„Ema”. Steril ★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/ema-steril-%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM Ce faci când noul film al unui regizor pe care îl admiri te dezamăgeşte? Ce nu a mers bine? Sunt întrebări pe care mi le-am pus după ce am văzut, în premieră pe platforma MUBI, „Ema” (2019), cel mai recent lungmetraj al chilianului Pablo Larraín, prezentat la Veneţia.

Un articol de Ionuţ Mareş|1 mai 2020

E un truism, dar merită repetat: orice film gândit pentru a fi văzut pe marele ecran ar trebui savurat în sala de cinema, cel puțin prima dată. Vizionat acasă, indiferent de mărimea ecranului și de calitatea sistemului de sunet din dotare, orice astfel de film pornește cu un handicap.

Inevitabil, se pierde ceva din efectul de seducție pe care îl oferă condițiile dintr-un cinematograf. Iar asta e cu atât mai mult valabil în cazul unui film care mizează pe o anume grandoare a imaginii și pe asaltul muzicii. Atunci când forța acestor două elemente e redusă, riscă să se vadă mai ușor și potențialele slăbiciuni ale scenariului. Asta cred că s-a întâmplat și acum.

Mi-ar fi plăcut să văd „Ema” (2019), cel mai nou film al regizorului chilian Pablo Larraín, unul din formaliștii cinematografiei contemporane, într-o sală de cinema. Date fiind însă condițiile de viață excepționale în care trăim, m-am consolat cu o vizionare pe platforma MUBI, unde filmul are premiera pentru publicul larg la nivel mondial, după tradiționalul traseu festivalier din a doua parte a anului trecut și de la începutul acestui an.

Toate filmele lui Larraín au în prim-plan personaje misterioase, puternice, situate la granița dintre ce e considerat normal și ceea ce ar putea fi perceput ca excentric ori deviant sau surprinse pur și simplu într-un moment de criză, indiferent dacă e vorba de oameni obișnuiți sau de personalități.

În „Ema”, protagonista (jucată de tânăra actriță Mariana Di Girolamo), al cărei nume împrumută și titlul filmului, este o dansatoare căsătorită cu coregraful trupei din care face parte, Gastón (interpretat de superstarul Gael García Bernal). După ce renunță la băiatul pe care îl adoptaseră deja când avea șase ani, pentru că a comis, din neglijența părinților, câteva fapte periculoase, cuplul începe să se destrame. Măcinată de conștiința vinovată, Ema încearcă să își recupereze copilul, iar pentru asta sa lansează în diferite strategii, inclusiv de seducție, ce se dezvăluie treptat.

Rezumatul de mai sus este o simplificare destul de brutală a unei construcții narative elaborate și enigmatice, care se acumulează lent, informație după informație, în tentativa de a întreține suspansul în legătură cu intențiile acestei tinere traumatizate și ușor piromane, dar care emană energie și senzualitate.

Așa cum ne-a obișnuit, Larraín nu e interesat de liniaritatea și claritatea firului poveștii sale, pe care îl complică la tot pasul (inclusiv prin flashback-uri), deși în esență el se reduce la câteva idei simple. Cineastul chilian e mai preocupat de cum poate trasmite formal – prin imagini, mișcări de cameră, montaj, sunete și muzică – sentimentele, tumultul interior și universul propagoniștilor săi.

Însă dacă acest stil a funcționat, câteodată sclipitor, în cazul unor titluri ca „Tony Manero”, „Post Mortem”, „No”, „Neruda” și „Jackie”, în „Ema” cred că apare o ruptură între formă și conținut, care e de fapt și eșecul filmului (care rămâne, totuși, opera unui autor îndrăzneț).

În structura sa fragmentată de montaj, Larraín alternează momente din viața obișnuită a Emei – de la problemele pe care le are cu Gastón și până la relația cu mama și sora sa și eliberarea pe care o trăiește pe cont propriu, prin câteva aventuri, sau într-un grup restrâns de prietene nonconformiste, colege dansatoare – cu scene de muzică și dans, în special reggaeton, executate în diferite spații, uneori aproape ca fragmente de videoclip.

Problema stă în discrepanța dintre, pe de o parte, sentimentul de eliberare pe care îl implică muzica și dansul și comportamentul transgresiv și încărcat de sexualitate al protagonistei și, de cealaltă parte, rigiditatea aparatului de filmat (în ciuda abuzului de transfocări lente) și mai ales postúrile, de figuri împăiate, în care își pune Larraín personajele, în cadre afectate, frumoase și pe alocuri înțesate de culori și simboluri grele.

Pentru un film care mizează atât de mult pe metafora focului, „Ema” e un film multe prea rece.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

18
/09
/20

Cel mai nou cinematograf de tip multiplex din România a fost inaugurat de Cineplexx pe 16 septembrie la Târgu-Mureș, în prezența unui public nerăbdător să-și vadă vadă filmele preferate pe marele ecran. Locația nou deschisă reprezintă cea de-a cincea investiție făcută de companie în România într-un singur an de la intrarea pe piața locală.

17
/09
/20

A 12-a ediție KINOdiseea – Festivalul de Film pentru Publicul Tânăr are loc în București, în perioada 17 septembrie–11 octombrie 2020, și aduce pe marile ecrane din aer liber cele mai noi filme pentru copii, dar numai bune pentru o seară petrecută cu întreaga familie.

09
/09
/20

Pentru a sărbători cea de-a 5-a ediție, organizatorii festivalului Película au pregătit o călătorie cinematografică specială: 21 de producții din 8 țări din America Latină (Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Mexic, Peru și Uruguay), cărora li se alătură 2 titluri din Spania.

Pagina 1 din 27112345...102030...Ultima »