Fiecare regizor mare are o lume a lui, lumi care sunt diferite. Alexandru Tocilescu era o persoană irascibilă, de multe ori colerică, era temperamentul lui,  dar era genul de om pe care nu te puteai supăra. Te enervai la momentul acela, te simţeai puţin deranjat, dar nu puteai să te superi pe el. A doua zi nu te uitai la el ca la un om care ţi-a făcut ceva.

La urma urmei, era un regizor care voia să iasă bine spectacolul, îşi dorea ca tu să faci bine. Nu striga la tine de pomană, ca tu să faci ceva prost. Asta era metoda lui şi dacă înţelegeai, totul era absolut perfect.

Ştiu că ai avut un profesor de suflet, care a lăsat o amprentă puternică asupra ta.

Da, l-am avut ca profesor pe Dem Rădulescu, iar pe George Ivaşcu ca preparator. Colegii mei pot fi martori că a contat foarte mult acest tandem pe care l-am avut din anul I până în anul IV. Se completau foarte bine. George îl ştia, l-a avut profesor, apoi a venit preparator şi asistent. Era dornic să arate, să se joace, era prezent tot timpul, avea o energie şi o putere de muncă mai multă decât noi toţi. Anul I şi II, pe care i-am avut cu George Ivaşcu, au fost ani foarte importanţi, pentru că din anii III şi IV începi deja să te prinzi cum e, începi tu să cauţi anumite lucruri.

George venea, repetam, venea Bibanu şi spunea „Dragă, nu e bine!”. Schimbam totul, o luam de la capăt, apoi spunea „Dragă, e foarte bine!”. Amândoi au fost surprinzători, deşi firi total diferite, se completau de minune. Circula o vorbă că de la Bibanu ieşim toţi bibănei. Nu cred că e adevărat. El nu era un pedagog în sensul pe care îl înţelegem acum, un om care să cunoască foarte bine o metodă pe care să ţi-o pună în practică, el era profesorul maestru, care ştie meserie, care ştie cu ce se mănâncă acest teatru şi nu face altceva decât să-ţi deschidă ochii şi să-ţi împărtăşească. E de datoria ta ca tu să te dezvolţi, să înveţi de la el acest meşteşug.

E adevărat că meseria aceasta se fură?

Da! Dar Dem Rădulescu nu ne lăsa să furăm, ne dădea direct. Ani întregi, după ce am terminat facultatea şi am început să urc pe scenă, descopeream câtă dreptate avea. Trucuri, între ghilimele, dar foarte importante pentru meseria asta. Întotdeauna mă gândeam că Michelangelo a avut un maestru care l-a învăţat cum să pună culoarea, dar nu l-a învăţat să picteze în felul lui. I-a arătat cum pictează el, dar Michelangelo a pictat ca el însuşi.

Şi Bibanu avea firea lui, juca în felul lui, dar era de datoria noastră să facem şi noi în felul nostru. Era savuros, era o plăcere la cursuri. Trei, patru ore se râdea cu lacrimi. La cursurile noastre era aglomeraţie, veneau şi cei de la regie, de la coregrafie, doar să-l audă vorbind. A fost şi o perioadă foarte inspirată din viaţa lui. Noi am fost cu adevărat ultima lui generaţie, a mai avut după acea doar doi ani. Când am făcut întâlnirea de zece ani nu am făcut altceva toată seara decât să vorbim despre el. Şi cu George Ivaşcu de faţă.

Te-ai gândit să devii profesor?

Nu. E o responsabilitatea foarte mare şi nu cred că aş vrea să o am.

Poţi să-ţi aminteşti ceva ce vă spunea la aceste cursuri maestrul Dem Rădulescu?

