Elia Suleiman: „Trăim într-un fel de război global nedeclarat”
https://www.ziarulmetropolis.ro/elia-suleiman-traim-intr-un-fel-de-razboi-global-nedeclarat/

INTERVIU Cu ocazia lansării în România a celui mai recent film al său, “It Must Be Heaven”, premiat cu o menţiune specială la Cannes, regizorul palestinian Elia Suleiman vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre stilul său inconfundabil, despre pericolele lumii de astăzi şi despre speranţa reprezentată de tânăra generaţie.

Un articol de Ionuţ Mareş|3 ianuarie 2020

În “It Must Be Heaven” (“Paradisul, probabil”), realizat în consacratul stil al secvențelor-gag cu o mizanscenă extrem de minuţios construită, cineastul Elia Suleiman interpretează un regizor taciturn care pleacă din Palestina natală în căutarea unui nou potenţial “acasă” şi în încercarea de a face film la Paris şi apoi la New York, prilej de a observa comicul, absurdul, dar și riscurile unor societăți tot mai cinice şi mai militarizate. 

Într-un interviu realizat în timpul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (18-27 octombrie), unde a fost unul dintre invitaţii speciali, Elia Suleiman vorbeşte despre umor, despre pericolele lumii în care trăim, despre mişcările de protest, despre tânăra generaţie, dar şi despre mizanscena din filmele sale.

Ionuţ Mareş: De ce este important pentru dvs. umorul?

Elia Suleiman: Nu este vorba dacă e important sau nu. Nu cred că alegi dacă foloseşti sau nu umor. Nu este o strategie. Apelezi la umor pentru că este parte a caracterului tău, pentru că așa ești tu. Nimeni nu cumpără umor de pe undeva. Nu este un program preinstalat. Este felul în care văd eu. Felul meu de a fi în alertă. Este radarul meu de observare. Dar nu este vorba doar de umor. Există și melancolie. Şi, bineînţeles, coregrafie.

Personajul dvs. e un fel de observator al lumii. Prin el, vedeți şi relevaţi absurdul, aspectul comic al vieții.

Există o diferență între filmele mele anterioare și acest nou film. Personajul meu obișnuia să fie mai mult un outsider, un observator de la distanță. În acest film lucrurile s-au schimbat. Aici, joc, reacționez. Nu vă invit doar să priviți. Devin de asemenea parte a ceea ce vedeți. Ceva s-a schimbat cu acest film în ceea ce privește emoția. E un lucru pe care nu îl aveam până acum. Reacționez la realitățile pe care le-am surprins. Sunt absorbit în ele. Nu mai e vorba de aceeași distanță.

Alteori situația este influențată de personajul meu. Emoțiile situațiilor de aici implică mai mult personajul. Nu știu de ce se întâmplă asta. Cred că are de-a face cu felul în care absorb eu realitatea. Probabil are legătură și cu vârsta, dar și cu intenstitatea situațiilor din jurul meu, până în punctul în care personajul nu mai poate doar să stea și să observe. Se pare că realitatea l-a acaparat.

Se poate vedea asta și pe chipul său, pentru că reacțiile personajului sunt mai vizibile acum. În același timp, personajul dvs. nu mai stă într-un singur loc, călătoreşte. Este o nouă schimbare.

Aş spune că până acum el se mişca în aceeaşi zonă geografică. De data asta, a renunţat la respectiva zonă şi a început să se uite în altă parte, pentru a se vedea pe el însuşi. Personajul îşi caută o casă alternativă. În cele din urmă renunţă. Este o altă schimbare a felului meu de a observa lumea. Trăind în atât de multe părţi, poate era necesar de asemenea să arăt şi realităţile altor locuri. Motivul îl reprezintă situaţia în care trăim. Problemele acestei lumi au devenit globale.

Deşi persoanjul dvs. se mută la Paris şi apoi la New York, vede aceste locuri în acelaşi fel. Îşi ia propria lume cu el. Vede absurdul peste tot.

Pentru că lumea e la fel. În ultimul deceniu, acest lucru a devenit mai evident, deşi se întâmpla de mai mult timp. A devenit mai clar. Violenţa din lume a ajuns aceeaşi. Globalizarea a adus acest tip de reflecţie omogenă peste tot, această stare excepţională. Peste tot e poliţie.

Este unul din aspectele importante ale filmului dvs., pentru că în fiecare din cele trei locuri în care trăieşte personajul se pot vedea numeroase forţe de poliţie şi de armată, precum şi arme. Se observă asta în special la New York, unde pare să existe un fel de distopie.

