Ți-ai imaginat vreodată o pisică verde? Să ştii că e o chestie cât se poate de frumoasă, crede-mă pe cuvânt. Nu ştiu cum să-ţi explic. Imaginează-ţi o pisică normală. Cu dungi sau simplă. Și după aia gândeşte-te la aceeaşi pisică, numai că verde. Arată supermişto, cumva ireal.
Un articol de Georgiana Ene|12 iunie 2017
Cunoscută pentru Pisica verde – piesa cu cele mai multe traduceri într-o altă limbă străină din cele zece scrise până acum -, Elise Wilk s-a născut la Brașov și este printre dramaturgii români reprezentativi ai scenei contemporane de teatru.
Într-o discuție liberă despre teatru, pasiuni și oameni care o inspiră, a ieșit o poveste foarte frumoasă pe care vă invităm să o descoperiți, mai jos.
Care este definiția unui dramaturg și care sunt skill-urile necesare acestui job. Este un job?
Dacă un spectacol ar fi o casă, dramaturgul e cel care toarnă fundația. Fără o fundație solidă, și cea mai impunătoare casă se va clătina. Trebuie în primul rând să-ți placă să scrii povești. Să fii conectat foarte bine la ceea ce se întâmplă în lume. Să îți asumi faptul că după ce termini să-l scrii, textul nu-ți mai aparține în totalitate. Dramaturgul e atât scriitor cât și parte din echipa de creație a unui spectacol. Contează foarte mult timpul petrecut în teatru, dar cel mai mult contează când ești tu cu tine în fața calculatorului sau a foii de hârtie. (Cuvântul job sună puțin neserios, ca un fel de muncă temporară, de vară. E o profesie.)
Când te-ai apucat de scris dramaturgie? Și de ce?
Prin clasa a zecea, când eram în trupa de teatru a liceului. Atunci am descoperit textele dramatice, am citit Dürrenmatt și Ionesco. M-au fascinat. Eu oricum scriam poezii și povestiri scurte de câțiva ani și îmi doream să fiu scriitoare. Dar după întâlnirea cu dramaturgia am decis că trebuie să scriu teatru. Și au urmat primele încercări, evident influențate puternic de autorii mai sus amintiți.
Dramaturgia face parte din vița ta? Spune-ne te rog, care sunt autorii, filmele, cântecele tale preferate…
Nu am autori preferați, ci cărți preferate. Și ar fi nedrept să nominalizez doar câteva, pentru că îmi plac prea multe. Pe unele evit să le recitesc de teamă că n-o să-mi mai placă atât de mult. OK, o să îți spun preferata preferatelor: „Cu sânge rece” de Truman Capote.
Sunt foarte interesată de noua literatură din România și încerc să țin pasul cu cele mai noi apariții, deci „Interior Zero“ de Lavinia Braniște.
Dacă tot rămânem în zona autohtonă, sunt mare fan al filmelor românești. De fiecare dată când iese ceva nou merg la cinema. Și sunt dependentă de TIFF, anul acesta va fi a 12-a ediție consecutivă pentru mine.
Și dacă tot a început sezonul 3, sunt mare fan Twin Peaks, în primăvară m-am uitat la toate DVD-urile cu primele două sezoane, am băut cafea și am mâncat gogoși. Ce îmi place acolo, pe lângă mister și atmosferă, sunt personajele atât de memorabile încât le ții minte și după 25 de ani.
În ceea ce privește muzica- dacă m-ai pune să fac un playlist cu toate melodiile care-mi plac, ar fi extrem de lung și ar conține aproape toate genurile de muzică. Dar cred că rezonez cel mai bine cu rockul alternativ, poate din cauză că în liceu ascultam mult. Îmi place să ascult muzică clasică în avion. Dar nu ascult muzică în timp ce scriu.
Cine și ce te inspiră?
Atunci când scriu, cafeaua. În rest, mirosul de după ploaie, aeroporturile, să mănânc zmeură într-un parc. Câteodată mi se întâmplă să cunosc persoane care mă inspiră pentru un personaj.
