„Eroine”, montat de Andrei Măjeri la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani şi plimbat la Apollo 111 Teatrul în Bucureşti, este un paradox al celor care au reuşit să se salveze pe sine, sau să se salveze unele pe altele din abandon, din singurătate, şi din iubiri disfuncţionale, unilaterale sau trădătoare.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|11 aprilie 2023
Într-un discurs în plină emfază poetică, împuternicirea, revendicarea independenței și sororitatea nu sunt doar refrenuri feministe goale și idealizate, ci procese anevoioase ca vâslitul contra curentului într-o barcă gonflabilă plină ochi.
Pornind de la colecția epistolară a lui Ovidiu, spectacolul păstrează recitativul – ba chiar îl și ia peste picior pe-alocuri, atunci când este întrerupt de conversațional. Sparge și surprinde prin romgleză și umor casual ușor forțat, care aproape se etalează, se laudă cu cât de fresh și de ancorat în prezent este. Vizual, funcționează nesperat de bine încrucișarea dintre planul mitologic, noblețea în suferință a unor femei excepționale (nu doar care s-au căsătorit cu bărbați excepționali) & estetica de refugiate moderne, îmbrăcate încropit în athleisure.
Trecând peste câteva stângăcii scenice care apar firesc în momentul în care un spectacol trebuie să se înghesuie într-un spațiu diferit de cel în care a fost conceput, „Eroine” este un spațiu al răscrucii, între pământean, atemporalul divin și maritim, și funcționează în aceeași măsură și ca un Iubitele Anonime, și ca o petrecere a părăsitelor, și ca o intervenție de salvare. Felul în care nu se respectă – nu există – spațiul și timpul, în care abstractul se strecoară pe la încheieturile montării este fermecător, iar tema este tratată cu atenție, pătrundere și, pe-alocuri, tușe groase și înflăcărări neautentice.
Revendicarea independenței
„Eroine” debutează cu momentul hiper-emoțional și intenționat declamativ al Ariadnei (Lorena Luchian), părăsită de Tezeu pe o insulă, după ce și-a trădat familia. Situația de lady in distress exacerbat, care se trântește tragic pe jos, cu ochi mari înlăcrimați, mlădioasă, sentimentală și capitulată, este o pistă falsă a ce ar fi putut să însemne suita de monoloage, întreruptă de ceata de eroine care și-au luat în propriile mâini propriul destin și au renunțat să-și mai aștepte salvatorii. De aici încolo, lamentarea frumoasă și ridicolă a Ariadnei este combătută de reacțiile celorlalte și de estetica pescaro-modernă, cu trimiteri șugubețe la lore-ul mitologic. Comic intelectual.
Și, pe rând, fiecare dintre regine, prințese și nimfe își livrează monologul-reclamație, într-o bacanală pe dor și jale, o petrecere a burlăcițelor refuzate și neîndreptățite. Se cutremură barca de intensitatea Penelopei (Crenola Muncaciu), pulsând cu demnitate emoționantă. Își ține în frâu lacrimile și vocea, cu cadență de blestem teluric, așezat, resemnat, dar care încă mai speră. Așteptându-l zadarnic pe Ulise fără cunoștința aventurilor din Odiseea, decorată cu busole, la adăpostul voalului preventiv de văduvă, reușește să creeze imaginea mentală sfâșietoare a trecerii timpului – „Când ai plecat, eram o fetișcană doar. Azi, de-ai veni săgeată, mă vei găsi ca pe-o bătrână.”
Dana Bucătaru în rolul Fedrei are ceva din pretențiozitatea clasicismului francez, ceea ce iese la iveală în ciuda șorțului roșu și jersey-ului cu numele lui Hipolit – hainele pe care le poartă. Actrița susține un întreg moment de soccer mom veritabilă și asumată în imoralitatea ei, moment potențat de o serie de coate regizorale comice (abia-majorul număr optsprezece de pe tricou, inscripția „Cupid ain’t stupid” de pe laptopul din barcă, pozele cu Bogdan Iancu în „Individual compus” – un easter egg pentru cei care au văzut în regim de maraton cele două regii semnate de Andrei Măjeri în weekend-ul 24-25 martie). De asemenea, moment potențat și de prezența, volubilitatea și energia prin care se remarcă Dana Bucătaru.
Defilarea de eroine continuă într-o oscilare între intensității, și în tipologii feminine diverse și complexe. Chiar și pentru un cunoscător al miturilor invocate de Ovidiu, devine obositoare înșiruirea de of-uri, și încep să se amestece conflictele și răstirile între ele, din ce în ce mai mult pe măsură ce fiecare eroină își face dreptate. Chiar dacă se mai dansează pe câte o melodie inspirat aleasă de la Hozier, chiar dacă se mai ciocnește niște nectar al zeilor de la Angelli, momentele de respiro pur și simplu nu sunt suficient de puternice cât să odihnească spectatorul până la următorul monolog.
În această lumină, forța mușcătoare și revolta cu care Deianira (Lenuș Moraru) plonjează în problemele mariajului cu puternicul Hercule, a cărui infidelitate face subiectul tragediei, sunt un noroc. Deoarece actrița rămâne în priză directă cu publicul (ba chiar interacționează cu acesta în mod direct, tranșant și intimidant), deoarece textul îi este îmbibat de ironii scoase, grație interpretării, din zona de epopee pompoasă, este ușor de urmărit până la final. Faptul că Briseida (Ella Nistor) îi urmează, cu o suferință lumească, naturală, aproape neinteresantă și cu o candoare organică mai salvează puțin din această supraîncărcare de drame și cuvinte mari prin care trece publicul.