Bineînţeles, cinema-ul nu copiază realitatea. Cinema-ul transformă realitatea. Dar adevărul este că exact asta se întâmplă peste tot unde mergem. La Paris e la fel. Există un fel de violenţă globalizată, care cred că a venit odată cu mondializarea. Trăim într-un fel de război global nedeclarat.

Şi în societăţi militarizate.

Extrem de militarizate. Probabil că lumea a început să conştientizeze asta, însă nu văd încă nicio reacţie eficientă şi reală. Situaţia regresează, dar pare că nimeni nu face nimic în legătură cu asta. Avem proteste peste tot, dar de fapt maşinăria puterii şi a autorităţii este pe o poziţie solidă.

Dar am crezut mereu şi cred în continuare că structurile de putere sunt de fapt vulnerbile şi că nu sunt pe atât de puternice pe cât vor să arate. Istoria ne-a învăţat asta. Sunt răsturnate guverne pentru că oamenii ies masiv în stradă. Şi la voi s-a întâmplat asta, chiar dacă a existat un moment în care aţi crezut că e vorba de un pumn de fier şi că nu se poate face nimic. Însă, dintr-o dată, vezi că se pot face multe lucruri şi că răsturnarea unui regim nu este atât dificil de făcut pe cât cred oamenii.

Însă există o altă problemă care vine odată cu asta, şi anume că răstorni un regim doar pentru a fi înlocuit cu un alt regim. Se schimbă doar faţada, dar rămân aceeaşi corupţie, aceleaşi manevre politice, acelaşi tip de exploatare, acelaşi consumerism. Apare altă mască şi lucrurile continuă la fel.

Cred că este o problemă de istorie. Are multe cauze, iar una dintre ele este că gândirea critică nu a ţinut pasul. Şi vorbesc de gândirea critică socială.  Se poate vedea că mulţi oameni sunt consumaţi de consumerism. Nimeni nu mai merge la cinema. Gândirea critică a rămas marginală.

Cum schimbăm întreaga structură socială nu este un lucru legat doar de putere. Mulţi oameni sunt spălaţi pe creier de consumerism şi ei cred că asta e un fel de normalitate. Problema este că suntem colonizaţi interior. Asta îngreunează lucrurile. Poţi răsturna un regim, dar cum schimbi gândirea unui individ? Cum poţi determina o persoană să devină conştientă că poate avea un stil de viaţă mai bun şi mai plăcut? Asta este esenţa problemei.

De aceea probabil aţi afirmat într-un intervu că întreaga lume riscă să se îndrepte spre un dezastru.

Problema e că această maşinărie a banilor merge înainte, exploatează. Lumea se îndreaptă spre dezastru. Toţi ştim asta. Dacă te uiţi la televizor, vezi ştiri despre gheţari care se topesc, păduri care ard. Lucrurile decad.

Se tot vorbeşte de economie. Dar nu e vorba de economie, ci de însăşi existenţa noastră, de ceea ce ne aşteaptă. Nu ne luptăm cu asta încă, deşi există puncte de rezistenţă. E vorba de individ.

Nu am făcut acest film pentru a mobiliza pe cineva, pentru a face oamenii conştienţi de situaţie. Toată lumea cunoaşte situaţia. Cred că problema este cum reacţionăm la situaţie. Filmul nu poate oferi răspunsuri la asta.

Ce am vrut, personal, cu acest film a fost să fac posibil dialogul individual. Nu dialogul social. Indivizii solitari, alienaţi, nu îşi împărtăşesc singurătatea nici celor foarte apropiaţi. Se poate vedea că avem teamă în priviri, că suntem rătăciţi ca persoane, dar nu suntem capabili să împărtăşim această solitudine în care trăim, fie şi de dragul consolării.

Asta e practic ce am vrut să fac. Şi am vrut să o fac pentru că aşa am simţit. Senzaţia mea e că oamenii nici măcar nu îşi uşurează sentimentele. Le ţin în ei şi nu le împărtăşesc.

Pare că o fac doar când citeşti marile titluri de presă, atunci când oamenii merg la un protest, când opun rezistenţă structurilor de putere. Dar, la un nivel intim, nu văd acest lucru. Văd cum oamenii devin tot mai singuri, chiar şi atunci când nu sunt singuri fizic.

În final, sugeraţi un fel de soluţie, când personajul dvs. se întoarce acasă, în Palestina, şi, într-un bar, observă un grup de tineri energici dansând.

Nu cred că ofer o soluţie. De-a lungul filmărilor, am descoperit un lucru de care poate nu am fost nici eu conştient până când nu l-am văzut fizic. Poate că am simţit asta, poate că am vorbit despre asta o perioadă, în diferite discuţii, masterclass-uri şi interviuri, când am spus mereu că există un singur lucru care pare să fie un semn de speranţă, şi anume generaţia tânără.