Sunt atât de multe… Dar era o frază a lui. „Voi, aici, în facultate, nu vă pregătiţi să fiţi personaje, actori de plan secund! Eu nu vă pregătesc să jucaţi servitori, vreau să jucaţi roluri principale”. Şi completa tot timpul: „Există un singur mare servitor în literatura universală şi acesta este Ruy Blas”. Apoi în anul IV, când a repetat afirmaţia „Dragă, eu nu v-am pregătit aici să deveniţi servitori pe scenă. Există un singur mare servitor în…” şi toată clasa a spus în cor „Ruy Blas”. „Asta e! Gata, au învăţat…” Dar, lucrurile, aşa cum le povestesc eu, nu au farmec. Felul în care le rostea el nu poate fi imitat. Era cu adevărat o instituţie şi am avut mare noroc că am nimerit la el la clasă.

Ai prieteni în meseria aceasta? E scena locul potrivit pentru prietenie?

Cred că există ceva ce nu putem explica. Nişte afinităţi elective. Ceva care ne leagă şi care ne face să fim prieteni cu cineva şi cu altcineva nu. Cu cineva să te poţi înţelege foarte bine şi să rămâi prieten, iar cu altcineva nu. Chiar şi cu cineva cu care ai conflicte poţi să rămâi prieten.

În meseria asta ai prieteni, dar ei nu sunt neapărat cei cu care urci în fiecare seară pe scenă. Bibanu avea o vorbă, apropo de respectul din meserie şi teatru: „Dragă, noi în meseria asta nu trebuie să ne iubim, noi trebuie să ne respectăm”. Cred că asta este cel mai important.

Anul care se încheie a fost unul greu pentru tine?

Au fost multe lucruri bune anul acesta. S-au jucat toate spectacolele pe care le aveam şi acesta mi se pare a fi un câştig. În momentul în care un spectacol se joacă mai mult de un an înseamnă că e bun şi rezistă. M-a mai bucurat şi vizita în China, la un festival al artelor, într-un orăşel de 12 milioane de locuitori, aproape de Hong Kong, foarte curat, foarte bine îngrijit. Am mai fost în China, dar cu spectacolul lui Dan Puric, în 2004, la Beijing. S-a schimbat China în zece ani, dar nu are rost să vorbim de transformările sociale. Publicul chinez e unul în formare, unul care aparţine unei culturi puţin diferite de cea europeană, şi atunci el reacţionează.

În ceea ce priveşte spectacolul nostru, „Rencontres”, lumea a reacţionat la fel, aşa cum ne-am propus de fiecare dată. Am jucat şi în Senegal, iar reacţiile au fost incredibile. Dar publicul chinez e deschis, e ca un copil care are tot timpul ochii mari, miraţi. Chinezii urcă pe scenă, fac poze cu tine, nu mai pleacă, studiază locul unde ai jucat, au curiozităţi. Fără să întrebe neapărat, aşa e felul lor de a fi. Ei aplaudă doar când eşti în scenă. Când ai ieşit în culise nu e ca la noi, să te cheme la aplauze. Nu. Am ieşit în culise şi ei s-au oprit din aplaudat. M-am uitat, şi am văzut că nu plecau. Stăteau şi aşteptau. Când apăream pe scenă, iar aplaudau. Şi tot aşa. E un alt tip de comportament. Dacă teatrul e făcut bine şi sincer, se adresează nu numai minţii şi sufletului şi atunci, peste tot, lumea reacţionează la fel.

În „Rencontres” există un moment care m-a impresionat, cel în care dezvăluiţi faptul că oamenii devin pe zi ce trece roboţi, maşini bune doar să muncească şi tot ce înseamnă uman se pierde…

Da, aşa este. Momentul cu robotul prinde cel mai bine în Occident, pentru că ei trăiesc de mai mult timp în lumea asta maşinală, în lumea repetiţiei. În România este o lume în formare, dar în curând va fi şi la noi la fel. Când l-am jucat prima oară în Luxembourg a fost cu urale, unii s-au recunoscut atât de tare încât au venit la sfârşit şi ne-au spus.

Încă lucrăm. L-am mai schimbat, am mai adăugat, am mai modificat la el de când l-am pus în scenă. Este un gen de spectacol care-ţi permite să faci asta, pentru că în acelaşi timp, lumea se schimbă, noi ne schimbăm. Am mai grăbit unele lucruri pe care le consideram puţin cam lente. Şi ritmul s-a schimbat, ne mişcăm mai repede.

