Educație prin turism: cum vede un ghid propria meserie
https://www.ziarulmetropolis.ro/educatie-prin-turism-cum-vede-un-ghid-propria-meserie/

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieşită din comunism, perspectiva unei călători în America, şi nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

Un articol de Gabriela Ionică|19 iulie 2022

Așa că, timp de câteva luni, am strâns împreună cu prietena mea, Niki, sute de capace de suc, adunate de pe la prieteni sau cunoștințe, care ne întrebau mirați ce facem cu ele. Ne doream atât de mult să câștigăm premiul cel mare încât am ajuns să le culegem și de pe stradă pentru a le trimite apoi zilnic prin poștă. Nu am câștigat atunci, dar ne-am distrat atât de mult plănuind acea excursie încât microbul călătoriilor nu m-a mai părăsit niciodată.

Am început să călătoresc în străinătate prin liceu și de atunci am vizitat mai multe țări. La început m-au fascinat toate locurile noi pe care le vedeam, unele asemănătoare cu ce lăsam acasă, altele complet diferite. Totuși, în curând, mi-am dat seama ca ceea ce mă fascina cu adevărat nu era varietatea arhitecturală a orașelor pe care le vizitam ci diversitatea umană pe care o intuiam în spatele acelor arcade, piațete, bulevarde și clădiri. Acest lucru mi s-a confirmat în momentul în care am început să locuiesc câte o perioadă mai îndelungată în unele din acele locuri și am putut să observ mai bine felul de a fi al oamenilor.

În facultate, de exemplu, am mers cu o bursă Erasmus în Spania și am cunoscut mulți studenți de vârsta mea. Când făceam cunoștință, toți mă pupau pe obraji de parcă am fi fost prieteni vechi, ceea ce pentru mine era cam mult. Dar am învățat repede că ei așa sunt. Câțiva ani mai târziu, predam într-un liceu din Statele Unite (lucrurile au evoluat în așa fel încât prima mea meserie e aceea de profesoară de limbi străine), când într-o zi un elev mi-a spus că e ziua lui de naștere. I-am urat entuziasmată happy birthday și l-am pupat pe obraji. Reacția lui de a se înclina puțin în spate încercând să mă evite, dar mai ales reacția colegilor lui care au emis la unison un murmur de surpriză, mi-au dat de înțeles că depășisem limita lor de confort. Cum e mai bine? Să te pupi cu necunoscuți atunci când faci cunoștință sau să nu te pupi nici măcar cu cineva cunoscut, de ziua lui? Nu e nici mai bine nici mai rău cum face celălalt, e doar diferit și în momentul în care înțelegi asta, devii mai bogat.

Ca profesoară, am simțit dintotdeauna că menirea mea nu e doar aceea de a-i învăța pe elevi o limbă străină ci și aceea de a-i forma ca cetățeni cât mai buni ai acestei lumi. În momentul în care mi-am dat seama cât de important e să cunoști și să-ți însușești feluritele modalități de fi, am început să mă gândesc cum aș putea să insuflu și altora dorința aceasta de a-l cunoaște pe celălalt.

Bineînțeles că nu toată lumea își permite să locuiască perioade îndelungate în locuri diferite, astfel încât să se impregneze de spiritul comunităților respective. Cum să ajungi atunci să cunoști ce gândește celălalt dacă nu trăiești alături de el? Cum ar putea scurtele concedii în care vizităm contra cronometru obiective turistice promovate în ghidurile de călătorii să ne apropie de spiritul oamenilor locului? Eu însămi am vizitat multe astfel de atracții turistice și am rămas cel mult cu niște poze frumoase în albumul de vacanță.

Până într-o zi în care, vizitând cu mama mea un oraș din Grecia, s-a întâmplat să avem ca ghid o femeie deosebită. Felul ei de a îmbina informațiile turistice cu povești reale din viața ei, felul în care ne îndemna să-i spunem și noi cum vedem lucrurile în cultura noastră, înclinația de a face ca totul să pară un joc, uneori chiar propunându-ne scurte jocuri, pentru ca la final să ne testeze cunoștințele acumulate, toate astea m-au fascinat și mi-au dat răspunsul pe care îl căutam. Vizitele ghidate, cu un ghid în carne și oase, care știe cum să prezinte locurile și oamenii, sunt modalitatea prin care oricine poate să ajungă să cunoască o varietate de culturi și moduri de a trăi, astfel încât să devină o persoană mai bogată și mai complexă. Așa am ajuns ca, în paralel cu meseria de profesor, să încep să lucrez în turism, având mereu în minte modelul acelui ghid din Grecia. Mi-am spus că, dacă sunt o persoană jovială, e în regulă să fiu la fel și ca ghid, pentru că în acel moment nu sunt doar vocea care le povestește turiștilor despre Piața Revoluției sau despre Ateneu ci sunt în primul rând un român care se comportă românește, poate singurul pe care unii dintre ei l-au cunoscut până acum.

Pe de altă parte, piața evoluează, turiștii sunt din ce în ce mai obișnuiți cu astfel de ghizi – ceea ce e minunat – și atunci ne găsim pe zi ce trece noi metode de a le oferi o experiența cât mai plăcută și cât mai relevantă. În tururile pe care le fac în prezent, combin vizitarea obiectivelor turistice cu jocuri de tipul treasure hunt și cu lecții scurte de limba română prin metode comunicative, totul presărat, pe cât mă pricep, cu glume și, uneori, cu umor spontan. Dar nu uit niciodată că menirea mea principală este să îi invăț despre noi. Și nu în ultimul rând, să îi ascult și eu pe ei, pentru că, la rândul meu, mai am multe de învățat.

Chiar înainte de pandemie am avut un turist de optzeci de ani care a urcat și a coborât de vreo trei ori scările de la castelul Bran și pe urmă a comandat un pahar de vin la restaurantul din apropiere. Când l-am întrebat îngrijorată dacă se simte bine mi-a spus să nu-mi fac griji, că el are o condiție fizică excelentă. Era profesor universitar, încă preda și își petrecea zilnic cel puțin o oră pregătindu-și cursurile în timp ce mergea sau alerga pe bandă. Exemplul lui mi-a prins excelent în pandemie, și de-atunci îmi predau cursurile online  în picioare, cu laptopul pe pervaz.

În prezent, fac tururi de București pentru că îmi place să le prezint străinilor modul nostru de viață, dar și pentru că, la rândul meu, vreau să învăț în continuare despre istoria și cultura lor. Dacă aș fi din nou fetița de clasa a treia care adună capace ca să plece în călătorie și cineva m-ar întreba din nou de ce-mi doresc asta atât de mult, aș ști acum ce să-i răspund: Vreau să învăț despre alții pentru ca mai apoi să pot să-i învăț și eu despre noi. Cam așa văd eu meseria de ghid.



31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.