Evgheni Vodolazkin sau Andreï Makine? Care este câștigătorul duelului lunii mai?
https://www.ziarulmetropolis.ro/evgheni-vodolazkin-sau-andrei-makine-care-este-castigatorul-duelului-lunii-mai/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|8 Iunie 2017

Doi scriitori născuți în Rusia comunistă. Andreï Makine și Evgheni Vodolazkin. Doi scriitori cu destine teribil de diferite, care se întâlnesc, totuși, astăzi, în topurile mondiale. Doi scriitori marcați profund de experiența comunismului care se traduce însă atât de interesant în textele lor. Și două romane, publicate amândouă în 2016 și traduse în această primăvară și în România, vedete la ediția de curând încheiată a Bookfest-ului. „Arhipelagul altei vieți” de Andreï Makine apărut în colecția Biblioteca Polirom și „Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin, apărut în Raftul Denisei la Humanitas fiction.

Cel dintâi, Andreï Makine, s-a născut în 1957 la Krasnoiarsk, în Siberia. Iar traseul lui e o poveste de roman din care, de altfel, scriitorul se inspiră în mai toate cărțile lui, unde se simte briza puternică a autobiografiei. Se naște în plină Rusie neostalinistă și crește într-un orfelinat în Siberia. Cine ar fi crezut la acel moment că Andreï Makine avea să devină unul dintre scriitorii care fac astăzi furori în Franța, câștigător al premiilor Goncourt și Medicis… Dar până la acel moment de triumf din anul 1995, avea să mai treacă mult timp. După anii petrecuți la orfelinat, a fost luat de bunica lui, cea care l-a învățat se pare limba franceză și i-a transmis și pasiunea pentru Franța și, poate, visul de a pleca într-o zi. Acea zi avea să fie după ce-și încheia studiile la Moscova, unde și-a luat doctoratul. Avea deja 30 de ani și înțelegea cât de important e să respiri și să trăiești în libertate. O libertate care, odată atinsă, în Franța, unde a emigrat în 1987, avea să-i pună multe întrebări… „Din moment ce ai libertatea de a spune orice, care sunt limitele acestei libertăţi?”, se întreba Makine. „Credeţi că oamenii, în Franţa sau în altă parte, îndrăznesc să spună orice le trece prin minte? Şi vorbesc aici despre principii şi idei serioase. Nu, nu se întâmplă asta. De ce? Pentru că există întotdeauna o idee predominantă pe care oamenii sunt mai mult sau mai puţin obligaţi să o urmeze. Să spui adevărul nu e deloc uşor, nici în Franţa, nici în Rusia. Consecinţele, însă, sunt diferite”, spunea el într-un interviu. Fugise din Rusia unde să spui ce gândești echivala cu o condamnare în închisorile Gulagului și ajunsese la Paris… Unde viața nu s-a dovedit prea ușoară. A fost nevoit să doarmă o vreme într-un cavou din cimitirul Pere-Lachaise și apoi într-o cămăruță din Montmartre. Libertatea își avea prețul ei. Iar până în 1995, când „Testamentul francez” avea să-l facă celebru, a cunoscut de multe ori gustul amar al respingerii și al neîncrederii… la urma urmei era un rus care scria în limba franceză…

De parte cealaltă, Evgheni Vodolazkin n-a avut o viață la fel de aventuroasă ca a lui Makine. S-a născut la Kiev, în 1964, și traseul lui a urmat un curs firesc în acea perioadă în Rusia sovietică. Și-a urmat studiile universitare în Kiev și a devenit doctor în științe filologice, specialist în literatură rusă veche. Păstrează și el însă câte ceva din traumele pe care ultimul secol le-a adus asupra acestei părți a lumii, numai că relația personală cu aceste traume e mult diferită, ceea ce reiese puternic din literatura lui. „Unul dintre străbunicii mei a fost preot în nordul Rusiei. A fost supus represaliilor și a murit în lagăr. Fusese arestat de trei ori. O dată l-au arestat pentru că faptul că, în 1936, după ce a intrat în vigoare o nouă Constituție care stipula că preoții aveau drept de vot, un vecin l-a întrebat cu cine va vota, iar străbunicul meu, preotul Aleksandr, a răspuns: «Îmi păstrez votul pentru vremuri mai bune». Din această cauză a fost arestat”, povestea Vodolazkin la întâlnirea cu Horia-Roman Patapievici de la lansarea romanului „Aviatorul” în România. Ceea ce-l face diferit este însă felul cum distilează toate aceste traume istorice și un anumit tip de relație cu divinitatea.

