E Shakespeare la Craiova. În mod programatic şi internaţionalizat, de fix două decenii, de când Emil Boroghină, pe atunci directorul Teatrului Naţional din Craiova, a fondat Festivalul Internaţional Shakespeare. Până acum, spectacolele puteau fi văzute la Craiova şi la Bucureşti, dar – începând cu ediţia actuală – cel puţin un spectacol e programat şi în alte oraşe ale Olteniei.
Un articol de Adina Scorţescu|2 mai 2014
Ești pentru prima oară la Craiova și te simți pierdut? Dacă vrei să te asiguri că ești în locul în care se va oficializa o piesă rămasă valabilă de vreo 400 de ani, e de ajuns să cauți în mulțime frizura albă a lui Boroghină. Omul e omniprezent – dă un interviu, salută un invitat sau vorbește cu careva la telefon. ,,Invitația e la mine, neapărat să veniți în seara asta. E un spectacol minunat al unei trupe britanice, Propeller, care face turnee prin toată lumea, cum făceam și noi cu teatrul. Joacă și mâine, dar spectacolul din seara asta e foarte bun!”
Seara, intri în sală și n-apuci să-ți cauți locul, că un tip îmbrăcat în blugi, cu o pălărie rotundă de pai, vine și-ți întinde mâna: ,,Hi, how are you? Welcome to Ephesus!” Când îți vede legitimația care îți atârnă la gât (,,Presa”), începe să râdă. ,,Oh, we should be careful tonight!” (Tre’ să avem grijă în seara asta!) Ca el, alți șapte-opt colegi se plimbă prin sală și vorbesc cu lumea.
Începe spectacolul – ,,Comedia erorilor”. Toate rolurile sunt jucate de bărbați, care vorbesc prea repede pentru o ureche străină de engleza veche. Dar există supratitrare. Și un joc viu, colorat, care nu-ți dă timp să clipești.
Doi gemeni, care nu s-au mai văzut de la naștere, se regăsesc în același oraș după 25 de ani. Dar se întâlnesc doar la finalul piesei, după ce sunt confundați de soții, servitori, prostituate, vânzători de bijuterii.
La pauză, actorii ies în foaier și cântă (la chitară, tamburină, acordeon, fluier) melodii de prin anii ’80, cu priză la publicul feminin. După zece minute, se retrag în sală, fără să se oprească din cântat, și urcă pe scenă, unde încep actul doi. Spectacolul continuă; deși nu s-a oprit niciodată.
A doua seară, tot ei: îmbrăcați în costume albe, cu fețele vopsite, cântând la muzicuță și la alte instrumente care cine știe cum s-or fi numind (o baghetă de metal care este trecută peste niște sârme încovoiate, atunci când spiritele pădurii zboară; o zăngănea din lemn care acompaniază pașii lui Puck). Începe „Visul unei nopți de vară”.
La final, publicul aplaudă sacadat. Actorii revin pe scenă o dată, de două ori, de trei ori. A patra oară, zâmbesc și parcă roșesc sub fardul alb. Încep și ei să aplaude. Emil Boroghină îi acordă Premiul Internațional Shakespeare, ediția a IV-a, profesorului Stanley Wells, unul dintre cei mai cunoscuți shakespearologi. Bărbatul, drept, cu barba albă, spune că e cel mai emoționant moment din viața lui și că – ce coincidență! – ,,Visul unei nopți de vară” este prima piesă pe care a citit-o, acum 71 de ani…
E liniște la Craiova
Și miroase a iarbă tunsă. În parcul din centru (de lângă Consiliul Județean, nu departe de Teatrul Național), duminică după-amiază, se aud valsuri de Strauss. Un soare modest bate în geamul tonetei Betty Ice. Înghețata de ciocolată e pe sfârșite. Copiii se dau cu rolele, sub privirea unui Shakespeare cu guler alb, scrobit, care stă pe bannerele de pe strada Alexandru Ioan Cuza.
Dacă o iei la stânga, pe lângă magazinul Mercur (punctul de reper, un fel de ,,Unirea” al bucureștenilor), pe aleea pietonală care se continuă cu strada Unirii (pe stânga și pe dreapta – case din secolul XIX, dintre care unele au rezistat termopanizării), ajungi în parcul Romanescu. E al treilea cel mai mare din Europa (sau cel puțin așa zice recepționera de la hotel, care a citit pe google). Chiar la intrare, câteva indicatoare rotite în toate direcțiile îți spun cât mai ai de mers până să ajungi la orașele importante („Beijing 7202 km”, „Paris 1734 km”).
Inagurat în 1903, parcul cu alură romantică (lebede, râu cu pești și broaște, alei înguste, nebetonate) a luat medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris, din 1900.
Restul e tăcere la Craiova
După o zi de plimbare prin oraș, se poate să ajungi la Teatrul Liric. Încă mai sunt bilete pentru spectacolul rușilor de la Vakhtangov; casiera le vinde în picioare: „Vi le dau pe cele mai ieftine, 20 de lei.” Dacă nimerești în rândul doi și nu știi o boabă rusește, te simți comod doar dacă ai un gât finuț de girafă, care poate baleta între nivelul scenei și cel (sus, sus!) al supratitrării.
În ,,Măsură pentru măsură”, una dintre cele mai misterioase piese ale lui Shakespeare, Ducele Vienei lasă guvernarea orașului în mâinile judecătorului Angelo, cu un profil moral aparent ireproșabil. Dar aparențele sunt dezbrăcate, una câte una, într-un decor auster – câteva mese și câteva scaune – care se transformă în stradă, sală de judecată, închisoare, mănăstire. Sergei Epishev, înalt, cu o privire fixă, parcă întoarsă în interior, îl joacă și pe Angelo, și pe Duce.
Sergei Epishev, Angelo din ,,Măsură pentru măsură”
Se spun cuvinte multe, care rămân în liniștea sălii. La un moment dat, uiți să mai citești supratitrarea (sau poate gâtul nu mai rezistă la contorsionări?) și-ți dai seama că bine ai făcut. Oare ce înseamnă T-urile din lemn, pe care bărbații le împing din când în când pe scenă? Și de ce Isabella, călugărița, merge ca o frunză în vânt atunci când cere îndurarea lui Angelo?
Nu știi. Nu e nevoie să știi. Căci ce se întâmplă pe scenă (nu dincolo de cuvinte, ci pe drumul ăla scurt, de vreo 40 cm, dintre vârful capului și capul pieptului) e adevărat. Și e atât de emoționat încât, la sfârșit, nu mai poți să aplauzi. Mâinile atârnă blege; încă mai digeră ce li s-a întâmplat. Afară, în fața teatrului, se aud șoapte: ,,Mamă, cum au jucat rușii ăștia!”
E Shakespeare la Craiova. Și, cu puțin noroc, o să prindeți un teatru care vă lasă fără cuvinte. Cum vă place?
