CRONICĂ DE FILM Noul film al veteranului regizor Nicolae Mărgineanu, „Fals tratat de mântuire a sufletului”, este un exemplu de cinema desuet (o dovedeşte inclusiv titlul preţios), deconectat de la modernitatea actuală a limbajului cinematografic, în ciuda bunelor sale intenţii.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 septembrie 2018
Tânărul Radu (jucat de Bogdan Nechifor) se angajează la CNSAS. Este luat în primire de un inspector mai experimentat, Toma (Ioan Andrei Ionescu).
Portretizați mai mult ca detectivi decât ca simpli funcționari (Nicolae Mărgineanu a debutat, de altfel, ca regizor cu un film polițist reușit, „Un om în loden”, în 1979), cei doi trebuie să elucideze un dosar.
Așa că pornesc pe urmele unui călugăr retras în munți, părintele Iustin (Remus Mărgineanu, care face cel mai credibil personaj al filmului), pe care îl suspectează de colaborare cu Securitatea în cazul sinuciderii în 1988 a unui tânăr ucenic al său (sinuciderea este redată într-un flashback, în secvența de debut).
Scris de Bogdan Adrian Toma, scenariul amintește de discursul anticomunist dominant din cinema-ului românesc din anii `90, cu unele prelungiri chiar în anii 2000, și de obsesia pentru teme precum colaborarea cu Securitatea sau teroarea fostului regim (nici de aici nu lipsește personajul fostului deținut politic, jucat de Valentin Uritescu). Plus câteva idei despre pretinsa confuzie morală postcomunistă.
Filmul adună două dintre preocupările majore ale lui Nicolae Mărgineanu: trecutul comunist al României și credința ortodoxă (foarte prezente și în alte filme de ficțiune ale lui, precum „Binecuvântată fii, închisoare”, din 2002, sau „Poartă Albă”, din 2014, dar și în documentare despre Arsenie Boca).
Scenariul respectă câteva reguli elementare, astfel că fiecare dintre personajele centrale lasă de înțeles că se schimbă până la final, iar fapte care par certitudini se dovedesc diferite în realitate.
În cinema, nicio temă nu este în sine depășită. Și chiar dacă subiectul colaborării cu Securitatea a ieșit de câțiva ani din atenția publică, el ar putea sta oricând la baza unui film relevant.
Însă „Fals tratat de mântuire a sufletului” eșuează în încercarea de a oferi ceva răscolitor, original sau măcar stimulant. Și asta în primul rând pentru că este un exemplu de cinema ilustrativ, desuet, pe alocuri chiar emfatic.
Filmul degajă o artificialitate neintenționată. Iar acest lucru se simte cel mai bine în coloana sonoră. Toate dialogurile par înregistrate în postsincron, însă în așa fel încât sunt profund aseptice, lipsite de viață – sonoritatea lor este desprinsă de orice alt sunet natural, ceea ce produce o senzație permanentă de falsitate.
Dispare potențialul realism al situațiilor, care rămân astfel simple episoade scoase dintr-un scenariu didactic.
Apoi, decupajul regizoral este unul convențional: dialogurile sunt filmate, de cele mai multe ori, într-un clasic și banal plan-contraplan care nu reușeste să creeze tensiune, să implice în vreun fel spectatorul. Iar unele schimburi de replici sunt prea explicative, în timp ce interpretările actoricești nu scapă de o anume teatralitate.
Un film fără forță și fără personalitate.
„Fals tratat de mântuire a sufletului” a fost lansat în câteva cinematografe la 21 septembrie.
Rating: ★
