„Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”, spunea Alexandru Vlahuţă despre Eminescu – actorul şi sufleorul.
Un articol de Monica Andrei|15 iunie 2014
„Teatru l-am jucat o dată în odaia din podul în care şedeam cu armanul, a doua oară în grădină la Landhaus an der Heerstrasse – Libelei am Fenster, bostanul găurit cu lumânarea. Mâncam corcoduşi de foame, făceam chisăliţă şi povidlă (magiun)”, îi spunea Mihai Eminescu lui Vasile Missir, fostul coleg de şcoală. Poetul avea 12 ani, iar Missir relatează, în amintirile sale, despre acest prim contact al poetului cu teatrul. (“Amintirile a doi foşti colegi de şcoală ai poetului în Teatru” Botoşani, 1915)
Sunt puţine amintiri certe ale contemporanilor despre copilăria lui Eminescu. Nu există certitudine asupra anului şi locului naşterii; după o însemnare a tatălui, poetul s-a născut la 20 decembrie 1849, iar după registrul de naşteri al oraşului Botoşani, la 15 ianuarie 1850. Se ştie că a decedat la Bucureşti la 15 iunie 1889 şi a fost îngropat la Cimitirul „Bellu”, astăzi muzeu, pe Aleea Scriitorilor.
Se ştie sigur, că, încă din adolescenţă, autorul „Luceafărului” a fost atras de problemele teatrului. La început, pasiunea spontană a gazetarului pentru teatru era un reflex al imaginaţiei sale aprinse, ce includea şi dorinţa de a cunoaşte oameni şi locuri.
Neînţelegându-se cu tatăl său, adolescentul renunţă la şcoala gimnazială de la Cernăuţi, fiind atras de mirajul scenei. Teatrul s-a deschis ca o lume vie în faţa ochilor micului pribeag, între 12 şi 20 de ani.
Anii de pribegie
În anii de pribegie, Mihai Eminescu a rătăcit în cele câteva trupe conduse de Fanny Tardini, Lupescu, Iorgu Caragiale şi Pascaly. Adolescentul citea enorm, recita bucăţi întregi din operele preferate. “Cuvintele erau spuse expresiv şi cu accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreţ”, remarca tenorul faimos al vremii, Constantin Bărcănescu (Fântâna Blanduziei, dec. 1889)
„Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”, scria Alexandru Vlahuţă în amintirile sale, arătându-se impresionat de glasul poetului.
Până în 1877, când Regele Carol va promulga prima Lege a Teatrelor, exista un regulament dat de o Direcţiune a tuturor Teatrelor din Bucureşti, care prevedea ca stagiunea unui teatru să dureze şase luni. În restul timpului, marii noştri actori ai secolului al XIX-lea jucau prin trupe şi vechile grădini ale oraşelor din ţară, unde improvizau scene. Aşa se face că, într-o zi de vară, trupa actorilor Fany Tardini şi Alexandru Vlădicescu poposeşte la Botoşani.
Fostul profesor de limba română al autorului “Sărmanului Dionis”, Ioan Sbierea, relata la 3 iulie 1889: “M. Eminescu, spirit deştept şi inimă impresionabilă, n-a rămas scutit de efectele reprezentaţiunilor; teatrul l-a abătut de la studiile gimnaziale, vroia şi el să fie actor, şi actor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul.”
Scriitoarea germană Mite Kremnitz, care l-a cunoscut bine pe Eminescu, scria: „Abia un băieţandru, părăsi gimnaziul şi colindă Ardealul, Muntenia şi Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aci actor, aci poet dramatic, aci regizor aci sufleor… prin hanuri, s-au cocoţat în vârful camionului cu decoruri, Eminescu scria versuri. Înfrăţit cu teatrul şi cu poezia, a pornit să cutreiere ţara, să o cunoască, să-i plângă durerile.” (Convorbiri literare, 1910)
Contemporanii îşi amintesc că Eminescu avea părul lung, retezat la spate, pieptănătură caracteristică actorilor. Într-o vreme când nu existau peruci, aceştia îşi lăsau părul lung, ca, la nevoie, să-i poată da fel de fel de înfăţişări; aşa purtau părul Iorgu Caragiale, Mihail Pascaly şi I.L. Caragiale. Deşi traseul n-a fost scurt – Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu -, circula legenda că doi ani cât a stat la Blaj cu trupa, poetul a citit întreaga bibliotecă a gimnaziului.
