Dragoste de oameni – Filantropia
https://www.ziarulmetropolis.ro/dragoste-de-oameni-filantropia/

Micul spital Filantropia, înconjurat de clădiri înalte, abandonate, hidoase şi insalubre, a fost altă dată o mândrie a oraşului.

Un articol de Georgeta Filitti|14 noiembrie 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Pe la 1811, medic şef al oraşului era Costandinache Caracaş. După ce constatase puţina grijă pentru bolnavii săraci şi rapacitatea administratorilor de la Colţea şi Pantelimon, tânărul medic s-a decis să ridice un spital la standarde occidentale, rezervat celor lipsiţi de mijloace. L-a făcut prin subscripţie publică şi generozitatea locuitorilor a arătat că „oamenilor le pasă”. Ciuma lui Caragea, izbucnită în 1813, a întârziat lucrările dar Vodă, nemurit astfel în istoria noastră pentru epidemia de cumplita boală, a completat bugetul în aşa fel încât (după o scurtă perioadă de funcţionare într-o fabrică dezafectată), noul spital, Filantropia, şi-a deschis porţile în 1815. Efori (conducători) ai săi au fost în primul rând donatorii iniţiali. Era, pe atunci, înconjurat de grădini. Avea etaj unde, în  opt din cele  20 de  camere, erau găzduiţi bolnavii. În rest, locuiau un preot, un supraveghetor, chirurgul şi un farmacist. Cu o suprafaţă de cca 52/9 m., spitalul avea spre faţadă o sală cu 30 de ferestre unde bolnavii se puteau preumbla pe vreme rea. Încă de la început, ideea ctitorului a fost ca cei suferinzi „să capete mulţumire şi plăcere”. Camerele aveau „ventilatoare sistematice”, wc-urile eru instalate între camere, în cabine zidite, sub forma unor lăzi care se goleau zilnic.

Se îngrijeau 60-90 de bolnavi pe zi, mortalitatea fiind sub 10% (de pildă, în 1817 au fost consultaţi 1133 de bărbaţi şi femei şi au murit 91). Între 1812 şi 1820 au beneficiat aici de asistenţă medicală 6685 de persoane.

Meticulosul doctor a făcut şi un regulament straşanic de funcţionare, în 77 de articole, din care amintim câteva: spitalul primea bolnavi fără deosebire de naţionalitate, clasă socială, religie sau natura bolii. La intrare, aceştia îşi predau hainele şi toate obiectele avute asupra lor, primind o uniformă a spitalului (halat lung, cămaşă, ciorapi, papuci, tichie). Aşternuturile şi hainele bolnavilor de sifilis erau îmsemnate anume şi nu se distribuiau altor internaţi. Bolnavilor le era interzis să ceară ceva de la vizitatori sau „să dăruiască” ceva vreunui slujbaş, căci „dacă se vor descoperi, vor fi pedepsiţi amândoi”. Cei care ignorau tratamentele urmau să fie „izgoniţi de doctor”. Hrana neconsumată trebuia înapoiată intendentului, nu trecută altul bolnav sau păstrată în cameră petnru mai târziu.

Servitorii trebuia să fie „cinstiţi, aşezaţi şi cuviincioşi” şi mai ales nebeţivi. Erau datori să umble zi şi noapte printre paturi şi să observe starea fiecărui suferind. Schimbau aşternuturile (de câteva ori pe zi, la nevoie) şi răspundeau de furtul oricărui obiect al pacienţilor.

Intendentul, căruia i se cerea să fie „blând şi uman”, locuia în spital şi avea grija administrării clădirii, a inventarului spitalului dar observa atent şi condiţa bolnavilor. Între altele, cei morţi nu puteau fi îngropaţi decât după 24 de ore de la constatarea decesului.

Corpul medical era format din medicul primar, un secund şi un chirurg. Acesta din urmă locuia în spiral, consulta dimineaţa pacienţii şi comunica primarului starea loc. Tot el ducea la farmacie reţetele scrise de acesta şi apoi împărţea medicamentele. Vizita de seară era tot atribuţia lui.

Secundul făcea vizite de două ori pe zi; la a doua, de seară, putea schimba sau suprima medicaţia, dacă socotea de cuviinţă.

De primar depindea „toată orânduiala spitalului”. Între altele, farmacistul îi prezenta lista de medicamente trebuincioase; o semna şi o transmitea Eforiei pentru a fi cumpărate. Cele preparate în incintă (alifii, plasturi, spirturi) trebuia să se afle permenent în stoc pentru şase luni. Farmacistul nu avea voie să împartă sau să vândă medicamente în afara spitalului.

Hrana bolnavilor consta din supă făcută din orez, fidea, arpacaş sau griş, cu apă sau zeamă de carne. Cei „slabi” primeau şi un sfert de pâine. Convalescenţii primeau mâncare solidă (carne şi legume), pâine, friptură, vin şi rachiu.

Bolnavii erau permanent asistaţi de un preot care oficia zilnic în paraclisul spitalului. El redacta testamentul doritorilor, „fără a-i fi iertat a primi ceva”.

În sfârşit, bolnavii puteau fi vizitaţi, dar gestul nu pare să fi privit rudele ci mai curând pe doritorii de a face ofrande. Vizitatorii erau rugaţi „să intre în linişte, fără să facă zgomot, să nu întrebe de boli” iar „obolul să-l depună la cutia comună a spitalului”.

Azi e greu de imaginat atare funcţionare a unui spital. Dar merită să ne amintim că aşa ceva se întâmpla acum 200 de ani la Bucureşti.



29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.