În arhipelagul unde acul busolei nu indică nordul

„Arhipelagul altei vieți” păstrează, ca, de altfel, întreaga literatură a lui Andreï Makine, rădăcini puternice în Rusia din care a evadat. Ceea ce-l face unic și atât de plin de sevă în Occidentul care îi premiază și-i prețuiește cărțile este tocmai această legătură cu Rusia, este tocmai seva Siberiei copilăriei lui care curge printre rânduri. De data asta, în romanul publicat în această primăvară de Polirom și în România, Makine spune povestea unui loc situat dincolo de timp și de spațiu, în care viața capătă o valoare și o calitate cu totul aparte. În Insulele Șantar, la marginea dinspre Extremul Orient a Rusiei, viața curge altfel, iar acul busolei nu poate indica nordul. Acolo, în acest sfârșit și început de lume își plasează Makine povestea. E povestea unei vieți trăite și repovestite tocmai pentru a dezvălui valoarea cu totul pierdută în lumea noastră a verbului „a trăi”. Narațiunea lui nu este liniară, e o poveste în poveste, ca o lecție secretă predată peste timp unor inițiați care trebuie să ducă mai departe valoarea întreagă a acestui verb „a trăi” și care se rezumă pe deplin în cuvintele cu care se deschide partea a VI-a a volumului: „Aici o să trăim”. Simplitatea aproape mistică a acestor cuvinte și sensul lor în roman sunt, de fapt, cheia acestei cărți. Makine scrie despre un loc de pe acest pământ unde poți, pur și simplu, să trăiești. Să trăiești departe de „lumea dezlănțuită”, departe de războaie absurde și de lupte fără sens.

„Am avut nevoie de ani buni ca să pricep: nu, viața noastră, a celorlalți era smintită! Desfigurată de o ură nesfârșită și făcând din violență o artă existențială, împotmolită în minciuni cuvioase și în realitatea obscenă a războaielor.” Este lecția pe care tânărul narator o învață în cele din urmă. Povestea se întinde pe mai bine de jumătate de secol și, cumva dintr-o perspectivă paralelă cu mare istorie, spune în ce fel se propagau undele de șoc de la centru spre zonele îndepărtate ale Rusiei. Un tânăr crescut într-un orfelinat este trimis undeva spre Extremul Orient, pe un șantier unde era nevoie de ucenici de macaragii și geodezi… Ajunge în Tugur, iar aici, în această zonă uitată de lume, întâlnește un om cu o poveste. O poveste care avea să-i schimbe viața. Pavel Garțev îi destăinuie într-o noapte istoria unei lumi întregi. Îl întoarce în timp, undeva la începutul anilor 50, când Uniunea Sovietică se pregătea de al Treilea Război Mondial, un război atomic, și în pustietățile din Extremul Orient soldații făceau exerciții și învățau să se ferească de atacuri atomice. El este unul dintre acești soldați, e veteran de război, ajuns acolo cu drame multe în spate, cu frustrarea unei iubiri eșuate, dar păstrând încă visele unei vieți „normale” trăite în „normalitatea” comunismului. Numai că o misiune îi va schimba viața. Prin taiga, în urmărirea unui deținut evadat din lagăr, Pavel începe să descopere natura umană. Oamenii, tovarășii lui, își dezvăluie laturi nebănuite ale personalității, pe care Makine le observă ca sub lupă, punându-i în diverse situații. Jocul acesta prelungit pe săptămâni întregi, în care vara se transformă în iarnă, în timp ce ei urmăresc prin taiga un prizonier care se dovedește a fi o femeie și care reușește să-i țină la distanță și să nu se lase prinsă e, de fapt, un joc de-a viața și de-a moartea. Rând pe rând, urmăritorii cedează, sunt răniți și se întorc în tabără. Numai Pavel Garțev rămâne pe urmele ei. Și în cele din urmă, la capătul unui drum în care era să-și piardă viața, i se dezvăluie… arhipelagul în toată frumusețea lui perfectă. Viața și apoi moartea lui Stalin, cu tot ceea ce au implicat ele în istorie, se reflectă până aici, la capătul lumii, în satele pierdute, unde sunt căutați în permanență „dușmanii poporului”. Un singur loc e ferit: Arhipelagul Șantar, unde acul busolei nu poate indica nordul…

