Într-unul dintre ultimele sale interviuri, academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga (20 august 1920 – 5 mai 2006) a povestit cum era să facă infarct când a văzut bancnota cu Mihai Eminescu într-o pagină din „Dilema“ şi cum au forţat-o studenţii să se pensioneze mai devreme
Un articol de Gabriel Dragnea|15 martie 2013
Într-unul dintre ultimele sale interviuri, academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga (20 august 1920 – 5 mai 2006), a povestit cum era să facă infarct când a văzut bancnota cu Mihai Eminescu într-o pagină din „Dilema“, cum au determinat-o studenţii să se pensioneze mai devreme şi a mărturisit că şi-ar dori unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică.
Poetul Gabriel Dragnea şi-a lansat ieri cartea „27 de dialoguri – Construcţii incomplete“, care conţine mai multe interviuri cu personalităţi din lumea culturală românească. Vă prezentăm în exclusivitate interviul cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, publicat în acest volum.
Gabriel Dragnea: Doamnă academician, sunteţi o personalitate a culturii româneşti, recunoscută în ţară şi străinătate. Cum v-aţi caracteriza această carieră de succes?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Nu m-am gândit niciodată. Eu n-am dat nicio importanţă carierei mele. Viaţa mea a fost total lipsită de ambiţii. Eu n-am ştiut ce înseamnă ambiţia, şi atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste şi mai cu seamă dintr-o obligaţie morală. Asistând la o demolare a valorilor culturii şi istoriei româneşti, petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupaţie, ca să zic aşa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece şi indiferentă în faţa unei astfel de situaţii.
V-aţi pensionat înainte de vreme. Care au fost cauzele?
Mai aveam aproape opt, nouă ani până la pensie. Aveam 61 de ani şi eram şef de catedră şi membru corespondent al „Academiei Române“. În timpul unui seminar citeam monologul Clitemnestrei din opera lui Eschil. Monolog plin de profunzime şi pluritate în sensuri. Cum eram eu, plină de patos, un student îmi spune: „Doamnă, ce ne bateţi capul cu prăpădiţii ăştia şi vechiturile astea!?“ Când am auzit, am îngheţat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat şi am depus cererea de pensionare.
Pentru mine, valorile clasicismului sunt valorile umanismului autentic. Cine n-a trecut pe-acolo, nu se poate numi om de cultură. Ei ar fi vrut de la bun început o deschidere mai largă spre modernism. Chiar şi între profesori existau opinii diverse. Mulţi dintre cei tineri erau plictisiţi de bătrânii ăştia: Eschil, Sofocle etc. Ca şi Vianu, am dat o mare amploare antichităţii clasice greco-latine, apoi evului mediu şi renaşterii, până la baroc.
De-acolo pătrundeam în romantism, neorealism, iar în pragul secolului al XX-lea mă opream şi propuneam câteva direcţii, deoarece Vianu spunea: „O adevărată valoare nu se afirmă decât după o sută de ani“. Deci, studenţii mei m-au făcut să plec din Universitate. Asta e!
Care este cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?
Au fost foarte multe. Am avut mari bucurii când am botezat. Am 11 fini botezaţi şi 17 perechi cununate. Pentru munca mea am luat „Premiul Herder“, dar şi multe înalte distincţii oficiale italiene şi româneşti.
De la o vreme suntem tot mai dezamăgiţi de atitudinea unora din jur. Aţi avut recent o astfel de stare?
Pagina din „Dilema“ de acum câţiva ani, în ziua aniversării lui Eminescu, când a apărut o bancnotă de o mie de lei. Asta era valoarea poetului. Am crezut că fac infarct. În interiorul revistei erau numai articole de denigrare. Tinerii care scriu despre el, ori nu-l cunosc, ori sunt obsedaţi de superioritatea lui şi sunt complexaţi. Este greu să-i cunoşti opera. Dacă nu realizezi sinteza, orizontul gândirii lui, n-ai înţeles nimic din el.
Cu ce gânduri aţi porni la drum, dacă aţi mai avea, să zicem, 35 de ani?
M-aş apuca să fac cateheza copiilor. Să le dau educaţie religioasă şi nu sexuală. E trist să vezi că de la o vârstă foarte fragedă copiii sunt interesaţi mai mult de educaţia sexuală, cea religioasă fiind optativă în şcoli. Legat de acest aspect, am un vis care sper să se împlinească. Îmi doresc foarte mult unirea bisericilor: ortodoxă şi catolică. Adică Bizanţul şi Roma trebuie să se unească, să reziste împreună asalturilor date credinţei creştine. Pentru că este clar că, în momentul de faţă, noi ne găsim în faţa unui atac, teribil mascat, venit din partea unor forţe oculte.
Ştiu că nu prea vă place să vorbiţi despre viaţa dumneavoastră particulară…
Când mi se pun astfel de întrebări, încep să mă joc. S-a întâmplat odată să fiu întrebată câţi bărbaţi au fost în viaţa mea. Redactorul respectiv, o domnişoară, a fost foarte bucuroasă, dar şi surprinsă să afle de existenţa a doi bărbaţi: George şi Mihai. Dezamăgirea a venit ulterior, când i-am spus că este vorba de George Enescu şi Mihai Eminescu.
interviul a fost înregistrat în martie 2004
Cine a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga
Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20.08.1920, Bucureşti – 5.05.2006, mănăstirea Văratec). Critic şi istoric literar, membru al Academiei Române. A studiat muzica la Conservatorul Pro-Arte, precum şi ştiinţele juridice şi filologia. Conform Enciclopediei Britannica, a fost Doctor în litere, profesor universitar, redactor la Editura pentru Literatură, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară.
Între 1990 şi 1994 a fost vicepreşedintă a Academiei Române şi a ocupat postul de preşedinte al secţiei de Filologie şi Literatură a acesteia. A scris volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică.
Volume: „Renaşterea: Umanismul şi dialogul artelor“, „Eminescu şi romantismul german“, „Itinerarii prin cultură“ etc. A fost distinsă cu premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986, 1989), Premiul Herder (1988), Premiul Adelaide Ristori (1993) ş.a.
