„Am o satisfacţie dacă filmul mişcă puţin lucrurile sau dacă loveşte în oameni care au o parte din vină în tragedia procurorului Panait“, afirmă actorul Emilian Oprea, revelaţia anului pentru rolul puternic din filmul lui Tudor Giurgiu.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 iunie 2015
Pretextul interviului, realizat recent la TIFF, este întâmplarea fericită din cariera lui Emilian Oprea, actor cunoscut până în acest an aproape numai din teatru.
Lansarea filmului „De ce eu?”, al lui Tudor Giurgiu, unde are rolul principal – procurorul Cristian Panduru, personaj inspirat consistent din tânărul procuror Cristian Panait, care s-a sinucis în condiţii suspecte în 2002 într-un caz cu implicaţii politice -, coincide cu apariţia în alte două filme de lungmetraj şi într-un scurtmetraj.
În filmul „Autoportretul unei fete cuminţi”, de Ana Lungu, prezentat deja în festivaluri şi programat a fi lansat în septembrie, joacă rolul unui medic, amantul protagonistei interpretată de Elena Popa.
Tot un rol secundar va avea şi în aşteptatul nou film al lui Marian Crişan, „Orizont”, inspirat din „Moara cu noroc”, care ar urma, de asemenea, să apară spre sfârşitul anului.
Într-unul din scurtmetrajele româneşti de la TIFF, „Mesagerul”, de Radu Potcoavă, Emilian Oprea joacă rolul unui asasin la costum şi cu pistol.
Născut în 1977, la Bârlad, Emilian Oprea a studiat actoria la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, absolvind în 2001.
Din 2002, este actor la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, unde a jucat în peste 20 de spectacole, colaborând cu regizori precum Radu Afrim, Victor Ioan Frunză, Istvan Szabó sau Radu Apostol.
Ionuţ Mareş: Aveţi deja un film lansat, „De ce eu?”. „Autoportretul unei fete cuminţi” a avut câteva proiecţii şi va fi lansat la toamnă. Tot în curând ar urma să fie văzut şi filmul lui Marian Crişan, „Orizont”. Cum de s-au adunat toate în acelaşi an? Pare că e şi anul lui Emilian Oprea.
Emilian Oprea: Da, şi al lui (râde – n.r.). Nu cred că are legătură cu faptul că am făcut un film şi apoi m-a luat altcineva, pentru că mă ştiam de dinainte cu Tudor (Giurgiu). Mă ştia din teatru. Aşa am ajuns la cazul lui Cristian Panait, la filmul „De ce eu?”. Era în plan de vreo trei ani. N-am dat casting pentru rol. El m-a cunoscut, m-a văzut la teatru, m-a chemat la casting pentru „Despre oameni şi melci” (2012, unde a avut un rol scurt – n.r.) şi atunci mi-a spus: „Voi face un film despre cazul Panait, iar tu vei fi Panait”.
V-a explicat care au fost motivele pentru care s-a gândit direct la dvs.?
Da. Probabil că l-am convins prin ceea ce am făcut în teatru. El n-a avut niciun dubiu în privinţa mea. L-am întrebat amical, totuşi, de ce eu, pentru că nu mi se pare că semăn cu Cristian Panait. Probabil că a văzut ceva în mine. O parte sunt ochii.
V-a spus asta?
Da, mi-a spus: „Mi se pare că ai privirea şi ochii lui Cristian Panait”, lucru pe care de altfel mi l-a spus şi mama lui Cristian Panait când ne-am întâlnit la Târgovişte, mult după ce filmasem.
Prin urmare, a fost o întâmplare că „De ce eu?”, celelalte două lungmetraje şi scurtmetrajul „Mesagerul” s-au legat toate în acelaşi timp?