Zbor deasupra unui secol sau cum să trăiești înghețat în azot lichid

„Aviatorul”, cel mai recent roman al lui Evgheni Vodolazkin, care a făcut furori cu al lui „Laur”, propune o poveste care privește același chinuit secol 20, cu toate tulburările pe care istoria le-a adus cu ea în Uniunea Sovietică și în lumea întreagă. Însă perspectiva lui Vodolazkin este surprinzătoare. Un bărbat pe nume Innokenti Platonov, născut în 1900, și înghețat în azot lichid în urma unui experiment dement la mijlocul anilor ’20, va fi trezit pe un pat de spital în ultimul an al secolului 20. S-a născut în 1900, a trăit frumusețea și parfumul începutului de secol și apoi cruzimea absolută, teribilă a lagărelor, a fost silit să aleagă să se supună acestui experiment și s-a lăsat înghețat de viu, fără speranța ca va mai deschide vreodată ochii, și s-a trezit, având vârsta de 25 de ani… după 75 de ani. Șocul unei lumi care-și schimbase cu totul coordonatele vine împreună cu amintirile unei alte existențe care se insinuează încet, pe măsură ce celulele creierului său intră în funcțiune, recuperând imagini, frânturi de imagini, amintiri, speranțe, sentimente, mai ales sentimente. Innokenti se trezește străin pe un pat de spital și încet, încet, sub atenția doctorului Geiger, cel care l-a readus la viață, începe să-și amintească scriind. În fiecare zi scrie într-un jurnal tot ce-i vine în minte. Vodolazkin construiește imagini senzaționale așezând una lângă alta senzații și realități din două lumi diferite și se dovedește un excelent psiholog, nelăsând niciun amănunt deoparte. E absolut fascinant felul cum construiește această personalitate cu un picior în două lumi diferite și felul cum își face personajul să asimileze pe repede înainte realități copleșitoare, de la televiziune la internet și până la felul – mult mai subtil surprins – cum s-au schimbat valorile lumii și sufletul.

Innokenti retrăiește primii ani ai vieții, copilăria, casa, parfumurile, prima iubire, Petersburgul începutului de secol, iubirea, așa cum se trăia ea atunci, pentru tânăra Anastasia, personajele acelei perioade, își amintește cum pica lumina într-o seară, un parfum din altă lume, amănunte păstrate straniu în creier în toți acei ani în care a stat înghețat în azotul lichid, în timp ce istoria curgea pe lângă el, iar el n-o putea trăi. Revoluția de la 1917 și apoi lagărul revin intens cu toate ororile pe care le-au adus. Torturile din lagăr, chinurile inumane sunt povestite în detaliu, dar fără urme de ură sau ranchiună… Scene de o violență cumplită, neverosimilă pentru un trăitor al începutului de secol 21 se îmbină cu scene de o tandrețe la fel de neverosimilă atunci când vine vorba de primele tulburări ale iubirii. Sunt două lumi aflate la extremă. Și între ele un somn lung și înghețat. Innokenti își amintește în amănunt perioada dinainte să fie înghețat. Fusese silit să aleagă în fond între două tipuri de moarte. Cea prin înghețare părea la acel moment mult mai blândă. Iar astăzi, la sfârșit de secol, în anul 1999, se simțea ca Lazăr cel înviat din morți, numai că el nu trăise moartea, ci locuise într-un fel de zonă de graniță între viață și moarte, care-l făcea acum să simtă cum, de fapt, toată istoria acelor ani trecuse prin el, pe repede înainte, și el simțea nevoia s-o recupereze, citind și văzând filme.

Innokenti este un tânăr bătrân silit să dea piept cu o realitate care-l copleșește. Iubita lui din tinerețe trăiește. Anastasia, marea lui iubire, are aproape o sută de ani, dar e într-un spital, murdară și neîngrijită, iar întâlnirea lui cu ea e, poate, cea mai puternică scenă din roman. Tânărul-bătrân își spală la fund într-un salon mizer iubita de o sută de ani, semiconștientă, și în acest fel o atinge pentru prima dată… Între ei, s-a scurs o istorie, iar ea are azi o nepoată care-i poartă numele și i-a moștenit și ceva din trăsături. Și… cumva previzibil, între această nouă Anastasia, o femeie de secol 21, și Innokenti, bărbatul altei lumi, se naște o superbă poveste de dragoste. Innokenti se va trezi brusc prins în vârtejul amețitor al vieții anilor 2000, cu politicieni care profită de pe urma imaginii lui și obligat să intre în reclame stupide care-i speculează însăși marea dramă a vieții: a fost congelat câteva decenii și face reclamă la produse congelate… Minunatul început de mileniu care duce totul în derizoriu. Atât de bine surprinde Vodolazkin, cu o infinită ironie toate aceste transformări ale ultimelor decenii, superficialitatea, presa cu întrebările stupide ale reporterilor, materialismul…

Dincolo însă de toată povestea care merită savurată îndelung și care-ți lasă un gust dulce-amărui, atât de special, dincolo de infinitele detalii a două vieți și două planete diferite – Rusia anilor 1900 și Rusia anilor 1999 –, două vieți trăite într-una singură, dincolo de „zborul” fascinant dintr-o parte a secolului în alta, care-și are „trenul de aterizare” în cimitir, acolo unde Innokenti caută cu disperare urme ale lumii lui, frânturi și oameni, rămâne o extraordinară și atât de profundă sondare a sufletului uman și a felului cum se modifică el în lumina diverselor întâmplări ale istoriei și, mai mult decât atât, o excelentă modalitate de a explica această istorie. În fapt, marea descoperire a lui Vodolazkin este că mila e mai presus de dreptate și că, în fapt, totalitarismului i te poți opune doar prin conștiința personală. Și, mai mult decât atât, că istoria personală e mai importantă decât istoria generală, schimbând cumva perspectiva general valabilă și asumând faptul că prima o integrează pe cea de-a doua, și nu invers.

