Grupul de Facebook „Mergem la teatru” numără 35.4K de membri la început de martie 2024 şi adună, într-o comunitate surprinzător de activă şi de entuziastă, paragrafe de opinii pe spectrul larg dintre gust conservator şi deschidere faţă de experiment, underground şi feţe noi.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|11 martie 2024
Comunitatea teatrală este martoră a unui fenomen bine-primit de mainstream-izare a spectacolelor. Din ce în ce mai multe nume de artiști trec rampa. Dintr-o dată, spațiul dintre artist și spectator se disipă, chiar și doar virtual. Pe rețelele de socializare plouă cu recenzii amatoare, lungi, frumoase și cu foc, centrate, e drept, în jurul emoției. Există cozi în teatre, perpetue sold-out-uri, anticipare, pasiune, aproape competiție – și cantitativă, și calitativă – între cei mai fideli dintre spectatori. În opinia publică – acest animal sălbatic și frumos – sunt râvnite până peste epuizare și haine ale împăratului (voi reveni aici), și spectacole care își primesc în sfârșit aplauzele meritate.
Publicul caută deja spectacole de autor, are un program lunar încărcat de producții teatrale, wishlist-uri, păreri din ce în ce mai vocale, și un sistem destul de bine pus la punct, care rulează zeci de vânzări la mâna a doua și schimburi de bilete pe săptămână. „Ofer un bilet la «Trei surori» la TNB!”, „Schimb 2 bilete la «Repetiție pentru o lume mai bună» în sectorul B cu 2 bilete la «La câțiva oameni distanță de tine».” la care răspunsurile (multiple) sunt, de obicei, „Dacă nu reușiți să schimbați, le cumpăr eu”. Exemple intenționate, pentru că această epidemie digitală de teatru l-a centrat pe Radu Afrim – a cărui notorietate nu era mică nici înainte, dar care trece prin clasicizare în paralel cu fenomenul „Mergem la teatru” și, parțial, în consecința acestuia (speculă). Idem Răzvan Mazilu, dar pe altă octavă. În fond, aș merge până spre a spune că cei doi fac parte dintre cei care au resuscitat acest interes al publicului, care au re-pus teatrul pe hărțile oamenilor până la nivel de turism cultural.
De când n-a mai stârnit atâta forfotă cu predicat teatrul românesc? Când s-a mai simțit, în ultimele decenii, o astfel de vânătoare de bilete, chiar și selectivă? În orice caz, niciodată nu s-au auzit atât de clar ecourile audienței, care nu doar că își dorește să dea replica înapoi, să se exprime și să facă o diferență, ci cristalizează o comunitate activă și în creștere. Niciodată în momentele de popularitate ale artei spectacolului, instituțiile teatrale n-au mai avut la dispoziție acest instrument ascuțit, nuanțat și strategic care este internetul. Abia aștept să văd ce o să facem cu el mai departe.
Momentan, din ce în ce mai multe săli de spectacol se aglomerează, chiar dacă începând de la vârf. Există o listă (nu chiar atât de scurtă) de producții care fac ravagii, de obicei puțin burgheze. E normal, și trăim un moment fericit în care multe dintre ele propun estetici și idei, rafinează gusturi, schimbă puțin paradigme. Nu sunt toate „Dineu cu proști” – nu că ar fi ceva inerent rău la un spectacol-vedetă, la un spectacol bulevardier sau comercial, dar nu putem să servim spectatorilor doar fast–theatre.
Desigur, „Mergem la teatru” conține un public burghez prin excelență, cu tușe prețioase și elitiste pe-alocuri – dacă-mi permit să fac o cronică generalizatoare, puțin nedreaptă și nestatistică spectatorilor ale căror comentarii le-am citit. (Luați-o ca o instigare.) Dar este un public deștept și vocal, viu și dornic de a experimenta mai departe de suprafață. Este un public care se auto-educă și se auto-provoacă. Un public responsabil, implicat, atent și serios, care pare că își dorește real să devină un public inițiat.
Mi se pare un demers care trebuie, în primul rând, validat și aplaudat și, în plan secund, tras de mânecă. Există momente în care auto-suficiența și impresia de atotcunoaștere scot dinții la vedere. Nu o spun doar pentru că sunt critic de teatru, dar, pe fundalul acestui entuziasm pentru teatru, încă se cunosc reticența față de cronici de specialitate, lipsa de expunere la discursuri profesioniste (în măsura în care și critica de teatru mai e profesionistă, știu) sau la dialoguri între artiști, pe filiera conferințe-artist talk-uri-dezbateri.
De ce ar fi important și acest aspect, pe lângă că se vând bilete și oamenii se bucură de spectacole care îi satisfac și surprind artistic, ideologic, estetic? De la un punct, se poate crea o situație de tipul the blind leading the blind (fără a fi o remarcă ableistă sau peiorativă), în care validarea oferită unui subiect poate forma repere eronate, poate cultiva pomi lăudați din artiști sau producții, poate influența păreri care în mod natural ar fi fost diferite, și poate descuraja gândirea critică proprie fiecărui spectator. De același lucru este susceptibilă și critica de specialitate în măsura în care argumentația nu depășește factorul emoțional și nu oferă referințe obiective, însă marja de eroare ar trebui să fie mai mică.
Sistemele de referință se clădesc și empiric și opiniile autentice sunt minunate fără excepție, însă „Mergem la teatru” creează trenduri, nu întotdeauna dezbateri – și aici devine chestionabil în ce măsură încurajează receptarea individuală, descifrările și sentimentele proprii, la prima mână.
De aceea, spectatorilor pasionați nu pot să nu le recomand să intre mai adânc cu bocancii în sală (sau cu pantofii de lac, sau cu adidașii), să se aboneze la publicații de specialitate, să participe și la altfel de evenimente teatrale, să adune informații, și să continue să sape în propria minte, fără să creadă pe cuvânt pe nimeni. Să rămână prezenți, să își pună întrebări, să nu se sperie de umbra asta făcută din reflector, căci teatrul, oricât de complex ca artă, nu este nici complet abstract, nici deasupra înțelegerii umane, nici indestructibil. Nu tot ce se joacă la Sala Mare este un spectacol mare; nu tot ce strălucește e de aur, și nu tot ce țipă are răsunet. Intuiție și percepție are toată lumea; e doar timpul să ni le ascuțim. Un fel de munca spectatorului cu sine însuși.
Notă: acest eseu nu-și dorește să îngrădească nicio părere sau să facă aluzii. Înțeleg funcția teatrului ca instrument de destindere și faptul că nu toți spectatorii își doresc să aibă doctorat în Studii teatrale. Dar, totuși, în vederea celor care vor să vadă nuanțe, mi-am dat și eu, poate că tot subiectiv, cu părerea.
Foto deschidere: Andrei Gîndac (spectacolul „Opera de trei parale” de la Teatrul Excelsior, în regia lui Răzvan Mazilu)
Foto interior: Florin Ghioca (spectacolul „Repetiție pentru o lume mai bună” de la Teatrul Național București, în regia lui Radu Afrim)