Uite, o să-ți spun despre un „guilty pleasure” despre care știe foarte puțină lume: mai demult îmi plăcea la nebunie să citesc presa tabloidă, în paginile acelor ziare se ascundeau sute de subiecte și de potențiale personaje. Și acum mai citesc din când în când, dar știrile de acolo sunt din ce în ce mai fade, din păcate.
Care este proiectul tău de vis?
De fiecare dată este proiectul la care lucrez sau la care mă gândesc acum.
Dacă ai putea să alegi o echipă de cinci colaboratori, în viață sau nu, pe cine ai alege?
Se știe că în teatru e vorba despre întâlniri. Am avut norocul să lucrez cu oameni cu care mi-am dorit în secret să colaborez, dar nu am crezut că se va întâmpla atât de repede. Mai sunt și alții pe listă, dar toate la timpul lor. Contează însă și să fii compatibil- eu pot admira foarte mult un regizor sau un actor, dar asta nu înseamnă neapărat că ar rezona cu stilul meu.
Când și cum te implici în producția unui spectacol?
De fiecare dată când sunt invitată să particip la repetiții, merg cu plăcere. Mai ales atunci când e vorba de prima montare a unui text. La o primă lectură e posibil să-mi dau seama că anumite lucruri nu sună bine sau sunt redundante și atunci renunț la ele. E important să asiști la primele lecturi, să fii acolo dacă actorii sau regizorul au nelămuriri în privința textului.
Cum este să fii autoarea unei piese scrisă în 2012 și tradusă deja în șase limbi?
Între timp sunt șapte. Este vorba de „Pisica verde”, poate cel mai cunoscut text al meu, pe care l-am scris acum 5 ani și care este în momentul de față cel mai tradus. Important e să se întâmple ceva cu aceste traduceri, altfel degeaba există.
Până acum parcursul traducerilor „pisicii” a fost destul de bun. Traducerea în germană a fost publicată într-o antologie la editura „Theater der Zeit” și a beneficiat de o lectură la Deutsches Theater Berlin. Cu ocazia asta, textul a fost descoperit de o agenție din Germania, Henschel Schauspiel, care mă reprezintă acum în străinătate. Cel mai frumos lucru care s-a întâmplat cu traducerea asta a fost montarea textului la Schauspielhaus Zürich, cel mai mare teatru din Elveția, unde s-a jucat timp de trei stagiuni. În decembrie 2016 am fost la ultima reprezentație, cu numărul 34, „derniera” cum o numesc ei. S-ar mai fi jucat, doar că actorii erau implicați în proiecte de film prin alte țări și devenise aproape imposibil să-i mai aduci împreună. În martie anul acesta a avut și premiera radiofonică la SRF, postul național de radio elvețian. Cu traducerea în italiană s-a făcut un spectacol-lectură la Roma, prin programul Fabulamundi. Playwriting Europe, și a fost publicată într-un eBook. Traducerea în bulgară a apărut într-o antologie de dramaturgie contemporană românească, iar textul în rusă a fost montat de o trupă de amatori din Celeabinsk. Bineînțeles, traducerea în limba engleză, care s-a realizat după ce am câștigat premiul ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat în stagiunea 2012-2013, e una dintre cele mai utile pentru că mi-a deschis foarte multe uși când am aplicat pentru diverse programe internaționale, ca de exemplu forumul tinerilor autori dramatici de la Bienala de Teatru din Wiesbaden.
Este singurul tău text care s-a jucat și în alte limbi?
Nu, nu e singurul meu text care s-a jucat și în alte limbi. Cu „Camera 701” am avut mai multe lecturi în Germania și Austria și a fost de asemenea publicată, iar anul trecut în toamnă s-a montat în Italia, la Florența. Durata medie de viață a mașinilor de spălat, un text scris în 2010, a avut spectacole-lectură la New York și Oslo, iar „Avioane de hârtie” se joacă și în limba maghiară, la Tg. Mureș.
Care a fost cea mai neplăcută experiență a ta după ce ai scris o piesă? Dar cea mai plăcută?