Uimea prin memoria pe care o avea şi prin cât de repede citea o carte. În acest timp, scria şi versuri, juca teatru, era sufleor. Este perioada când poetul publică în Revista “Familia”, al cărei redactor-şef era Iosif Vulcan, poeziile: “La o artistă”, „Mortua est”, „Resignaţiune”, „Ondina”, „Nu e steluţa”, „Din lira spartă”, „La mormântul lui Pumnul”, „Frumnoasă-i o călărire-n zori”, „Din străinătate”, „La Heliade”.
Publicistul Teleor relatează că un fost actor în trupa lui Iorgu Caragiale, pe nume Găvăneascu, îl însoţeşte pe acesta prin port la Giurgiu, pentru a găsi un tânăr „cu ştiinţă de carte” şi a-l angaja ca sufleor. În port, ei îl găsesc pe Eminescu, care lucra ca hamal: “ Sta cu răzătoarea de fier în mână şi rădea baniţele pline, după cum se obişnuieşte la încărcarea de producte… Şi m-am uitat la el. Ţi-era mai mare mila. În picioare avea numai nişte pantofi de dril albastru, îmbrăcat într-un sacou scurt din material ordinar. Nici cămaşă, nici ciorapi, nimic… Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleor. Era băiat foarte deştept Eminescu, poate mai deştept decât trebuia. După ce am terminat seria de reprezentaţii la Giurgiu, am plecat la Bucureşti…” (D. Teleor, Eminescu intim, 1904)
Întâlnirea Caragiale – Eminescu
În 1867, autorul „Luceafărului” se întâlneşte pentru prima dată cu I. L. Caragiale. Ajungând în Bucureşti, găseşte locuinţă cu chirie în casa lui Iorgu Caragiale, unchiul marelui dramaturg. În casele mici din strada Boteanu destinate personalului de serviciu s-au întâlnit cei doi tineri meniţi să devină doi dintre cei mai mari scriitori ai României şi prieteni pe viaţă.
I.L. Caragiale îşi aminteşte: „Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie… Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie… „Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face mare plăcere să-l cunoşti.» Şi-mi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdiului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărţi nemţeşti… Actorul îi propusese să-l ia sufleor cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.”
Apariţia tânărului sufleor l-a impresionat pe Caragiale. “Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic… Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de 17 ani! Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane… era un copil minunat.”
Caragiale venise în Bucureşti să-şi găsească un rost. Avea de întreţinut pe mama şi sora sa. Fără să ştie familia, s-a înscris la Conservator, la clasa de declamaţie şi mimică, (aşa se numea pe atunci profilul actorie), unde preda unchiul său Iorgu Caragiale. Nu-şi termină studiile după moartea unchiului.
Un an mai târziu, Eminescu pleacă cu trupa actorului M. Pascaly prin ţară, trupă din care va face parte o vreme şi Caragiale, în calitate de al doilea sufleor şi “copist de roluri”.
În serviciul Thaliei
După peregrinările prin ţară cu trupele actoriceşti, poetul se stabileşte în Bucureşti. La 21 octombrie 1867 Iorgu Caragiale obţine aprobarea de a juca 15 zile pe scena Teatrului cel Mare din Bucureşti începând cu „1 noiembrie până la finele lui martie în anul următor”. Aşadar, trupa juca de trei ori pe lună în timpul iernii și, din primăvară, de patru ori. Era o izbândă!
Cu un scris citeţ, cu rânduri drepte pe coala de hârtie, Eminescu scria cererile, redacta corespondenţa, traducea piese, era autor de cuplete; caligrafia frumos textele pentru actori şi însemna cu creionul ridicarea sau coborârea cortinei, pauzele, numerotarea ariilor, semne convenţionale ale sufleorilor. Prin contractul încheiat trebuia să se prezinte la repetiţii şi la spectacole. Cam acestea erau îndatoririle unui sufleor între 1868-1869.
