Eugen Gyemant, regizor: „Orice artă are o componentă politică“
https://www.ziarulmetropolis.ro/eugen-gyemant-regizor-orice-arta-are-o-componenta-politica/

Eugen Gyemant, un tânăr regizor clujean în vârstă de 28 de ani, vorbeşte fără ocolişuri despre teatrul comercial de calitate, „unde partea comercială este foarte perversă şi foarte bine ascunsă în spatele imitaţiei unei atitudini necomerciale“.

Un articol de Georgiana Ene|2 ianuarie 2014

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Eugen Gyemant este un tânăr regizor clujean în vârstă de 28 de ani, cu o bogată activitate de scenograf şi de asistent de regie, cu activitate literară şi în învăţământ. El a atras atenţia, la finalul lui 2013, cu spectacolul „Cum am învăţat să conduc“, montat la Sala Nouă a Teatrului de Comedie din Bucureşti, cu Şerban Pavlu, Ioana Anastasia Anton, Delia Nartea, Smaranda Caragea şi Alexandru Conovaru în distribuţie.

Ziarul Metropolis continuă şi anul acesta dialogurile cu cei care fac astăzi teatrul de mâine. Eugen Gyemant a decis să facă teatru după ce a văzut de vreo 50 de ori „Hamletul“ lui Vlad Mugur, de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, dar şi „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, la acelaşi teatru, cu Ionuţ Caraş, actor cu care a şi colaborat ulterior.

Eugen Gyemant vorbeşte despre manipulări şi despre problemele din sistem şi mărturiseşte că foloseşte din plin Facebook-ul pentru a-şi promova spectacolele.

Georgiana Ene: Ai scris, ai fost asistent de regie şi asistent universitar şi mă gândesc că toate acestea te-au ajutat să înţelegi actorul şi să te perfecţionezi ca regizor…

Eugen Gyemant: Regia e o meserie care îţi permite să rămâi liber să te dezvolţi în mai multe direcţii.

Când eram mai mic aş fi vrut să mă fac scriitor, aş fi vrut să compun muzică sau să cânt într-o trupă. Îmi place să fac o mie de lucruri şi acesta e cel mai bun compromis pe care l-am găsit ca să nu renunţ la niciunul dintre ele, sau la cât mai puţin din ele, şi să folosesc cât mai mult din toate aceste pasiuni ale mele.

De ce te-ai lovit când ai intrat prima dată în această lume a teatrului?

În primul rând mi-a fost foarte greu să vin într-un oraş străin. Mi-am dat seama la un moment dat că la facultatea asta vin oameni care erau fiecare foarte speciali la ei acasă, dar când toţi sunt aşa, nu te mai simţi chiar atât de special.

Eşti foarte tânăr şi ai montat deja într-un alt oraş. Eşti de acord cu afirmaţia că un regizor care montează doar în Bucureşti este pierdut? În sensul că nu are vizibilitate?

Vizibilitatea este mai mare în Bucureşti, e adevărat. Dar în alte oraşe actorii angajaţi la teatru au mult mai puţine oportunităţi, din păcate pentru ei, şi-atunci sunt foarte dedicaţi. Sunt tot timpul acolo şi foarte dornici să lucreze.

Cum e la Târgovişte? Pentru că anul trecut ai pus în scenă acolo „Zece negri mititei“, de Agatha Christie.

De vreo câteva spectacole încoace se joacă mai mult pentru copii. Mi-am dat seama şi eu după un an că am făcut o piesă pentru copii! Dar asta-i foarte bine, e greu să ţii copiii atenţi timp de două ore şi jumătate.

Peter Brook spunea că în teatru diavolul e plictiseala! Tu te reinventezi cu fiecare spectacol pe care îl pui în scenă. Am remarcat acest lucru la toate spectacolele pe care le-am văzut – şi le-am văzut aproape pe toate, cu excepţia celor pe care le-ai făcut în timpul facultăţii. Tot timpul vii cu ceva în plus şi surprinzi plăcut spectatorul de teatru. Cum e să faci acest lucru?

Pentru acest lucru cred că trebuie să-i mulţumesc profesorului meu, Dl. Alexa Visarion. El mi-a băgat în cap chestia asta, că trebuie să te reinventezi şi să o iei de la capăt de fiecare dată!

Comedie, ironie fină despre societate, burlesc, erotism luxuriant, decadenţă, pe toate le găsim în montările tale. Toate acestea sunt foarte bine puse în valoare de actorii pe care îi alegi. De altfel, foarte tineri şi cu mult talent – Cătălin Babliuc a luat şi premiul pentru cea mai bună interpretare, pentru a doua oară – în cadrul Festivalului Naţional de Teatru independent.