Da, chiar a fost o întâmplare. Ana Lungu, la rândul ei, voia de vreo trei ani să-şi facă proiectul. Eram prieteni, ne ştiam, m-a chemat la un casting. E ciudat cum te privesc regizorii de film. Poate că imaginea mea e cantonată într-o anumită zonă: am făcut un procuror, după aceea un medic în filmul Aniţei (Ana Lungu – n.r.).
Am dat casting, ea a văzut mai mulţi actori, pe unii chiar eu i-am sugerat. După o săptămână, după ce s-a hotărât, mi-a spus: „Emilian, m-am gândit la tine, hai să-l facem”. Am un rol mai mic, dar mi-a făcut mare plăcere să lucrăm, pentru că e un film cu prieteni, independent.
O să revenim la filmul Anei Lungu. Cu Marian Crişan cum a fost?
La Marian Crişan am fost chemat la casting.
E o adaptare modernă după „Moara cu noroc”, nu?
Da.
Ce rol aveţi în film?
E un rol secundar. N-am văzut filmul. Nu ştiu cât apar. Dar am fost extrem de onorat. Nu lucrasem cu Marian şi-mi place foarte tare de el. Personajele principale sunt jucate de Rodica Lazăr, pe care o ştiam, András Hatházi şi Bogdan Zsolt, actori de la Teatrul Maghiar din Cluj, pe care îi admiram foarte tare şi pe care îi ştiam din teatru. Când am aflat că ei vor fi în film, am zis că vreau să joc.
Bogdan Zsolt este o variantă a lui Lică Sămădăul din nuvelă, iar eu sunt mâna lui dreaptă. Cred că în nuvelă era Buză-Ruptă. Nu mai e cu trafic de porci, e cu trafic de lemn, cu asta ne ocupăm.
Aţi văzut varianta veche, clasică?
Am văzut-o după aceea. Îmi aminteam de ea. O mai văzusem când eram copil.
Cât e de greu pentru un actor de teatru – care nu e nici în Bucureşti – să intre în lumea filmului? Cum se întâmplă lucrurile?
Cred că nu m-aţi nimerit bine pe mine, pentru că eu chiar nu-mi dau seama.
Asta presupune ca regizorii de film să meargă la teatru, în Bucureşti şi în provincie.
Tudor este printre puţinii regizori de film care merg la teatru. Chiar ştiu, pentru că am mers împreună. Sunt şi alţii: Nae Caranfil, Aniţa (Ana Lungu), dar nu atât de mulţi. Pentru actorii din provincie cred că cel mai bun moment este Festivalul Naţional de Teatru, când vine spuma teatrului românesc în Bucureşti şi-atunci îi poţi vedea.
Tudor a fost şi foarte drăguţ, pentru că noi, după aceea, l-am chemat şi la Brăila la un spectacol mai vechi, care nu avea cum să ajungă în Bucureşti. El a venit. O parte din colegii mei – Liviu Pintileasa, Alin Florea – aşa au ajuns în film, pentru că i-a văzut în spectacole de teatru.
Cum aţi lucrat cu Tudor Giurgiu? Care au fost reperele pe care vi le-a dat pentru rol? Ce v-a spus? Care a fost abordarea pe care v-a cerut-o?
Erau informaţiile adunate de el în şapte-opt ani. Apoi, ce-am mai aflat de pe internet, de la ziarişti, ce-a mai aflat el de la procurorul Lele din Oradea, de la mătuşa lui Cristian Panait. I-am spus la un moment dat, a observat şi el, că ar fi bine dacă am găsi nişte oameni care i-au fost aproape lui Panait, care l-au cunoscut dincolo de ceea ce înseamnă Parchet sau facultatea unde era profesor.
Nu am vrut, într-adevăr, să vorbesc înainte de filmări cu mătuşa lui, pentru că deja eram atât de implicat şi de ataşat de Cristian Panait, încât m-am speriat. Dacă m-aş fi întâlnit şi cu mătuşa lui, mi-era teamă ca nu cumva să iau mai mult pe umerii mei decât pot duce.