Poetul locuia în apropierea teatrului. Se bucura de preţuirea actorului Pascaly al cărui secretar era şi care îl invita uneori la masă.
Din vremea când Eminescu era sufleor la Teatrul Naţional avem amintiri preţioase de la poetul Ştefan Cacoveanu care a făcut carieră de magistrat: “Odaia lui Eminescu, numai cu o ferestră mică, era în lăţime cam de cinci paşi… intrând pe uşă, de-a stânga în colţul odăii, era un cuptoraş; din cărămizi. De două palme de la cuptoraş de-a lungul peretelui din stânga, o canapea mică, care care servea de pat; în el dormea – cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Canapeaua fusese odinioară roşie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevopsit ca şi masa. Cărţile le ţinea întinse pe jos de la fereastră până lângă masă pe podea… Pe masă, tot felul de hârtioare scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcut cafea, zahăr tos, caiete în mare dezordine. Odaia nu prea era măturată, prin unghere se găseau paianjeni, aşa ca în poezia «Singurătate».” (Ştefan Cacoveanu – Eminescu în anii 1868-1869)
Cacoveanu îşi mai aminteşte că, atunci, Eminescu nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, nu prea ducea grija femeilor, că meseria de sufleor îi era pe plac, şi din când în când, mai juca şi „rolişoare”, deşi nu-şi recunoaştea talentul de actor; le spunea prietenilor: “aş ajunge artist, cum a ajuns maimuţa împărat… că a fi artist dramatic e un lucru greu”. În timpul liber, se plimba la Şosea sau vizita anticarii.
Sfârşitul pribegiei
Pascaly obişnuia să plece vara prin ţară în turneu, iar Eminescu îl însoţea. În 1869, trupa se opreşte la Botoşani pentru a da o serie de spectacole. Bătrânul Eminovici reuşeşte să-l înduplece pe tânărul pribeag să ajungă la Ipoteşti, unde a fost sechestrat, ţinut în cămaşă şi izmene până ce trupa lui Pascaly a plecat din Botoşani.
Morala, mustrarea şi promisiunea de a-l trimite la studii în străinătate îl determină pe Mihai să se despartă definitiv de prietenii lui pribegi, actorii. Împăcat cu familia sa, va pleca la Viena, la studii. Se înscrie la Facultatea de Filozofie. Nu avea 20 de ani împliniţi.
Ideile lui Eminescu despre teatru
După întoarcerea de la Viena, Eminescu nu va mai intra în cuşca sufleorului, nu va mai juca teatru; însă va scrie cronică teatrală în ziarul “Timpul”. Mite Kremnitz îşi aminteşte că, fiind bun cunoscător al limbilor franceză şi germană, poetul citea piesele scrise de Shakespeare în limba germană, considerându-l pe dramaturgul englez ca unul dintre marile genii ale omenirii.
Eminescu a scris teatru. Avea în plan să scrie multe piese. A început câteva, care au rămas în faza de proiect. “Mira”, “Bogdan-Dragoş”, “Nunta lui Dragoş”, “Andrei Mureşanu”.
Ideile poetului despre teatru legau existenţa teatrului ca instituţie de crearea unui repertoriu naţional, făcând deosebirea între “teatrul-artă” şi “teatru-meserie”. Nutreşte un mare respect pentru funcţia socială a teatrului.
Avea o veche antipatie pentru genul melodramei, mult gustată de publicul de atunci, gen detestat de către autorul “Epigonilor”, pentru că atrăgea actorii de valoare în “cafeurile şantante”.
“Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materialul în care se întrupează repertoriul.”
“Când un actor cunoaşte însemnătatea fiecărui ton al glasului său, precum şi a fiecărei încreţituri a feţei sale, abia atunci îşi cunoaşte averea şi e artist. El mânuieşte persoana sa proprie ca pianistul pianul, ca violonistul vioara.” (Ioan Massoff – Eminescu şi teatrul)