În cea mai recentă montare a ta, „Cum am învăţat să conduc“, de Paula Vogel, lucrezi cu un actor foarte bun, de teatru şi de film, Şerban Pavlu. Cum te înţelegi cu cei mai mari ca vârstă şi cu mai multă experienţă?

Nu am simţit niciun moment că e vreo problemă de vârstă sau de generaţie. Dimpotrivă, am descoperit că avem un limbaj comun şi că există între generaţiile noastre un limbaj de meserie comun şi nu vorbesc metaforic. Nu ţine de vârstă! Am avut probleme de comunicare cu colegi de vârsta mea. Aveam terminologia comună, dar acoperirea acestei terminologii nu era aceeaşi, şi practic nu vorbeam aceeaşi limbă. Iar cu alţi oameni care au făcut poate chiar altă universitate există un limbaj, o tradiţie comună, să zicem.

Iar cu Şerban (Pavlu n.r.) nu e prima oară când colaborez. Am mai lucrat în facultate, nu ca regizor, eram asistent de regie, la un spectacol în care juca Şerban. Acum suntem şi vecini. Am fost asistentul domnului Dinu Cernescu, cel care m-a introdus pentru prima oară într-un teatru profesionist şi unde am văzut tot pentru prima oară, datorită lui, cum funcţionează lucrurile.

Eşti un regizor tânăr care a montat şi în teatrul instituţionalizat, dar şi în cel independent. Spun acest lucru pentru că este adevărat în primul rând, dar şi pentru a atinge un moment care s-a întâmplat prin anul 2000, când se experimentau festivaluri de teatru alternativ. Acest lucru a funcţionat o perioadă, după care am revenit la tradiţionalism. Cum vezi tu această mişcare şi ce impact a avut, sau are, asupra teatrului convenţional?

În ultima vreme s-a discutat foarte mult despre teatrul independent şi s-a spus că ar trebui să se numească mai degrabă teatru privat. Sunt perfect de acord cu chestia asta. Nu cred că ar trebui să primească nimeni coroniţă pentru independenţă şi nu cred că a fi privat este ceva ruşinos.

Mai grav e când teatrele care sunt cât se poate de dependente financiar acţionează pe aceleaşi principii cu teatrele private. Domnul profesor Nicolae Mandea a formulat foarte bine problema asta: singurii independenţi adevăraţi din ţara asta sunt actorii angajaţi în teatrele de stat. Ei sunt singurii care fac exact ce vor, când vor şi sunt plătiţi pentru chestia asta!

Care ar fi în opinia ta, probleme societăţii culturale despre care ai vrea să vorbeşti?

După părerea mea, este imposibil să faci ceva care să fie asocial şi apolitic. Cea mai bună cale de a face ceva asocial si apolitic este să faci ceva şi politic, şi social. Orice fel de artă are, vrând-nevrând, o componentă politică. Ca artist te preocupă partea artistică, ca sociolog sau politolog te preocupă partea socială sau partea politică. Dar în realitate n-ai cum să le separi!

Sunt unele spectacole care ignoră în mod programatic partea socială. Şi, făcând asta, devin un manifest. Arta care se autodenumeşte politică are mai degrabă un mesaj de stânga. S-ar putea ca mesajul politic implicit al unui spectacol să fie cel care deranjează, şi nu absenţa lui!

Ce aşteptări ai de la teatrul din ziua de azi?

Să mă surprindă!

Teatrul comercial reprezintă o ameninţare pentru teatru, fie el independent sau de stat? Aici mă refer la acel teatru care face rabat de la calitate. Vorbim de o comercializare a teatrului de stat?

Un fenomen foarte periculos este tocmai teatrul comercial de calitate, unde partea comercială este foarte perversă şi foarte bine ascunsă în spatele imitaţiei unei atitudini necomerciale. Am văzut spectacole cu actori excelenţi – asta înţeleg prin calitate – care participă la un concept comercial.

De exemplu, acel spectacol care spune platitudinile şi clişeele pe care le ştie toată lumea şi pe care le putem vedea oricând la televizor, folosindu-se de actori tineri foarte buni. E un fel de prostituţie, una inconştientă. Ne vindem spunându-ne că noi suntem cei care nu ne vindem – e o capcană foarte periculoasă!

Defineşte te rog, comercial

Când un spectacol îi dă publicului exact ce vrea publicul să primească, e comercial.

Vorbim de publicul burghez aici?

Da, dar în ziua de azi este o chestie foarte burgheză să fii anti-burghez!