Dansezi step, ceva ce în România se întâmplă destul de rar…

Da. Dansez, bat step, lovesc podeaua. Asta a început odată cu trupa lui Dan Puric şi mie mi-a plăcut. Nu pot să spun că atunci când eram mic îmi plăcea să mă uit la filme cu Fred Astaire. Mă uitam pentru că erau singurele care se dădeau la televizor. Evident că-ţi plăcea, pentru că era o lume strălucitoare.

Mie îmi place mai mult stepul original, cel al populaţiei de culoare din America, acel step care e pentru ei o formă de exprimare. Am avut parte de tot felul de oameni. Am avut norocul ca anul acesta să facem un atelier cu un tânăr foarte bun, Jason Samuels Smith, de la care am învăţat altă tehnică şi alt limbaj. Te perfecţionezi tot timpul. Asta e frumos la step, poţi face asta 40 de ani, dar poţi să mai înveţi alţi 40.

Ce contează cel mai mult pentru tine, actorul Dragoş Huluba?

Foarte multe lucruri contează, dar cel mai important este să urc pe scenă, că de aia am făcut meseria asta. Nu să fiu spectator. Asta contează cel mai mult, că vrei să urci pe scenă şi într-un rol care să spună ceva. Un rol care să lase ceva. Nu neapărat principal, dar unul în care să simţi că ai schimbat ceva, că ai adăugat un lucru nou, că ai pus umărul. În principal asta e important: scena. Nu am visat niciodată la vreun rol. Cred că în ziua de astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Pe vremuri, toată lumea aveau un repertoriu, şi teatrele la fel. Acum nu mai e aşa. Ceea ce-mi doresc tot timpul atunci când mi se oferă un rol este să văd dacă e altfel decât cel pe care l-am făcut înainte. Îmi place când pot să spun ceva nou. Ce să spun? Că mi-am dorit toată viaţa să joc Macbeth? Nu e aşa.

Dar Ruy Blas…?

Daaaa… Aşa e… Ruy Blas.

E greu să-i croieşti haine personajului pe care îl primeşti în grijă?

De la început pleci de la tine, pentru că doar pe tine te ai. Fiecare actor are o tehnică. Există un fel special al fiecăruia de a se apropia de un rol, iar lucrurile diferă de la rol la rol. Într-un fel te apropii de unul de dramă, în alt fel de unul de comedie.

Nu cred că ne dedublăm atât de tare încât să ne fie greu să ieşim din rol după spectacol. Nu cred că ai nevoie de două ore ca să intri în pielea personajului. Evident că ai puţină vreme înainte, e firesc să stai, să te mai gândeşti.

E la fel de normal că nu poţi să pleci acasă, fluierând, după un rol care te consumă. Dar nu e neapărat vorba de patologie, schizofrenie, într-atât încât atunci când ieşi în culise să te comporţi ca şi personajul. Cred că e ca şi când se ridică ceaţa de dimineaţă. Trebuie să o laşi să se ridice şi să apară soarele. Apoi vezi limpede. Asta e ieşirea în culise.

Trece îngerul pe scenă?

Îngerul trece pe scenă, dar se mai şi împiedică, de cele mai multe ori. Problema nu e dacă trece sau nu, ci să-l şi vezi că a trecut. Că poate să treacă şi să nu-l vezi şi să spui „Mi s-a părut, era o muscă!”. Fiecare actor are şi trebuie să aibă momentul acela de graţie în care totul se întâmplă, în care curge, magic. E un moment care nu cred că ţine mai mult de două minute.

E greu să împleteşti viaţa de familie cu cea profesională? Întreb asta pentru că joci cu soţia ta, Violeta Huluba, în câteva proiecte.

E mai simplu. Faptul că avem mai multe spectacole împreună, că plecăm împreună, culmea… e mai bine. Marea problemă e la repetiţii, pentru că atunci trebuie să uităm că suntem soţ şi soţie şi trebuie să ne comportăm ca nişte parteneri, care au şi ei o zi mai proastă. De felul meu, eu nu sunt foarte răbdător. Vreau să se întâmple repede, acum, acum, acum, iar ea este altfel şi normal că intervin şi problemele. E greu să nu le duci acasă, dar încerci. Dar e bine, avem ce vorbi acasă. Facem planuri pentru următorul spectacol. Ne-am împărţit când e vorba de deplasări, de organizare, ea este cea care se ocupă, pentru că eu m-aş pierde.

