Eusebiu Ştefănescu: „Eminescu mi-a schimbat viaţa”
https://www.ziarulmetropolis.ro/eusebiu-stefanescu-eminescu-mi-a-schimbat-viata/

Eusebiu Ștefănescu a primit anul acesta Premiul UNITER pentru rostirea poeziei, despre care spune că nu se poate face pe dinafară, ci ,,pe dinăuntru”. Când era mic, credea că o să devină poet. Apoi, o şedinţă de spiritism i-a arătat că destinul său este legat de actorie…

Un articol de Monica Andrei|7 iunie 2014

INTERVIU Pe Eusebiu Ștefănescu îl puteți vedea jucând astăzi, 7 iunie, de la ora 16.00, în spectacolul ,,Bădăranii” de la Teatrul Metropolis.

Monica Andrei: Ce a însemnat  pentru dumneavoastră Premiul UNITER pentru rostirea poeziei?

Eusebiu Ștefănescu: Nu eram pregătit să iau premiu. Domnul Caramitru a ţinut secret, adică a insistat foarte mult ca să ajung la Gala UNITER de anul acesta; eu nu înţelegeam de ce. Când m-am hotărât, i-am spus că drumul este lung până la Târgu Mureş, că eu nu pot să merg atât de mult cu autobuzul. „Nu, dom’le, cu avionul! Daţi telefon la UNITER şi vedeţi cum procedaţi”, mi-a spus Caramitru. Am sunat, am primit biletele de avion; m-a însoţit soţia, pentru că avusesem trei operaţii dificile. (Nu prea am voie să merg, să fac efort). La aeroport, când am ajuns destul de matinal, ne-a aşteptat un BMW care ne-a dus până la hotel, apoi la gală.

La Gală, a fost frumos, cu emoţii, cu surprize… Spre miezul nopţii, soţia m-a întrebat dacă n-am obosit, iar eu i-am spus că merg să-l întreb pe Caramitru la ce oră se termină. Domnul se uită la mine şi zice: „Sebi, nu vreau să te pun în situaţia penibilă să nu ştii de ce te-am adus aici, când o să urci pe scenă; eu (preşedintele UNITER) îţi dau un premiu, pentru rostirea frumoasă a poeziei.” Am rămas trăsnit. În trei minute trebuia să urc pe scenă. Mi-a venit în minte un vers inspirat, scris de Nichita Stănescu, care se încheia aşa: „de-ar mai fi o dată ca asta fiule, fi-o!”

M-am întors în Bucureşti. M-am întâlnit cu Laurenţiu Damian, care mi-a spus: „Vino, neapărat la galele UCIN!”. A procedat ca Ion Caramitru, spunându-mi că am loc rezervat acolo. Era tot o surpriză. Am luat Premiul de Excelenţă, pentru activitatea din film. O mare surpriză.

Când să urc pe scenă, mi-a venit în cap ce să spun, că nu mă pregătisem, mai ales că Laurenţiu folosise sintagma lui Caramitru; atunci m-am simţit obligat să spun o strofă scrisă de un poet grec laureat al premiului Nobel, Stratis Corăbieru – „Un om” care este un poem şi începe aşa: „Dar ce are acest om? În fiecare după-amiază, azi, ieri, alaltăieri/ Stă cu ochii aţintiţi pe o flacără./Aseară pe trepte când urcam, s-a împiedicat de mine şi mi-a spus: trupul moare, apa se tulbură, sufletul şovăie şi vântul uită./ Numai flacăra, flacăra nu se schimbă niciodată.”

Cu aceste două întâmplări poetice, cred că mi-am făcut şi datoria, ca rostitor de versuri, şi m-am simţit egal cu importanţa premiilor; cred că am fost inspirat în ambele ocazii.

Studenţii dumneavoastră de la Hyperion vă calcă pe urme în ceea ce privește rostirea poeziei?

N-aş putea spune. Încearcă să meargă pe urmele mele. N-am putut să-i aduc încă pe calea aceasta. Vă spun un secret: Rostirea poeziei nu se face pe dinafară, învăţând poezia şi rostind-o. Ea se face pe dinăuntru. Trebuie să ştii pe de rost atât de bine poezia încât să o poţi recompune.

De exemplu, îmi aduc aminte când eram copil, mă chemau la întruniri poetice, îmi veneau în minte versuri de Eminescu. Scârţâia zăpada sub paşii mei, mergeam pe stradă, în veneau în minte versuri, în locul în care mă întâlneam şi cu Eminescu şi aveam senzaţia că le-am creat eu. Aici era ciudăţenia, că nu era o rememorare, erau retrăiri, nu poţi face din asta un crez, să le spui studenţilor.

Rostirea poeziei nu se face pe dinafară, învăţând poezia şi rostind-o. Ea se face pe dinăuntru.

Trebuie să pătrunzi în universul poetului, să vezi cum ar gândi Eminescu. Nu întâmplător e poet naţional. A ştiut să aducă sentimentele noastre, ale românilor, în poeziile lui. Îţi trebuie geniu ca să ajungi la înălţimea lui. Aşa cum spune şi Călinescu că „vor trebui să se vestejească stele pe cer ca geniul eminescian ca să se mai înfiripe într-un creuzet”, cam aşa e şi cu poezia lui.