Cum simţi publicul? Ce public ţi-ai dori să ai?

Chestia cu publicul este o adevărată ştiinţă. Ţine de marketing, targeting, şi alte chestii care se termină cu ing. Uite, de exemplu, piesa „Zece negri mititei“ – Agatha Christie, de la Târgovişte, nu a fost gândită pentru copii, dar este pentru copii. Sau „Viţelul de aur“ – după Ilf si Petrov. Pare să fie un spectacol pentru un public cu o medie de vârstă de peste 50 de ani.

Să vorbim puţin despre scenografia spectacolelor tale. Cât de mult te implici în realizarea decorurilor şi a afişelor? Ai o colaborare foarte bună cu Tudor Prodan, cel care semnează de cele mai multe ori scenografia. Poţi să vorbeşti puţin şi despre el?

Nu ai cum să separi conceptul scenografic de cel regizoral, deci, inevitabil, mă implic destul de mult. Cu Tudor am ajuns deja să intuim în ce direcţie merge celălalt, fără să fie nevoie de prea multe vorbe. Cred că e o mare nevoie în teatru şi de oameni care să se priceapă la partea estetică. Există multe teorii şi într-o vreme făcuse mare carieră cea anti-estetică.

Dar există estetism de multe feluri şi anti-estetism de tot atât de multe feluri. Minimalismul poate fi la fel de gratuit şi de „fashion”-ist ca opulenţa şi barocul unor montări grandomane. Ce e însă cel mai periculos este realizarea proastă a oricărui tip de concept. Multe scenografii sunt pur şi simplu urâte şi am uneori senzaţia că oamenilor pur şi simplu le lipseşte un minim simţ estetic şi maschează asta cu multă gargară conceptuală. Deci sunt recunoscător că îl am pe Tudor, care este format în primul rând ca artist plastic şi asta cred că se simte.

Cum alegi muzica pe care o pui în spectacole?

Muzica unui spectacol mă ajută să îmi subliniez structura pe care vreau să o urmăresc. Din cauza asta, uneori abuzez de planul ăsta şi poate ar fi o idee bună să elimin pe parcurs, pe măsură ce lucrurile încep să prindă contur. Dar dincolo de partea de atmosferă, muzica de multe ori conţine matematic ritmul şi momentele unui spectacol.

Alteori e pur şi simplu un fel de indicaţie pentru actori sau un semnal că lucrurile sunt mai degrabă într-o anumită zonă, aşa că o anumită categorie de chestii este permisă. Deci pentru mine muzica ţine mai mult de bucătăria internă.

Cum îţi promovezi spectacolele? Funcţionează word of mouth?

Da, cu siguranţă. Rămâne una dintre cele mai bune forme de promovare. În afară de asta, Facebook-ul este fascinant! Am două conturi şi vreo şase pagini. Şi spammez la greu!

Ai încercat să monitorizezi impactul pe care îl are pagina ta de Facebook asupra oamenilor, pe o perioadă determinată?

Da, chiar fac lucrul ăsta: urmăresc toate statisticile, să văd cum stau, ce am atins, câte vizualizări şi aşa mai departe. Dacă nu mă făceam regizor, cred că mi-ar fi plăcut să fiu contabil.

Cum a fost prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Independent din punctul tău de vedere. Era nevoie de el? Era aşteptat? A fost la nivelul aşteptărilor tale, ca regizor?

E foarte bine că există! Acest lucru confirmă faptul că în ultimii trei ani s-au întâmplat nişte lucruri.

Ce pregăteşti pentru începutul anului viitor?

Următorul proiect este un spectacol la Teatrul de pe Lipscani, cu Dan Rădulescu, Andrei Seuşan şi Daniel Haralambie – Operele complet prescurtate ale lui William Shakespeare – o răzbunare împotriva publicului de teatru independent. Cred că mesajul politic şi social al acestei piese va fi: vreţi circotecă, vă dăm circotecă. Să vă săturaţi!

Pe 12 şi 13 ianuarie este avanpremiera, iar pe 19 premiera!

eugen gyemant

Eugen Gyemant: carte de vizită

Spectacole şi premii:

Oleanna, de David Mamet, Facultatea de Teatru și Televiziune UBB Cluj, 2013

Cu: Melania Rusu, Alexandra Caras, Tatiana Sîrghi, Patrick Negrean, Gogu Preda și Cristian But.

Clasa profesorilor: Ionuț Caras și Mara Opriș.