Ai schimbat prefixul. Ai împlinit 40 de ani. Ce ţi-ai dorit de ziua ta?

Mi-ar fi plăcut să fi rămas tot la 39 şi mi-aş fi dorit ca 40 să nu fi venit. Dar asta nu se poate. Mi-am dorit să nu mă schimb. Să evoluez da, dar să nu am o schimbare dramatică a vârstei, a faptului că îmbătrânesc. Nu vreau să mă acresc, să mă plictisesc, să mă plafonez. Asta nu vreau. Să nu îmbătrânesc sufleteşte. Fizic se întâmplă vrei, nu vrei…

Cum reuşeşti să ţii minte atâtea roluri? Care este secretul?

Memoria trebuie canalizată să lucreze în direcţia respectivă, e un fel de exerciţiu. Şi atunci ţii minte, plus că organismul nostru este inteligent atunci când repeţi. Noi nu învăţăm neapărat la masă şi stăm şi învăţăm apoi acasă. În mare, înveţi anumite cuvinte, începuturi şi după aceea ştii exact că dacă ţi se dă un „ceva” ştii ce urmează după el. Înveţi textul şi după mişcarea pe care o ai în scenă, în funcţie de poziţie, de lumină. Se leagă textul cu o anumită mişcare şi dacă se schimbă puţin, ai tendinţa să uiţi textul. Lucrurile sunt legate, organismul le-a învăţat aşa.

Ai uitat vreodată o replică?

Da. Am fost surprins. Chiar dacă uiţi textul, senzaţia e că e din vina celuilalt şi atunci te uiţi şi aştepţi, iar colegul spune „Tu eşti”… E simptomatic, dar cel mai greu nu e să înveţi textul, cel mai greu e să-l dai ca şi cum ar fi al tău, să facă parte din tine. Să-l faci să fie bucăţică din laringe, din mână, din corpul tău. Asta e puţin mai greu.

Se întâmplă să nu-ţi placă un personaj?

Se întâmplă să nu te simţi atât de confortabil în pielea lui. Atunci e munca cea mai grea. Trebuie să-l joci. Spectatorul nu are nicio vină. El a venit să te vadă bun. Tu trebuie să cânţi. Vorba lui Bibanu „Dragă, nu-ţi dau zece, ăla e al privighetorii. 10 e oricum al ei. Voi puteţi tot timpul să fiţi de 10, dar eu vă dau 8 pentru că n-aţi vrut să fiţi de 10”.

Nimereşti şi astfel de roluri. Nu ţi le-ai dorit, dar se întâmplă. Poate ai vrut un rol, dar la un moment dat ai descoperit că nu te potriveşti cu el. E ca o relaţie cu cineva cu care nu te simţi foarte bine, dar în care ai intrat şi în care trebuie să stai. Nu ştii exact cât, dar vei sta în acea relaţie cât trebuie. Ai spus „Da” la un moment dat.

Se spune că cel mai bine înveţi din eşecuri. Da, dar îţi doreşti să ai din când în când o victorie. Dacă doar înveţi din eşecuri şi nu ai posibilitatea să pui în practică ce ai învăţat, atunci zici „Eu am învăţat toată viaţa din eşecuri, am avut vreo 4000”…

Eşti din Piatra Neamţ, acolo ai făcut primii paşi în teatru?

Da. E oraşul copilăriei mele, al adolescenţei mele. Este oraşul căruia i-am purtat dor mare cât timp am fost student. Corneliu Dan Borcia, un om extraordinar, a fost primul care mi-a îndrumat paşii către teatru. Trebuie să te şi laşi călăuzit. Importante sunt întâlnirile, dar şi ce faci cu ele.