Dragostea pentru poezie şi pentru Eminescu v-a trimis spre teatru?

M-a impresionat că Eminescu s-a apropiat de teatru, din copilăria lui; juca prin ţară, cu trupele ambulante. Pe la 16 ani era sufleor. Ei, bine, cum am ajuns eu la teatru? La un moment dat, bunica mea care stătea pe un deal la Câmpiniţa, unde este Muzeul Iulia Haşdeu. Îşi pierduse un copil și a organizat o şedinţă de spiritism. Aveam 16 ani. Îmi aduc aminte că mama era de acord cu şedinţele de spiritism, dar tata nu le agrea. A aşteptat ca să plece tata de acasă. Și a venit un mediu, o fată, care îl chema pe Eminescu. Mama mea are acum 92 de ani. Atunci era tânără, iar eu aveam 10 ani; şi scriam poezii de la 8 ani… Erau de-o sinceritate perfectă. 17 poeme am adunat. Mi le-a publicat recent familia. (Asta e o digresiune necesară.)

badaranii

Eusebiu Ștefănescu joacă în spectacolul ,,Bădăranii”, la Teatrul Metropolis.

După întâlnirea cu Eminescu, la şedinţa de spiritism, mi s-a schimbat destinul. Mama i-a cerut să demonstreze că este Eminescu, ca să-l verifice. A spus că este foarte obosit. I-a spus că s-a născut pe 15 ianuarie, exact de ziua poetului naţional. A rostit nişte versuri de genul „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”, cu tentă politică, că eram în plin comunism.

Când eu am scris primul poem „La moartea lui Stalin”, m-au consacrat ca poet al şcolii. Tata a observat că scriu poezie şi credea că voi fi poet. Făceam poezii ocazionale, şi cineva mi-a sugerat să scriu o poezie despre ţuică. Nu credeau că pot scrie astfel de poezii. Şi am scris: „Ţuica-i tare şi te-mbată, dar e bine câteodată ca să bei, că te-ntăreşte, ea pentru drum te căleşte”… Poemul e mai lung.

Până la 10 ani am scris poezie, când m-a dus mama la întrunirea de spiritism. Eminescu m-a deturnat cu un cuvânt: i-a spus mamei că mă fac actor. Nu ştiam ce înseamnă actor. Pe vremea aia se spunea artistul poporului. De atunci m-am reprofilat.

Cum aţi ajuns la teatru?

Am luat premiu pe ţară pentru recitare – un poem scris de Nina Cassian. N-am intrat la teatru din primul an. Eram în plină iubire răvăşitoare, iubeam o colegă din satul vecin. Mergeam cu bicicleta la ea, într-o comună, dar ea mă părăsise.

Am devenit profesor suplinitor la limba română la şcoala din comuna Corteni. Intrasem la Filologie. (Aveam un prieten inspector şcolar care m-a ajutat.) Eram apropiat de psihologia şi vârsta copiilor. Un an am stat acolo, a fost o perioadă frumoasă. Veneau cu plocoane, cu ce aveau pe acasă, păsări…

Am intrat la teatru în următorul an, la clasa profesorului Alexandru Finţi şi George Rafael, asistent. Maestrul Finţi avea rigorile lui, pe care le respecta Rafael. La un moment dat s-au despărţit, că Raphael s-a dus să lucreze un spectacol, la Piatra Neamţ, iar Finţi i-a pus în vedere despărţirea.

Fata lui Finți era studentă în facultate, dar nu era prea bună ca actriţă şi nu ştia cum să i-o spună. La un moment dat, el a ajuns la Paris, să o vadă pe Edith Piaf; şi-a luat bilete la Teatrul Odeon. Povestea: „Edith a intrat în scenă de departe, s-a apropiat de lumină, a ajuns în lumină, a început să cânte, şi m-am îndrăgostit de ea, iar la finalul spectacolului eram atât de îndrăgostit de ea… Mi-am dat seama că fata mea nu are atâta talent, că e mai frumoasă în viaţă decât pe scenă. Şi cine e mai frumos în viaţă decât pe scenă nu are destul talent.”

A venit pus pe desfiinţat, pe dat afară, şi i-a fost destul de greu să-i spună fetei lui că n-are talent; până la urmă, ea s-a dus la Filologie. Finți voia să dea doi oameni afară din facultate, că n-aveau talent. I-am amintit de rolul jucat de colegul meu în primul an de facultate şi mi-a spus: „Şi un ceas care stă pe perete arată o dată pe zi ora exactă. Şi un om care nu are talent poate să demonstreze o dată în viaţă că are.” Este primul lucru pe care nu l-am uitat de la maestrul meu.

Cine e mai frumos în viaţă decât pe scenă nu are destul talent.