Iar faptul că, după atâția ani de lagăr și de chin, Innokenti ajunge să creadă că marile revoluții ale lumii și marile momente din istorie în care Răul răbufnește la suprafață sunt, în fapt, valuri uriașe ce se nasc din micile valuri ale fiecărui individ în parte este o explicație teribilă, care pune vinovăția pe umerii unui întreg popor, nu doar ai unui individ și ne face pe toți răspunzători: suntem victime și în aceeași măsură călăi. „Nu putem vorbi despre o vină individuală, pentru că o revoluție nu are niciodată drept cauză voința unuia singur. Fiecare om este plin de rahat și, când rahatul dintre ei rezonează, așa se explică apariția Revoluției”…

Decizia

Pentru extraordinara subtilitate cu care construiește un personaj în care coexistă două lumi atât de diferite, pentru felul cum surprinde marea istorie reflectată în istoria personală, pentru teribila atenție la detalii, pentru forța narațiunii de respirație largă, desfășurată pe mai multe planuri, pentru analiza ironică și rafinată a unui secol și a felului cum s-au modificat mentalitățile, pentru crearea unor imagini cum puține găsești în literatura contemporană și pentru că reușește să construiască un final pe cât de neașteptat, pe atât de frumos găsit, Ziarul Metropolis declară „Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin câștigător al duelului și cartea lunii mai.

21
/10
/17

În perioada 20-28 octombrie are loc a patra editie a HomeFest. Nouă zile în care bucureştenii se pot bucura de spectacole neconvenţionale de teatru sau dans, de lecturi, concerte şi performance-uri.

20
/10
/17

Cartea „O undiță pentru bunicul meu” (traducere din limba chineză de Irina Ivașcu) de Gao Xingjian (Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000) a fost publicată la Editura Polirom, în 2017.

16
/10
/17

M-am întors de la Iași, de la cel mai mare festival de literatură și traducere din partea noastră de Europă, cu un voluminos bagaj de amintiri și cu un la fel de voluminos bagaj de cărți. O săptămână mai târziu, amintirile se împletesc în mintea mea cu fragmentele literare. Las aici un scurt colaj.

15
/10
/17

Una dintre cele mai interesante apariții editoriale ale toamnei, „O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă”, semnată de Andrew Scull, sociolog şi istoric al medicinei, a fost publicată la Editura Polirom, în colecţia „Plural M”.

13
/10
/17

Romanul „Arhipelagul altei vieți” (traducere din limba franceză de Daniel Niculescu) a fost publicat la Editura Polirom în 2017.

13
/10
/17

Omenirea nu mai are nevoie de Dumnezeu și ar putea, cu ajutorul inteligenței artificiale, să dezvolte o nouă formă de conștiință colectivă care va putea să îndeplinească rolul religiei, a declarat joi scriitorul american Dan Brown, autorul seriei literare "Codul lui Da Vinci". Romancierul american a făcut aceste declarații la Târgul de Carte de la Frankfurt unde își promovează noul său roman, "Origin".

09
/10
/17

Cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași - FILIT, desfășurată în perioada 4-8 octombrie 2017, s-a încheiat. Datele preliminare arată că la evenimentele din cadrul festivalului au fost peste 30.000 de participanți.

09
/10
/17

Volumul O undiţă pentru bunicul meu, de Gao Xingjian – laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2000 –, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba chineză de Irina Ivaşcu. Autorul s-a aflat săptămîna trecută la Iași, ca invitat special al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași.

06
/10
/17

Ca în fiecare an, lansările de carte vor reprezenta şi în cea de-a 27-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru un important centru de greutate al întregului complex de manifestări culturale care se vor derula în Bucureşti între 20 şi 30 octombrie.

05
/10
/17

„A existat o altă viaţă pe care aş fi avut-o, dar o am pe aceasta...” - Kazuo Ishiguro. Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an este Kazuo Ishiguro ''pentru romanul său cu puternic impact emoţional''. Premiul se acordă anual de către Academia Suedeză operei unui autor care a produs "cea mai remarcabilă lucrare într-o tendinţă idealistă", conform formulării lui Alfred Nobel.

03
/10
/17

Cine va lua Nobelul pentru literatură după Bob Dylan? Aceasta este marea întrebare care generează polemici serioase în saloanele literare, în contextul în care membrii Academiei suedeze ar putea să facă o alegere mai puțin controversată, lăsându-se tentați în acest an de propriul lor spirit academic, notează AFP.

Page 1 of 7112345...102030...Last »