Cea mai neplăcută a fost atunci când mi s-a tăiat cam 70% din text și totuși spectacolul a ținut 2 ore. Restul erau song-uri sau replici inventate de regizor pe care eu nu le-aș fi scris niciodată. S-a întâmplat chiar la început de carieră și eu am reacționat mult prea OK- m-am gândit: „fii bucuroasă că se montează, asta e important”. Dar m-am simțit neîndreptățită pentru că ceea ce se vedea pe scenă nu mai era textul meu, nu mai erau personajele mele, nu mai erau ideile mele. Dar experiența asta a venit la scurt timp după cea mai plăcută experiență pe care am avut-o: prima montare a unui text de-al meu. Nimic nu se va compara vreodată cu acel spectacol- departe de a fi perfect, a rezonat excelent cu ideile mele, iar eu am uitat că mă aflu la o montare după textul meu- eram pur și simplu un spectator care se bucura că e la teatru.
Lucruri frumoase se întâmplă mereu. Anul trecut, unul din actorii care joacă în „Avioane de hârtie” la București și-a tatuat un avion de hârtie pe braț. Pentru el a fost un spectacol foarte important. Joacă un tânăr care vrea să-și împuște colegii de clasă și mi-a mărturisit că în timp ce se pregătea pentru rol a găsit un jurnal din clasa a opta în care scria că ar vrea să-și omoare colegii. Rolul din Avioane a fost ca o terapie.
Spune-ne, te rog, pe scurt, despre piesele pe care le-ai scris și unde le putem vedea?
Primul meu text, „S-a întâmplat într-o joi”, scris în 2008, se joacă la Teatru Fix, un teatru independent din Iași. Teatrul tocmai a împlinit 5 ani, iar spectacolul, regizat de Adi Iclenzan, e prima lor producție proprie. E așadar al șaselea an în care se joacă. Între timp s-a ajuns la altă formulă, „Joi featuring joi”: două montări ale aceluiași text, cea de la Fix și un spectacol independent din Târgu Mureș regizat de Laura Moldovan, pot fi văzute împreună.
Și dacă tot suntem la Iași și la inedit- aici se joacă de doi ani „Pisica Verde” în regia lui Bobi Pricop, primul spectacol din România în regim silent disco. Prin metoda originală de abordare încearcă să atragă tinerii spre teatru, să le arate că teatrul poate fi cool, nu e doar o instituție cu scaune de pluș și cortină, unde te plictisești timp de 2 ore. E cu totul altceva. S-a plimbat cam pe la toate festivalurile importante din țară și pentru el Bobi Pricop a fost nominalizat anul trecut la Premiul Uniter pentru regie.
Un text mai vechi vechi, „Durata medie de viață a mașinilor de spălat”, se joacă la Teatrul de Vest din Reșița, în regia lui Rareș Budileanu. Tot Rareș a regizat „Camera 701”, care se joacă din 2013 la Teatrul Național Târgu Mureș. La Mureș se joacă și „Avioane de hârtie”, în regia lui Aba Sebestyen, Studio 2.1, în limba maghiară.
Sunt trei producții cu Avioane care se joacă stagiunea asta: aceasta în maghiară, spectacolul lui Ion Ardeal Ieremia de la Teatrul Național din Timișoara și al lui Cristi Juncu de la Godot Cafe Teatru din București. În afară de Avioane, la București mai poate fi văzut la Teatrul Excelsior „iHamlet” în regia Catincăi Drăgănescu, un experiment interesant la care am colaborat anul trecut cu o echipă extrem de talentată. La Teatrul Național Craiova se joacă Exploziv în regia lui Andrei Măjeri, de cele mai multe ori cu casa închisă, iar cea mai noua premieră a fost în 14 mai, la teatrul Gong din Sibiu, cu primul meu text pentru copii, în regia Letei Popescu. De asemenea, e și primul text pe care l-am scris germană. Se numește Kinderzimmerzauberei, în traducere aproximativă Magia din camera ta.
Dacă ai putea să spui câteva cuvinte teatrelor despre încotro se îndreaptă dramaturgia, ce le-ai spune?
