„Durere şi glorie”. Seninătate
https://www.ziarulmetropolis.ro/durere-si-glorie-seninatate/

CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră în România la TIFF, „Durere şi glorie”, noul film al spaniolului Pedro Almodovar, este opera unui regizor care nu mai trebuie să demonstreze nimic. Un film senin, despre cum amintirea copilăriei, a tinereţii şi a primelor pulsiuni devine sursă de creaţie şi antidot la depresie.

Un articol de Ionuţ Mareş|4 iunie 2019

Puţin contează cât e ficţiune şi cât e autobiografie în „Durere şi glorie”, un film despre un regizor (jucat de Antonio Banderas, a cărui interpretare excelentă a fost premiată la Cannes) aflat într-un moment de criză existenţială.

Un regizor celebru şi cu un trecut aparent glorios, dar care, măcinat de o inevitabilă degradare fizică (mari dureri de spate şi de cap, explicate inclusiv printr-un surprinzător insert animat) şi psihică (cvasi-depresie, cauzată parţial şi de moartea recentă a mamei), nu pare să mai vadă niciun rost în a face filme. Nici inspiraţia nu-l ajută.

Remarcabil e însă că Pedro Almodovar nu urmează deloc calea autocomplezenţei şi a autosuficienţei, nu transformă metacinema-ul în scop în sine şi nu face din protagonistul său o victimă care cerşeşte milă sau lacrimi. Dimpotrivă.

Pe măsură ce primim informaţii despre Salvador, descoperim că nu este deloc un model  – începe să ia pentru prima dată heroină ca să uite de dureri (există suspiciuni chiar de o boală mai gravă), aflăm că în urmă cu 30 de ani s-a certat urât cu unul dintre actori, cu care acum reia legătura cu ocazia unei proiecţii la Cinematecă a filmului pe care l-au făcut atunci împreună, iar mama îi reproşează la bătrâneţe, înainte de moarte, că nu a fost un fiu bun.

Însă cel mai dramatic este că Salvador pare să-şi fi pierdut emoţiile, fără de care un artist este steril. Aşa că „Durere şi glorie” (gloria este intrinsec legată de durere, sugerează Almodovar) urmăreşte ieşirea din suferinţă a unui artist şi recâştigarea motivaţiei de a crea. Aşa cum era de aşteptat, la Almodovar nici măcar depresia nu este întunecată – există mereu un optimism subînţeles, un mod demn şi chiar lejer de a privi viaţa, de unde şi celebra cromatică, întotdeauna vie şi încântătoare, ca o reflexie a sentimentelor puternice.

Iar Almodovar face asta în stilul său unic – plonjăm în copilăria săracă a lui Salvador, pe care băiatul, care ştia deja să citească şi să scrie de la o vârstă mică, şi-a petrecut-o mai mult alături de mamă (Penelope Cruz), într-un bordei în piatră.

Este o incursiune emoţionantă în trecut, de unde amintirea mamei, dar şi a primilor fiori erotici, încă inconştienţi, declanşaţi de un vecin zugrav cu câţiva ani mai mare, devine impulsul de a crea din nou, de a merge mai departe şi de a transforma experienţa vieţii în operă de artă. Este totodată un frumos omagiu pe care spaniolul îl aduce mamei sale, dar şi actriţei sale fetiş, Penelope Cruz.

Aşa cum se întâmplă des la Almodovar, memoria infuzează prezentul şi îi imprimă un sentiment de melancolie. Tot în melancolie difuză este învăluită şi scena reîntâlnirii dintre Salvador şi unul dintre iubiţii său din tinereţe, din anii `80, ajuns întâmplător la Madrid. De această dată nu mai coborâm vizual în trecut, însă pasiunea de atunci devine aproape palpabilă în această revedere, doar că acum este dublată de seninătătatea pe care ţi-o dă trecerea timpului.

Almodovar lansează o mulţime de fire narative care se învârt în jurul protagonistului său, însă o face cu o uşurinţă de care doar un cineast cu experienţa şi viziunea sa poate da dovadă. „Durere şi glorie” este filmul unui autor care, la fel ca protagonistul său, îşi găseşte în viaţă şi în iubirea pentru cinema resursele de a se reinventa.

02
/02
/23

CRONICĂ DE FILM Probabil că e şi simbolic, însă cu siguranţă e ceva comic în constatarea că cel mai prolific regizor de filme comerciale din cinematografia română post-2000 e un spaniol. În timp ce noi eram ocupaţi cu filmele de festival, Jesús del Cerro îşi urma neabătut şi vesel propriul drum, aproape singur pe culoar.

30
/01
/23

În perioada 20 – 28 ianuarie a avut loc în Franța cea de-a 5-a ediție a Festivalului de film documentar (FIPADOC) de la Biarritz, primul eveniment major al anului din circuitul celor dedicate acestui gen, care reunește anual 50 de țări participante și peste 30.000 de spectatori. Cu această ocazie, „Pâinea noastră cea de toate zilele”, cel mai nou documentar regizat de Șerban Georgescu („Varză, cartofi și alți demoni”; „Jurnalul familiei -escu”) a avut premiera internațională, fiind nominalizat în cadrul secțiunii IMPACT, dedicată producțiilor cu teme sociale, de mediu sau justiție.

26
/01
/23

Pe 27 ianuarie, unul dintre cei mai importanți actori din România împlinește 87 de ani. Pe Florin Piersic îl puteți vedea pe 30 ianuarie în spectacolul „Străini în noapte” de Eric Assous, regizat de regretatul Radu Beligan și găzduit de Naționalul bucureștean.

26
/01
/23

Festivalul Internațional de Film Transilvania (9 – 18 iunie 2023, Cluj Napoca) anunță Focus Nordic, un program complex, cel mai mare de acest fel din istoria TIFF, dedicat unei cinematografii europene bogate, diverse și inovatoare, cea din țările nordice: Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia și Islanda.

25
/01
/23

CRONICĂ DE FILM Reacţiile la “Close” (2022) par să se fi împărţit în două: “heartbreaking” (cu versiunea românească “vai, cât am plâns”) şi, mult mai rar, “tearjerker”. O zic din capul locului: sunt din a doua categorie. Deşi am plecat setat să mă las emoţionat (nu am nici cea mai mică problemă să dau garda jos în sala de cinema), am ieşit iritat.

22
/01
/23

Apariţia în română, pe final de 2022, la Editura Tracus Arte, a două cărţi de Pier Paolo Pasolini - una de poezii şi alta cu texte despre literatură şi artă - a tulburat puţin apatia cu care a fost marcat la noi centenarul acestui mare cineast şi scriitor.

18
/01
/23

Din 20 ianuarie spectatorii din București, Bacău, Bistrița, Botoșani, Buzău, Cluj, Oradea, Pitești, Satu Mare, Sibiu, Sinaia și Târgu Mureș vor putea vedea pe marile ecrane controversata poveste a trupei Phoenix, spusă chiar de membrii ei în documentarul „Phoenix. Har/Jar”.

13
/01
/23

Două filme din competiţia Festivalului de la Cannes, foarte diferite, pot fi găsite în ianuarie în cinematografe: "Frate şi soră", de Arnaud Desplechin, şi "Păianjenul sfânt", de Ali Abbasi.