Am găsit şi un fost coleg de birou de-al lui, dar şi o fostă studentă, care acum este profesoară la UNATC, Ioana Moldovan, care m-a ajutat foarte mult povestindu-mi despre Cristian. Cu două zile înainte de a începe efectiv filmările – aşa s-a întâmplat -, cineva din echipă a dat de o fostă iubită de-a lui, de când era mai tânăr, iar ea ne-a spus multe.
Cât de mult aţi repetat?
Am repetat, dar scenariul se tot schimba, scenele se rescriau, fiindcă mai apăreau informaţii, oameni. În esenţă, lucrurile erau foarte clare. Mi-am făcut o imagine, cred eu, destul de aproape de cum era Cristian Panait. Nici nu era greu, pentru că Tudor a şi vorbit foarte mult cu mătuşa lui. Eu am cunoscut-o în ultimele cinci zile. După film, am mai vizitat-o, mai bem o cafea, îmi mai face câte un chec (râde – n.r.).
S-a ataşat de dvs.?
Da. E firesc, de altfel.
Aţi filmat cronologic?
Am încercat. Tudor a încercat să facem asta, dar, din păcate, nu s-a putut chiar aşa cum am vrut noi. Şi probabil că asta a fost o altă parte destul de dificilă pentru mine, de a păstra traiectul emoţional şi direcţia.
De aceea întrebam, pentru că se observă o transformare mare la personaj. Prin urmare, nu s-a filmat cronologic.
Nu s-a prea putut. Ar fi fost ideal pentru noi toţi şi mai ales pentru mine. Îmi pare atât de rău de ceea ce i s-a întâmplat lui Cristian. Am stat tot timpul cu gândul la el şi, cumva, asta m-a ajutat, chiar dacă dimineaţa filmam o secvenţă undeva şi apoi trebuia să mergem în altă parte. Dar ultimele momente din film şi din viaţa lui chiar le-am filmat în ultimele cinci zile. Acolo, de fapt, era cel mai greu.
Observ că a fost o implicare emoţională foarte puternică.
Nici n-aveam cum altfel. Eram atât de ataşat de el. Am o satisfacţie, cumva necreştinească, dacă filmul mişcă puţin lucrurile sau dacă loveşte în nişte oameni care au o parte din vină în tragedia asta. Sunt foarte fericit. Am observat asta când m-am mai întâlnit cu alţi procurori sau judecători din generaţia lui Panait, când vorbeam cu ei. Aveau bucuria că, în sfârşit, cineva spune ce s-a întâmplat, pentru că se săturaseră. Apropo de documentare: efectiv era o junglă, oamenii aceia (care controlau sistemul – n.r.) erau atât de bine înfipţi, subjugau atât de bine totul, încât, acum, li se pare ceva de necrezut, de neimaginat ce li se întâmplă (anchetarea de către procurori – n.r.). Nu-i atingea nimic. Iar noi nici nu contam.
Cum v-a explicat Tudor Giurgiu concepţia filmului? V-a spus lucruri legate de cum va arăta imaginea, de exemplu?
Nu, eu n-am intrat în astfel de detalii. Iar el a avut grijă să nu mă aglomereze cu ele. Am avut încredere în el. Ştiam cât de implicat emoţional era şi el în povestea asta, încât grijile lui faţă de mine erau cu totul altele: de a mă păstra în formă, de a fi viabil pentru filmare, de a menţine balansul şi traseul lui emoţional.
Şi mi-a mai adus nişte oameni, pentru a mă ajuta din punct de vedere tehnic, printre care un procuror, mai tânăr decât Cristian Panait. Îi puneam întrebări despre ce înseamnă un plan de anchetă, cum se ia un interogatoriu, ce ai pe birou ca procuror, pentru a mă putea integra foarte bine în atmosfera anilor 2001-2002 din Parchet.