Povestea va exista mereu. Se va schimba doar felul în care va fi spusă.
Cum a fost experiența Bacău Fest Monodrame?
Am fost pentru prima dată la Bacău și m-am simțit foarte bine. E genul de festival la care îți dorești să te reîntorci. Mă bucur mult că anul viitor voi veni din nou, fiind în juriul concursului de dramaturgie.
Nivelul recitalurilor din concurs a lăsat puțin de dorit anul acesta, din păcate.
Cea mai emoționantă experiență personală: spectacolul-lectură cu textul meu, „Crocodil”, susținut de Dumitru Rusu, actor al teatrului „Bacovia”. Fiind un text foarte nou, aveam ceva temeri legate de cum sună. Dar după câteva minute mi-am dat seama că temerile mele n-au fost justificate și că funcționează bine pe scenă. Abia aștept să-l văd montat și sunt curioasă de reacția spectatorilor- fiind un subiect abordat din păcate prea puțin la noi.
Te-ai gândit să mai scrii și „pentru oameni mari”?
Am scris de la început „pentru oameni mari” („S-a întâmplat într-o joi”, „Durata medie de viață a mașinilor de spălat”, „Camera 701” nu au ca temă adolescența).
Cu „Pisica verde”, primul text despre adolescenți pe care l-am scris, a fost o întâmplare. Trebuia să scriu un text pentru șase actori foarte tineri și m-am gândit că cel mai bine i-ar pune în valoare niște personaje apropiate de vârsta lor. Ulterior, după ce am văzut impactul pe care l-a avut acest text, am decis să scriu o trilogie. În perioada în care scriam sau mă gândeam la textele pentru trilogie (celelalte două sunt „Avioane de hârtie” și „Crocodil”) am primit de la Andrei Măjeri, respectiv Catinca Drăgănescu, două propuneri de a scrie texte pentru adolescenți având ca punct de plecare un text clasic („Bacantele”, respectiv „Hamlet”). Așa au apărut „Exploziv” și „iHamlet”. Așadar, e pură întâmplare că sunt între timp cinci texte despre adolescenți.
Cu „Crocodil”, ultimul text din trilogie, am încheiat o etapă. Deocamdată nu voi mai scrie texte despre tineri. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că am alte idei acum.
Care a fost cea mai mare preconcepție pe care ai întâlnit-o de când scrii dramaturgie?
Preconcepția că textele românești sunt proaste.
Ce pregătești în perioada următoare?
Pe 7 iunie, varianta radiofonică a textului „Exploziv”, în regia lui Mihnea Chelariu, va avea avanpremiera cu public la București. Și cu această premieră se încheie stagiunea pentru mine.
Pregătesc un text cu totul diferit de ce am scris până acum. El există deocamdată doar la nivel de idee în capul meu, sper ca prin ianuarie-februarie să îl scriu.
În afară de asta, vreau să mă concentrez și pe traduceri. Din 2013 traduc dramaturgie contemporană germana și am observat că-mi face mare plăcere. Săptămâna trecută m-am întors de la Stücke-Festival din Mülheim an der Ruhr, cel mai important festival de dramaturgie germană din Germania, unde am participat la un atelier cu traducători de dramaturgie germană din toată lumea. În festival sunt selectate în fiecare an 7 spectacole cu cele mai bune texte noi ale stagiunii trecute. Selecționerii nu vizează calitatea montării, ci doar a textului. Am descoperit acolo texte interesante, mai mult sau mai puțin montabile la noi, am văzut care sunt cele mai noi tendințe acolo. Am în plan să traduc și texte pentru copii. În acest domeniu Germania are o tradiție îndelungată, pe când noi suntem foarte în urmă- și aici nu e vorba de calitatea textelor, ci de subiectele abordate.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
De fiecare dată când sunt invitată să particip la repetiții, merg cu plăcere. Mai ales atunci când e vorba de prima montare a unui text. La o primă lectură e posibil să-mi dau seama că anumite lucruri nu sună bine sau sunt redundante și atunci renunț la ele. (Elise Wilk, dramaturg)