Până în acest punct, „Eroine” se distinge printr-o propunere estetică îndrăzneață, dar, în rest, prezintă o serie de lamentări și reclamații antice pentru eroii greci care nu și-au tratat bine femeile, într-un ton în medie declamativ și afectat. Se concentrează mai mult pe latura de document mitologic decât pe factorul de inteligibilitate fără eforturi de concentrare și fără confuzii. Andrei Măjeri pune pe scenă teatru inițiat, ceea ce este grozav, mai ales în măsura în care trezește întrebări precum: un teatru în care ajută semnificativ să ai temele făcute de acasă, adresat cui? Mai sunt „Legendele Olimpului” referințe comune? Mai rezonăm cu ritualul și cu eroinele?
Și da, și nu. E important că regia „Eroine” nu coboară ștacheta, că își permite puțină poezie și puțin simbol, și umor elevat hiper-cotidian, și feminism nedemonstrativ. Interesul real pentru mitologie și inițiativa de a face, din scenă, un forum al femeilor, cu real accent pe ele, sunt evidente și lăudabile. În același timp, montarea înscrie și momente în care plusează cu metafizicul și trage narativa de păr – momente în care discursul regizoral nu mai este la fel de clar și în care forma pare prioritară fondului.
Sororitate
Următoarele monoloage abordează două dinamici a câte două femei îndrăgostite de același bărbat, în pseudo-triunghiurile amoroase Hipsipila-Iason-Medeea și Elena-Paris-Enone. Deși se identifică vinovatul în mod clar ca fiind bărbatul nestatornic, cuceritor, trădător, acest deznodământ devine repetitiv, previzibil și deja facil, chiar dacă da, vina eroului glorificat este însăși premisa spectacolului. Conflictul este unul fără paradox; îi ții invariabil partea victimei și știi acest lucru de la început. Chiar și Medeei.
Mai mult, deși „Eroine” este foarte bine controlat în ceea ce privește discursul feminist și o atitudine progresistă, tensiunile dintre Hipsipila (Lidia Uja) și Medeea (Silvia Luca) sunt îngroșate drept un street fight între fete, cu șepci, sneakerși și borsete, ca și cum ele au ceva de împărțit, nu ca și cum au fost amândouă, în mod egal, neîndreptățite.
Dacă partea Hipsipilei este povestită exclusiv în limbajul semnelor, preluată comic drept un joc de-a mima (incluziv, inovativ și neașteptat), Medeei i se dă drept la replică. Fiind privită ca femeia-furtună, restul echipajului își pune veste de salvare. Aflându-se la pragul fin dintre calmul dinaintea furtunii, un soi de venin lucid și mânie transformată în incantație, întreg momentul este însoțit de obiecte contemporane care fac sunete ritualice, ca fluierele vestelor, ca loviturile ritmate în barca de cauciuc.
Împuternicire
Mai apoi, Enone (Irina Mititelu) creează un moment diafan și special, în cununa ei de floarea miresei, reușind să contureze o figură nimfatică în plină disperare, fără să exotizeze grația și feminitatea – ci doar afirmând-o, spunând răspicat că până și delicatețea se poate transforma în sentimente mai încruntate. În întărirea acestor argumente, Elena (această headlineriță până acum evazivă) interpretată de Gina Pătrașcu-Zamfirache revine pe scenă îmbrăcată nu în pescar, ci într-o rochie paietată, să-și facă dreptate pentru miile de ani în care a fost o țintă principală a sexismului.
Vorbește cu vervă și spatele drept despre frumusețe și prețul ei, despre partea ei de poveste în războiul troian și în idila cu Paris, din postura de victimă, de păcălită, de cucerită – o postură nu neapărat flatantă, mai ales ca semn de punctuație final. Prin sugestia că eroinele noastre pot fi doar răzbunătoare sau doar suferinde, și pentru că ele nu-și asumă niciun hybris, nicio vină tragică, nu pot fi eroine până la capăt.
Totuși, ceea ce reușește acest grup de suport mitologic, această barcă a refugiatelor din mituri narate strict din perspective masculine este o împletitură de sentimente și vulnerabilități atât de palpabile, uneori tradiționale (și pe bună dreptate!), parate de o emancipare din rărunchi, necosmetizată: ele au supraviețuit. Împreună, s-au descurcat – ceea ce, da, are iz de truism ‘girl power’, dar deține și un mare adevăr despre prietenie și susținere reciprocă. În această călătorie prin poveștile anticilor (nici măcar reinterpretate, ci, pentru prima oară, din perspectiva ei), se nasc tipologii moderne, complexe, corespondente foarte apropiate ale textului original, grație unui spectru de actrițe surprinzătoare și particulare fiecare dintre ele.
Teatrul Mihai Eminescu Botoșani
Eroine după Publius Ovidius Naso
Traducerea: Andrei Măjeri
Regia, scenografia și ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Coregrafia: Victoria Bucun
Video: Teodor Humă
Trainer limbajul semnelor: Ioana Tufar
Distribuție: Alexandra Acalfoae, Crenola Muncaciu, Dana Bucataru, Lenuș Moraru, Ella Nistor, Lidia Uja, Silvia Luca, Irina Mititelu, Gina Pătrașcu – Zamfirache
