CRONICĂ DE FILM „Dunkirk”. Infernul - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Pentru a reda încărcătura uriaşă – deopotrivă istorică şi simbolică – a cunoscutei Bătălii de la Dunkerque din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Christopher Nolan aruncă în luptă un arsenal maiestuos în acest nou film al său, „Dunkirk”.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 iulie 2017

Dunkirk / Cea mai impresionantă armă a asaltului vizual şi sonor asupra spectatorului este folosirea tehnologiei IMAX, celebrul format de film care permite cadre dintre cele mai largi, inegalabil de impunătoare şi de acaparatoare.

Iar spaţiul ales o îngăduie din plin. O plajă pe care zeci şi zeci de mii de soldaţi, în cea mai mare parte britanici, aşteaptă, încolonaţi, timp de mai multe zile, să fie evacuaţi de Marina ţării lor sau de bărci particulare şi să se întoarcă acasă, după ce au fost nevoiţi să se retragă, fără drept de apel, din calea atacului împresurător al trupelor germane, în 1940.

În faţa lor, marea mereu ameninţătoare, dar şi singura lor speranţă. Deasupra, cerul, de unde vine şi pericolul direct – avioanele de luptă inamice, contracarate din când în când de avioane britanice şi franceze, care nu pot opri însă bombardamentele imprevizibile şi inevitabil letale.

Nolan rămâne permanent alături de partea britanică. Inclusiv soldaţii francezi aliaţi sunt puţin prezenţi, iar ameninţarea trupelor naziste este lăsată în afara cadrului, cu excepţia câtorva confruntări directe între avioane, însă şi atunci aeronavele aviaţiei germane sunt redate din perspectiva piloţilor britanici. Însă pericolul este atât de puternic sugerat, încât totul devine un infern care nu pare să lase şanse de scăpare.

În căutarea evidentă a grandorii, a epicului, a legendarului şi în încercarea de a face din „Dunkirk” un reper în istoria filmelor de război, Nolan foloseşte un amestec foarte ambiţios de tehnici.

Remarcabile sunt în primul rând panoramările şi travelingurile ample, care dezvăluie treptat spectatorului vastitatea deopotrivă a plajei şi a mării şi numărul tulburător de mare de militari. Apoi, un tânăr soldat, protagonistul uneia din cele trei poveşti intercalate de Nolan în scenariu, este urmărit îndeaproape de o cameră în continuă mişcare, în încercările sale repetate de a se salva de pe plajă.

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

În aer, aparatul de filmat fie surprinde frontal chipurile piloţilor unei patrule britanice (din care se remarcă cel jucat de Tom Hardy), fie este în exteriorul avioanelor, lipit de ele, redându-le cât mai realist zborul, fie lasă loc unor cadre de ansamblu, în care atenţia este atrasă de coregrafia aeroavelor.

Nu lipsesc nici cadrele de la nivelul apei şi nici cele subacvatice. Şi pentru a evidenţia mai bine măreţia decorului, Nolan îşi plasează, prin contrast, al treilea fir narativ la bordul unei bărci civile, cu ajutorul căreia un bărbat (Mark Rylance), fiul său şi un alt tânăr sper să poată recupera şi transporta soldaţi, răspunzând, la fel ca alte zeci de ambarcaţiuni particulare, la un apel al autorităţilor.

Imaginile spectaculoase şi montajul alert sunt dublate de o coloană sonoră complexă, în care zmogotul apei, al gloanţelor, al avioanelor sau al obuzelor se amestecă inventiv cu sunete al căror ritm se accelerează în momentele cele mai tensionate şi ameninţătoare.

Prin imagine, coloana sonoră şi montaj, Nolan construieşte un spaţiu cinematografic aparte, plasat la intersecţia între o reconstituire naturalistă şi o (discutabilă) estetizare a violenţei. Un vertij de senzaţii, din care cele mai puternice sunt teroarea şi spaima omniprezentă de moarte.

Merituous prin evitarea aproape totală a psihologizării şi prin concentrarea cvasi-exclusă pe acţiune, „Dunkirk” pierde totuşi uşor din altitudine prin cele câteva secvenţe de dialog, surprinzător de convenţionale şi puţin credibile, şi, înspre final, prin tratarea simplistă a dilemei dacă, în fond, militarii salvaţi au fost nişte eroi sau nişte laşi.