Şi asta datorită conştiinţei universale a tinerilor, pentru că ei nu se mai asociază, ca identitate, cu un singur loc. Într-un fel, sunt cosmic conectaţi de restul lumii. Am descoperit această tânără generaţie în Palestina. Inclusiv în timpul căutării, în timpul filmării. Am descoperit aceşti oameni care, spre deosebire de mine, o persoană nomadă, nu au trăit în multe locuri. Sunt doar tineri. Dar cumva au ajuns la o definiţie a identităţii lor la care eu nu am ajuns.

În existenţa mea nomadă, poate că am fost conştient de ea conceptual, dar nu era în ADN-ul meu. Şi am descoperit această generaţie aflată într-un ataşament complet organic faţă de lume, glob, Cosmos, universalitate. Sunt pacifişti, sunt activişti, sunt frumoşi. Rezistă în faţa globalizării exprimându-şi şi manifestându-şi existenţa culturală. Acesta e finalul filmului, care dă speranţă.

Nu sunt un profet sau cel care rezolvă problemele. Sunt doar un spectator care a descoperit şi asta. Pentru mine, este o  revelaţie fizică. I-am simţit existenţa în timpul călătoriilor mele, când întâlnesc oameni tineri şi spun mereu că aceşti oameni tineri sunt dinamită. Sunt un alt tip de spirit decât tot ce ştiam eu. De aceea i-am pus în ultima scenă din film. Ei pur şi simplu există. Într-un fel, par să fie un spin în gâtul structurilor de putere.

În această zonă geografică specifică, e vorba de palestinieni. Dar nu e vorba doar de palestinieni. E un lucru la care asistăm în destul de multe locuri.  Israelul îşi foloseşte tancurile, capacitatea de distrugere şi fascismul la putere maximă, dar ce poate face cu aceşti oameni? Ei pur şi simplu dansează, sunt frumoşi şi se exprimă pe ei înşişi cultural.

Cum vă construiţi mizanscena în filmele dvs.?

Există o schimbare în stil cu acest film, dacă vrei. Dar rădăcinile stilului filmelor mele ţine de felul în care văd eu viaţa. E acelaşi lucru şi în procesul prin care îmi structurez un scenariu.

Nu transform realitatea într-o naraţiune liniară, pentru că nu consider că realitatea este o naraţiune liniară. Şi văd falsitatea atunci când dau peste o expresie artistică precum un film într-o naraţiune liniară. E ca şi cum ţi s-ar impune ceva.

Îmi place să îi las spaţiu spectatorului să vadă filmele aşa cum consideră de cuviinţă, nu doar cum le văd eu. De aici şi “tablourile” mele şi faptul că pun straturi multiple în imaginile mele. Lucrez extrem de mult la fiecare imagine şi nu creez continuităţi false.

Prefer să las spectatorul să aleagă unde să privească. E ca atunci când priveşti un tablou. Uneori îl privim de aproape, alteori de la distanţă. Uneori privim la stânga, alteori la dreapta. Schimbăm în funcţie de poziţia noastră ca spectatori.

Cred că cinema-ul e un loc care poate fi vizitat iar şi iar. Păstrez asta, pentru că este mai etic. Nu e doar o chestiune de stil. Pentru mine, este o chestiune de cum îţi maximalizezi, în efortul de a compune o imagine, intensitatea plăcerii. Cum poţi simţi mereu această plăcere, din diferite unghiuri.

 

“It Must Be Heaven” (“Paradisul, probabil”) a intrat în cinematografe la 3 ianuarie, fiind distribuit de Independenţa Film.

25
/04
/13

Mâine, 26 aprilie, „Iron Man 3“ intră în cinematografele din întreaga țară. Merită să-l vezi dacă ești pasionat de efecte speciale. Iar dacă numele tău de familie include cuvintele „fier“ sau „oțel“, te bucuri de intrare gratuită.

25
/04
/13

Luminiţa Gheorghiu, elogiată de presa internaţională pentru rolul din „Poziţia copilului“ (r. Călin Netzer), filmul premiat cu Ursul de Aur la Berlin, este imaginea celei de-a 12-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (31 mai - 9 iunie, Cluj-Napoca). Actriţa va fi distinsă cu Premiul de excelenţă în cadrul galei de închidere TIFF.

24
/04
/13

Cineastul român Cristian Mungiu face parte din juriul competiţiei oficiale a celei de-a 66-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes. Din juriu, în afară de Steven Spielberg, fac parte patru femei şi patru bărbaţi, printre care se remarcă regizorul taiwanez Ang Lee, actriţa australiană Nicole Kidman şi actorul austriac Christoph Waltz.

Pagina 267 din 271« Prima...102030...265266267268269...Ultima »