ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE. „Unul din cei mai mari moralişti ai tuturor timpurilor.” Aşa a fost caracterizat imediat după moarte filosoful şi eseistul Emil Cioran (1911-1995).
Un articol de Georgeta Filitti|25 iunie 2017
Face parte din strălucita triadă, alături de Mircea Eliade și Eugen Ionescu, cu care ne place să ne lăudăm, chiar dacă nu i-am înțeles totdeauna și mai ales, la răstimpuri, i-am denigrat cu fervoare. Emil Cioran își ia o licență în filozofie la București, audiază cursuri la Berlin și München. E bursier al Institutului francez de la București la Sorbona (din 1937) și se apropie de mișcarea legionară. În 1934 publică Pe culmile disperării și urmează alte titluri în limba română: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Îndreptar pătimaș (1993). În 1941 e consilier cultural la legația noastră de la Vichy, pleacă la Paris unde activează în Propaganda Staffel. Supraviețuiește după război în capitala Franței cu slujbe temporare, cea mai prestigioasă fiind cea de director de colecție la Editura Plon. Acum și în anii următori mărturisește că se simte străin „pentru poliție, pentru Dumnezeu, pentru sine”.
În 1949 începe să publice în limba franceză (Précis de décomposition), declarând că e vorba de un exercițiu de asceză, căci ființa lui, plămădită din îndoieli și mizerie, rămâne refractară eleganței acestui grai. Cartea s-a vândut slab, dar minți strălucite ale Franței (C. Mauriac, A. Maurois, A. Camus) îl compară cu Pascal. Obține premiul Rivarol, „pentru o carte scrisă în limba franceză de un autor străin”. În mediile erudite franceze începe să se vorbească despre „un român, mare moralist francez”, iar cartea figurează într-un top de 10 creații ale seriei Biblioteca ideală (Editura A. Michel). Volumul Silogismele amărăciunii (1952) îi aduce caracterizarea de „La Rochefoucauld al secolului XX”. Peste patru ani, în 1956, în Tentația de a exista, face o comparație între „destinul genial” al unor popoare, cum e cel evreu, poporul ales, și cel al unora agricole, mediocre, ca poporul român (Cum poți fi român?) Cartea e desființată de critica din RPR. În Franța însă stârnește un entuziasm neobișnuit: „Cioran ne-a învățat, fără lecții și fără precepte, să trăim liberi, total liberi. Cioran este una dintre cele mai mari personalități care înțeleg timpul nostru” (A. Camus).
Iar Cioran își urmează destinul, acela de „filosof al neantului” și în același timp de neîntrecut stilist al limbii franceze. Publică Istorie și Utopie (1960), Căderea în timp (1964), Demiurgul rău (1969), Inconvenientul de a te fi născut (1973), Sfâșierea (1979). Dacă în tinerețe profesa principii legionare, acum, în anii ‘8o, ajunge în conflict cu adepții acestora refugiați în Occident. Franța xenofobă, Franța democrată rămâne în continuare entuziasmată de creația sa. Mărturie stă numărul impresionant de premii ce i se acordă, dar pe care complicatul și taciturnul român le refuză cu obstinație (între altele, Marele premiu Paul Morand de 300.000 de franci al Academiei Franceze). Și tirajele cărților sale, după 1980, devin amețitoare, sub logo-ul „Cel mai mare prozator francez e un român”. După apariția volumului Exerciții de admirație (1986), criticii francezi definesc temele directoare ale creației sale: sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizațiilor, creația e amenințată căci e pusă sub semnul răului, credința devine deșartă, exilul metafizic etc.
Notorietatea filosofului silește autoritățile de la București ca începând din 1988 să publice măcar fragmente din opera sa, incluse în antologii de profil. După 1990, editarea a intrat, și în România, într-un curs normal. Schimbarea la față a României a fost reeditată cu un „drept la căință” al autorului.
Puțini autori europeni au fost atât de tălmăciți, răstălmăciți, au generat procese, judecăți elogioase sau nemiloase, asociații, cluburi, drept exclusiv de editare (Gallimard la Paris, Humanitas la București); apoi piesa lui Matei Vișniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte și încă alte multiple forme de interes dau măsura zguduirii conștiințelor provocată de opera lui Emil Cioran.
Emil Cioran supraviețuiește după război în capitala Franței cu slujbe temporare, cea mai prestigioasă fiind cea de director de colecție la Editura Plon. Acum și în anii următori mărturisește că se simte străin „pentru poliție, pentru Dumnezeu, pentru sine”.