Toţi procurorii cu care am vorbit au foarte drăguţi, foarte de ajutor. Şi ei erau destul de tuşaţi de ce s-a întâmplat atunci cu Cristian Panait. Erau foarte bucuroşi că şi ei pot pune umărul şi ajuta.
A fost o eliberare şi pentru ei că cineva a spus povestea asta.
Da, e o apărare a breslei. Nici mie nu-mi convin multe nedreptăţi care li se întâmplă altor actori. E solidaritatea de branşă. Mai ales că preţul pe care l-a plătit Cristian a fost mare. Şi nu numai el. Nu a fost singurul procuror care s-a sinucis, nu a fost singurul procuror care „a fost” sinucis şi nu a fost singurul care a ieşit din sistem.
Alţii nu au murit, dar efectiv au fost îndepărtaţi din sistem. I-au terorizat, i-au mătrăşit psihic, profesional. Unii şi-au revenit, dar din câte ştiu eu nu mai sunt procurori, s-au dus în avocatură.
Dar cred că lucrurile se schimbă, chiar dacă acum DNA-ul e şi foarte uşor de luat în balon că exagerează. E posibil să fie şi asta, dar este doar o inadvertenţă, comparativ cu mafia la care se ajunsese. Acum îi arătăm cu degetul (pe procurori – n.r.), că mai fac nişte greşeli, că mai fac circ mediatic. Da, probabil că sunt lucruri care se vor regla pe parcurs. N-au nici ei de unde să ştie foarte bine, atâta vreme cât n-au existat până acum. N-au fost lăsaţi să existe.
În „Autoportretul unei fete cuminţi”, aveţi un rol secundar, dar care e foarte important în relaţie cu personajul central. E un personaj cu totul diferit de cel din „De ce eu?”. Este un film la care s-a şi improvizat destul de mult, se amestecă actori profesionişti cu interpreţi neprofesionişti, aşa cum sunt părinţii regizoarei Ana Lungu. E un film care are şi părţi autobiografice. Care a fost abordarea Anei Lungu? Ce scenariu aţi avut?
Noi, actorii profesionişti – Elena Popa, de la Sfântu-Gheorghe, şi cu mine – am avut textele scrise. Dar, aşa cum se întâmplă – fiind şi filmul de aşa manieră –, am mai schimbat puţin, nu mult. Eu am avut, în principiu, scene numai cu Elena. Personajul meu arată şi o altă latură a personajului principal, a Cristianei. Dar am avut scene şi cu părinţii Anei. Sunt fascinat de domnul Lungu, tatăl Anei. În scenele respective, mă surprindea de multe ori că uitam să fiu personajul, pentru că mă uitam la domnul Lungu.
Care era el însuşi.
Care era el însuşi (râde – n.r.). Râdeam în pauzele dintre filmări, pentru că e destul de greu şi pentru un actor profesionist, dar mai ales pentru unul neprofesionist, să aibă un plan-secvenţă lung, de 10-15 minute. El nu accepta niciun text scris. Aniţa a încercat la un moment dat să-i dea un text, dar el i-a zis: „Pleacă, fetiţo, cu prostiile astea, pentru că nu spun acelaşi lucru de două ori. Emilian, nu vreau să te jignesc, dar eu nu aş putea niciodată să fac asta” (râde – n.r.).
Plăcându-ne reciproc, vorbeam foarte mult în pauzele de la filmare. Aniţa era disperată, îi spunea: „Tată, te rog, nu mai vorbi cu Emilian, că vorbeşti când dăm drumul la cameră”. „Lasă, dragă, că am o grămadă de lucruri de vorbit cu Emilian, mai bine rezolvaţi-vă voi problemele tehnice”.