În meseria asta te întâlneşti cu totul felul de oameni, important este să iei ce e mai bun de la fiecare. Fiecare întâlnire este o şansă pentru tine de a face un pas în faţă. Eu am avut astfel de întâlniri ani la rând. Corneliu Dan Borcia, Dem Rădulescu, Dan Puric… Întâlnirile sunt importante, ele te şi definesc, te şi schimbă. Poţi avea întâlniri şi să nu le bagi în seamă, să treci pe lângă. Şi să ratezi. Şi e păcat. Nu se ştie când mai ai şansa.

Cred că ele sunt norocul. Sau şansa pe care ţi-o dă destinul. Cu oameni, cu roluri, cu spaţii, cu un text. Sau întâlnirile de care trebuie să fugi şi nu ai făcut-o. Şi asta e posibil. O întâlnire pe care ai considerat că e definitorie pentru tine de fapt nu era.

Dragos Huluba

Delia Seceleanu şi Dragoş Huluba, la Comedie, în „Poiana boilor“. Foto: Lucian Năstase

E mai greu de jucat o tăcere…?

Teatrul e plin de clişee, de lucruri comune… Da, o tăcere e foarte greu de jucat, pentru că e foarte încărcată, e mai grea decât un monolog, dar amândouă sunt grele în egală măsură. Amândouă au valoarea lor.

E ca o pauză în muzică. Gândiţi-vă cum ar fi ca un concert de Bach sau o simfonie de Beethoven să nu aibă pauză. O pauză între două note contează mult. Aia e muzică. Pauza aia.

Aşa e şi în teatru, pauza aia e personajul, rolul tău, viaţa ta. În viaţă tăcem de multe ori, nu vorbim. Ascultăm. De multe nu înţelegem ce ascultăm, ne facem că… La teatru ne prefacem că înţelegem ce ascultăm.

O tăcere e importantă. Dar e frica actorului de tăcere, pentru că tăcerea îţi dă senzaţia unei suspendări a timpului şi atunci ţi-e frică. Şi crezi că nu e bine, că poate publicul nu are reacţii, că nu transmiţi ceea ce vrei… E foarte greu. Într-o tăcere e foarte greu să transmiţi cu adevărat ceea ce spui. Iar o tăcere nu vine de oriunde. Cum făcea George Constantin. Construieşti, construieşti, construieşti, până la o tăcere. Nu intri în scenă şi taci. Tăcerea face parte din muzică, iar muzica se creează, muzica e rolul tău.

Dacă ar fi să te întâlneşti pe stradă cu Dragoş Huluba adolescent ce i-ai spune, ce sfaturi i-ai da? L-ai lăsa să facă paşii în viaţă la fel?

I-aş spune multe, dar n-ar fi foarte bine. M-am gândit de multe ori la asta, dar aş greşi dacă mi-aş spune: nu face aia, nu face aialaltă. Aş dispărea, paradoxal şi m-aş transforma, nu aş mai fi cel care a reuşit să ajungă unde sunt acum.

Acolo trebuia să nu ai emoţii! Acolo trebuia să fii actor!… Păi, cei care dau la Teatru vor să devină actori, nu sunt actori deja. Probabil mi-aş da multe sfaturi proaste cu atitudinea mea de acum.

Foto sus cu Dragos Huluba şi Violeta Huluba, în „Rencontres“ – Tomoaki Minoda

01
/05
/15

Ane Brun, unul dintre cei mai apreciați muzicieni scandinavi, are o poveste de viață atipică și niște apariții pe scenă nonconformiste, teatrale. Își compune propria muzică, dar o și produce - un avantaj pentru care se simte recunoscătoare. O puteți asculta în premieră la București, pe 10 mai, la Sala Radio.

13
/03
/15

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Din 2008 este actor, licenţiat al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,I.L.Caragiale”. A jucat şi joacă la Nottara, Comedie, Mic, Foarte Mic, dar şi la Green Hours şi Godot. Luni, 16 martie 2015, la ora 19.30, Sala „George Constantin“ a Teatrului Nottara, Şerban Gomoi joacă în spectacolul „Mizantropul“ de Molière, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.