Finţi era un regizor convertit în actor. Făcea totul cu trăirea şi căldura unui actor ce o inoculează în actul de creaţie. De câte ori greşeam noi faţă de indicaţiile lui, spunea că scriem pe iaurt. Nu se lega nimic. Acestea sunt două lucruri care mi-au rămas de la el.

În anul II de facultate, am avut curajul să-i spun: „Maestre, vă admir, vă preţuiesc, vă rog să mă lăsaţi să mă transfer în altă clasă, că ne jigniţi”. În acea clipă când i-am spus „ne jigniţi”, vedeam partea de jos a omului. Mi-a spus: „E prima oară când mi se întâmplă să vină un student să-mi spună asta… E prima oară când mărturisesc acest lucru.” După acea întâmplare, venea şi nu mai avea aceeaşi căldură.

Jucam un rol într-o piesă scrisă de în Jean Paul Sartre şi-mi spunea:„Vii din culise!” În rolul meu, eram jurnalist, veneam din lumea mea, şi-mi spunea că vin din culise. Ajungeam în scenă, repetam şi mă tot întorcea… Nu înţelegeam de ce mă întoarce. Am ajuns la o stare de iritare. Am înţeles tot, apoi, după ce m-a reprimit la clasa lui, mi-a dat dreptate, ne-am împăcat, a recunoscut, că poate nu folosise cea mai bună metodă.

Visaţi? Aveţi un vis neîmplit?

Alexandru Finţi ne-a învăţat să nu visăm. Să nu ne facem alte rosturi decât cele pe care le putem realiza. De exemplu eu nu pot să joc rolul Hamlet într-un teatru, unde nu există groparii, regina, Hamlet, tipologiile… Nu am cum juca rolul Hamlet, dacă mă uit în jur şi nu văd tipologiile. De aceea eu am jucat rar personajele lui Shakespeare.

Joci Hamletul tău. E mult mai strict Shakespeare decât Cehov. Poţi visa la un rol, dar să ştii că l-ai putea juca în teatrul unde eşti. Acum joc în „Bădăranii”, la Teatrul Metropolis, cu Geo Visu, Mircea Albulescu, Costel Constantin, suntem cei patru bădărani.

Aţi avut un rol la care aţi râvnit şi n-a venit spre dumneavoastră?

D. R. Popescu a scris o piesă, „Lapte de pasăre”, şi a ajuns „Tipuri în doi”. Jucam cu Silvia Popovici. Trebuia să intru în visul ei. Ea îşi creează un personaj, pe mine, eu încerc toate metodele ca să o cuceresc. Mi-a plăcut teribil. Alexandru Tatos era regizorul. Repetam până ajungem la intrea în vis. Ne opream. Aşa a durat o săptămână. Nu făcusem finalul. Nu ştiam cum se termină spectacolul. M-a pus să-l fac singur. Să-mi imaginez eu cum este intrarea în visul personajului. A fost ceva apoteotic. M-a lăsat să improvizez.

Că tot mi-aţi amintit de vis: Nu, n-am avut roluri la care să râvnesc. Am jucat Cehov mai mult. E un autor ciudat. Îţi oferă diferite posibilităţi. La Shakespeare sunt personaje tipice.

Foto Eusebiu Ștefănescu: Teatrul Metropolis

03
/09
/14

Dan Piţa şi-a pus amprenta inconfundabilă pe nenumărate filme de referinţă ale cinematografului românesc. Cel mai recent exemplu este filmul său “Kyra Kyralina”, după Panait Istrati şi un scenariu de Ioan Grigorescu, a cărui premieră are loc pe 5 septembrie la cinematograful Elvira Popesco din Capitală.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

18
/08
/14

Nevoia de teatru este tocmai nevoia de viaţă adevărată. Un actor îşi cercetează sufletul cu ceva vreme înainte de spectacol, petrecând puţin timp cu el însuşi, dezlegându-se de nebunia vieţii cotidiene. Îşi cercetează sufletul precum un vânător arma înainte de a pleca la vânătoare şi exact în clipa în care intră pe scenă ştie că e capabil de orice.

15
/08
/14

Alexandra Penciuc și Mariana Cămărășan, regizoarele spectacolului de teatru independent "Cui i-e frică de Virginia Woolf?", care se joacă de șapte ani cu aceeași distribuție, vorbesc despre descoperirile de care au avut parte lucrând împreună, despre transformările spectacolului și despre lucrurile care îi mențin vie energia.

23
/07
/14

După realizarea scenografiei pentru multe producții românești și pentru coproducții internaționale, Mihaela Ularu, mama actriţei Ana Ularu, a revenit la prima pasiune a sa, teatrul, realizând costumele din spectacolul independent „În parc”, scris şi regizat de Radu Iacoban, cu Ana Ularu/Rodica Lazăr și Istvan Teglas în distribuţie.

15
/07
/14

Andreea Bibiri spune că în teatru nu există democrație. Mărturisește că regizorul care a influențat-o cel mai mult a fost Liviu Ciulei și vorbește despre prima ei colaborare cu actorul Marius Manole, într-un spectacol „un pic cam personal“, „Cremă de zahăr ars. Astăzi îi spunem dragoste“.