A fost o mare plăcere să lucrez cu ei, cu toată echipa. Aici l-am cunoscut pe directorul de imagine, Silviu Stavilă. O ştiam pe Aniţa, dar nu lucrasem cu ea. Apoi Marius Olteanu (regizor secund – n.r.), care e regizor de film şi care ne-a ajutat foarte mult. Aveam impresia că am ieşit cu prietenii şi că suntem într-o tabără. A fost o experienţă frumoasă.
Ce presupune diferit, din perspectiva actorului, faptul că erau planuri-secvenţe fixe, lungi? Cred că scenele cu personajul Elenei Popa presupuneau o repetiţie îndelungată.
Da, am repetat în sistemul pe care-l facem şi în teatru, pentru că erau planuri lungi. Am avut şi o scenă în care era o mişcare de cameră, iar traseul trebuia repetat cu Silviu şi cu Aniţa. Dar, efectiv, am lucrat pe text cu Aniţa, cu Elena şi cu Marius Olteanu. Exact ca la teatru, eu având un background de teatru, Elena Popa la fel.
E foarte interesant, pentru că eu mă ştiu cu Elena de când eram studenţi, ea la Cluj, eu la Iaşi. Cele două grupe ale noastre s-au plăcut foarte tare. Ea a lucrat foarte mult în teatru, cu Radu Afrim, ca şi mine. Şi tot timpul ne spuneam ce bine ar fi dacă s-ar găsi cineva să ne ia şi pe noi într-o piesă de teatru, să jucăm împreună. N-am ajuns să lucrăm împreună în teatru, s-a întâmplat să fie în film. A fost uşor şi plăcut. A fost o atmosferă extraordinară. Cu siguranţă că Aniţa ştie mai multe despre dificultăţile filmului, dar eu nu le-am simţit.
Făceaţi multe duble?
Nu-mi amintesc dacă am făcut multe duble. Şi chiar dacă le-am făcut, cred că e normal să nu le ţin minte, pentru că era frumos şi lejer, dincolo de problemele tehnice care ţin de meserie.
Există şi scene de intimitate în film. Sunt dificil de făcut?
Da, întotdeauna sunt dificil de făcut. Aici a fost mai ciudat, pentru că, din moment ce mă cunoşteam atât de bine cu Elena, am zis că asta ar fi ultima problemă între noi. Dar, culmea, a existat o anumită jenă din partea amândurora. La un moment dat ne-am întrebat ce se întâmplă cu noi. Dar ne-am dat seama că problema nu era între noi, ci faptul că nu sunt uşor de făcut astfel de scene.
Camera intimidează.
Da, cred că din cauză că e foarte aproape. Parcă în teatru ele sunt mai uşor de făcut, paradoxal. În teatru sunt sute de oameni care stau şi se uită, iar în film e doar o cameră.
Ce vă oferă filmul şi nu vă poate oferi teatrul?
E un alt tip de abordare a rolului, a meseriei. E o mare responsabilitate, pentru că nu poţi să-ţi permiţi o zi mai proastă, pentru că se trage, rămâne şi nu mai poţi modifica. În teatru, mai descoperi lucruri la acelaşi personaj pe care-l joci, mai poţi îndrepta, mai poţi îmbunătăţi, ceea ce este foarte bine. Ai un feedback direct de la public. În film, responsabilitatea e mai mare, pentru că s-a imprimat, a rămas.
Poate de aceea mulţi actori care au făcut mult mai mult film decât mine nu suportă să se uite la filme, să le revadă, pentru că îşi spun de fiecare dată: „aici aş fi făcut altfel”, „am scăpat-o pe asta”, „nu m-am gândit la asta”. În teatru mai ai posibilitatea să schimbi, mai vorbeşti cu un prieten. La film, nu.
În afară de filmul lui Marian Crişan, în ce ne mai putem aştepta să vă vedem pe marele ecran?
Acum sunt ca într-o gară, pe un peron. Aştept trenurile. Deocamdată nu am nicio ofertă.
Foto: TIFF, Facebook Emilian Oprea