Afiș: Tudor Prodan

Zece Negri Mititei, după Agatha Christie, Teatrul Municipal „Tony Bulandra“ din Târgoviște, 2012

Cu: Puiu Jipa, Antonia Ionescu, Mircea Silaghi, Cătălin Babliuc, Maria Nicola, Radu Câmpean, Ștefan Ștefănescu, Marin Grigore, Cosmina Lirca și Ana-Maria Oglindă.

Scenografie/afiș: Tudor Prodan

Monsters, după John Patrick Shanley, spectacol independent produs de Eugen Gyemant, cu sprijinul PrintArt, Mariana Marin Handmade și Godot Cafe-Teatru, 2012

Cu: Ilinca Manolache, Smaranda Caragea, Mihai Smarandache și Dan Rădulescu

Scenografie/afiș: Tudor Prodan

Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, scenariu de Filip Columbeanu, spectacol produs de Asociația Culturală Art Group 7, finanțat de Administrația Fondului Cultural Națonal, 2012

Cu: Lucian Iftime, Smaranda Caragea, Miriam Rizea, Radu Stoian și Adrian Georgescu

Scenografie/afiș: Tudor Prodan

Julius Caesar (foto jos), de William Shakespeare, Godot Cafe-teatru, 2012

Cu: Tudor Istodor, Emilian Oprea, Lucian Iftime, Dan Rădulescu, Andrei Seuşan şi Ionuţ Grama.

Scenografie/afiş: Tudor Prodan

Coregrafie: Andrea Gavriliu

julius caesar

Viţelul de aur, de Ilf şi Petrov, Sala ArCuB, 2011

cu: Tudor Istodor, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu, Smaranda Caragea, Lucian Iftime şi Radu Iacoban.

Scenografie: Vladimir Turturica şi Tudor Prodan

Bullets over Lipscani, după Woody Allen, Godot Cafe-teatru, 2011

cu: Dan Rădulescu, Smaranda Caragea, Cătălin Babliuc.

Scenografie: Iza Tărţan

Cel mai bun actor în rol principal: Cătălin Babliuc, Festivalul Naţional de Teatru Independent – Bucureşti 2013

Cel mai bun regizor, Maratonul Internațional al Teatrului Independent – Bucharest Fringe 2012

Cel mai bun actor (Cătălin Babliuc), Maratonul Internațional al Teatrului Independent – Bucharest Fringe 2012

Spectacol invitat la Festivalul Stufstock 2012

Participare la secțiunea off a Festivalului Underground de la Arad 2012

Spectacol selecționat la Festivalul Undercloud 2011

Spectacol selecționat la Festivalul Coffee&Tea 2011

Oleanna, de David Mamet, spectacol de dizertație, U.N.A.T.C., Opera Prima+UnTeatru, 2010

cu: Iulia Samson, Thomas Ciocşirescu.

Scenografie: Maria Pitea

Citiţi şi: NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Paul Ipate: „Există o umilinţă a meseriei de actor“ 

Priveşte înapoi cu mânie, de John Osborne, Teatrul de Comedie,2008

cu: Dan Rădulescu, Sabina Posea, Ilinca Manolache şi Andrei Runcanu.

Scenografia: Luiza Enescu

Cel mai bun spectacol, Comedia Ţine la Tineri 2008

Cel mai bun regizor, Comedia Ţine la Tineri 2008

Cea mai bună scenografie, Comedia Ţine la Tineri 2008

Cel mai bun actor în rol secundar (Andrei Runcanu), Comedia Ţine la Tineri 2008

Cea mai bună actriță în rol secundar (Ilinca Manolache), Comedia Ţine la Tineri 2008

Cel mai bun afiş (Adi Bulboacă), Comedia Ţine la Tineri 2008

Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, Teatrul Mic, 2008

cu: Rodica Negrea, Manuela Ciucur, Ilinca Manolache, Dan Rădulescu, Andrei Runcanu, Sabina Posea, Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Thomas Ciocşirescu, Alex Pavel and Florin Grigoraş.

Spectacol selecționat la FNT 2008

Foto cu Eugen Gyemant – arhiva personală

05
/10
/14

La numai 27 de ani, Alexandru Pamfile, regizor de teatru, a plecat la Strasbourg pentru a lucra în sistemul independent de acolo. Ce înseamnă să lucrezi cu actori francezi în propria ta companie de teatru, aflăm de la tânărul regizor, care își amintește de profesorii săi de la UNATC, de prietenia cu Leta Popescu și de faptul că la început dorea să se facă preot. 

17
/09
/14

Activă atât în teatrul de stat, cât și în cel independent, actrița Nicoleta Lefter vorbeşte despre cum se îmbogățește sufletește datorită meseriei sale și despre exigențele pe care trebuie să le aibă un regizor atunci când lucrează cu ea.