Dragoste de oameni – Filantropia
https://www.ziarulmetropolis.ro/dragoste-de-oameni-filantropia/

Micul spital Filantropia, înconjurat de clădiri înalte, abandonate, hidoase şi insalubre, a fost altă dată o mândrie a oraşului.

Un articol de Georgeta Filitti|14 noiembrie 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Pe la 1811, medic şef al oraşului era Costandinache Caracaş. După ce constatase puţina grijă pentru bolnavii săraci şi rapacitatea administratorilor de la Colţea şi Pantelimon, tânărul medic s-a decis să ridice un spital la standarde occidentale, rezervat celor lipsiţi de mijloace. L-a făcut prin subscripţie publică şi generozitatea locuitorilor a arătat că „oamenilor le pasă”. Ciuma lui Caragea, izbucnită în 1813, a întârziat lucrările dar Vodă, nemurit astfel în istoria noastră pentru epidemia de cumplita boală, a completat bugetul în aşa fel încât (după o scurtă perioadă de funcţionare într-o fabrică dezafectată), noul spital, Filantropia, şi-a deschis porţile în 1815. Efori (conducători) ai săi au fost în primul rând donatorii iniţiali. Era, pe atunci, înconjurat de grădini. Avea etaj unde, în  opt din cele  20 de  camere, erau găzduiţi bolnavii. În rest, locuiau un preot, un supraveghetor, chirurgul şi un farmacist. Cu o suprafaţă de cca 52/9 m., spitalul avea spre faţadă o sală cu 30 de ferestre unde bolnavii se puteau preumbla pe vreme rea. Încă de la început, ideea ctitorului a fost ca cei suferinzi „să capete mulţumire şi plăcere”. Camerele aveau „ventilatoare sistematice”, wc-urile eru instalate între camere, în cabine zidite, sub forma unor lăzi care se goleau zilnic.

Se îngrijeau 60-90 de bolnavi pe zi, mortalitatea fiind sub 10% (de pildă, în 1817 au fost consultaţi 1133 de bărbaţi şi femei şi au murit 91). Între 1812 şi 1820 au beneficiat aici de asistenţă medicală 6685 de persoane.

Meticulosul doctor a făcut şi un regulament straşanic de funcţionare, în 77 de articole, din care amintim câteva: spitalul primea bolnavi fără deosebire de naţionalitate, clasă socială, religie sau natura bolii. La intrare, aceştia îşi predau hainele şi toate obiectele avute asupra lor, primind o uniformă a spitalului (halat lung, cămaşă, ciorapi, papuci, tichie). Aşternuturile şi hainele bolnavilor de sifilis erau îmsemnate anume şi nu se distribuiau altor internaţi. Bolnavilor le era interzis să ceară ceva de la vizitatori sau „să dăruiască” ceva vreunui slujbaş, căci „dacă se vor descoperi, vor fi pedepsiţi amândoi”. Cei care ignorau tratamentele urmau să fie „izgoniţi de doctor”. Hrana neconsumată trebuia înapoiată intendentului, nu trecută altul bolnav sau păstrată în cameră petnru mai târziu.

Servitorii trebuia să fie „cinstiţi, aşezaţi şi cuviincioşi” şi mai ales nebeţivi. Erau datori să umble zi şi noapte printre paturi şi să observe starea fiecărui suferind. Schimbau aşternuturile (de câteva ori pe zi, la nevoie) şi răspundeau de furtul oricărui obiect al pacienţilor.

Intendentul, căruia i se cerea să fie „blând şi uman”, locuia în spital şi avea grija administrării clădirii, a inventarului spitalului dar observa atent şi condiţa bolnavilor. Între altele, cei morţi nu puteau fi îngropaţi decât după 24 de ore de la constatarea decesului.

Corpul medical era format din medicul primar, un secund şi un chirurg. Acesta din urmă locuia în spiral, consulta dimineaţa pacienţii şi comunica primarului starea loc. Tot el ducea la farmacie reţetele scrise de acesta şi apoi împărţea medicamentele. Vizita de seară era tot atribuţia lui.

Secundul făcea vizite de două ori pe zi; la a doua, de seară, putea schimba sau suprima medicaţia, dacă socotea de cuviinţă.

De primar depindea „toată orânduiala spitalului”. Între altele, farmacistul îi prezenta lista de medicamente trebuincioase; o semna şi o transmitea Eforiei pentru a fi cumpărate. Cele preparate în incintă (alifii, plasturi, spirturi) trebuia să se afle permenent în stoc pentru şase luni. Farmacistul nu avea voie să împartă sau să vândă medicamente în afara spitalului.

Hrana bolnavilor consta din supă făcută din orez, fidea, arpacaş sau griş, cu apă sau zeamă de carne. Cei „slabi” primeau şi un sfert de pâine. Convalescenţii primeau mâncare solidă (carne şi legume), pâine, friptură, vin şi rachiu.

Bolnavii erau permanent asistaţi de un preot care oficia zilnic în paraclisul spitalului. El redacta testamentul doritorilor, „fără a-i fi iertat a primi ceva”.

În sfârşit, bolnavii puteau fi vizitaţi, dar gestul nu pare să fi privit rudele ci mai curând pe doritorii de a face ofrande. Vizitatorii erau rugaţi „să intre în linişte, fără să facă zgomot, să nu întrebe de boli” iar „obolul să-l depună la cutia comună a spitalului”.

Azi e greu de imaginat atare funcţionare a unui spital. Dar merită să ne amintim că aşa ceva se întâmpla acum 200 de ani la Bucureşti.



28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).