Cum e să te simţi pe scena Ateneului ca la tine acasă? Și cum se transmite pasiunea pentru muzică, din generaţie în generaţie? Aflăm de la Iosif Ion Prunner.
Un articol de Liliana Matei|18 septembrie 2015
Cartea „Iosif Ion Prunner. Trei generații la Ateneul Român”, de Oana Georgescu, apărută la Editura ALLFA, prezintă povestea pasiunii pentru muzică a maestrului Iosif Ion Prunner.
„În sfârșit, a apărut în secolul XX și un copil-minune care a ajuns dirijor de cor academic, după o promițătoare carieră de pianist. A trebuit să treacă un secol de muzicieni, o dinastie de artiști, cum ar spune istoricii, o pleiadă de instrumentiști, din care să răsară și un maestru de cor: Iosif Ion Prunner”, declara criticul muzical Viorel Cosma, în prefața volumului.
Povestea începe cu muzicianul Joseph Prunner, care în anul 1909 a părăsit Austria în favoarea României, la rugămintea lui George Enescu, devenind primul contrabasist al Filarmonicii; continuă cu Iosif Prunner Jr., fiul său, un pianist strălucit care a fost timp de două decenii solistul Filarmonicii „George Enescu”.
Iosif Ion Prunner, fiul lui Iosif Prunner Jr., a dus mai departe tradiția, debutând pe scena Ateneului Român la doar 17 ani. Dirijor şi pianist, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii şi conduce Corul Filarmonicii „George Enescu”.
Familia de muzicieni Prunner, reprezentată de trei generații (Joseph, Iosif Jr. și Iosif Ion), a sărbătorit în 2009 100 de ani de prezență în Ateneul Român.
Mai jos sunt câteva fragmente din carte – momente memorabile din viața lui Iosif Ion Prunner (născut pe 9 ianuarie 1956, la București):
„M-am născut pe strada Toamnei… Casa mai există și acum. Era pe punctul de a fi cumpărată de bunicul, prin 1946, dar a fost preluată de stat. Ne-am mutat apoi în zona Parcului Izvor, de unde ne-a demolat Ceaușescu locuința, pentru a construi Casa Poporului. […] Muzica m-a obligat să uit, să trec peste această tragedie – aveam concerte, nu mă puteam lăsa copleșit de acest necaz, iar pentru mama, muzica a fost ca un balsam. Am spus că noi nu plecăm cu nimic de pe lumea asta, cu doar cu aceste trăiri. Cred că dacă ar fi să ilustrez acea demolare, muzica ar fi atât de negativă, încât nu aș putea să o redau vreodată! Dar dacă atunci când a trebuit să mă ridic deasupra oricărui necaz și să ascult muzică, aș alege Vivaldi, Bach, Mozart…
Pasiunea pentru muzică mi-a fost insuflată de tata, apoi de unchiul meu, Constantin Silvestri, dar e și o moștenire de neprețuit de la bunicul meu, Joseph Prunner; teatrul mi-a plăcut datorită mamei, dragostea pentru istorie o datorez bunicului, Generalul Pârâianu, care a fost și profesor de istorie la Școala Militară, iar fascinația pentru povești și legende, unchiului meu, celebrul scriitor Alexandru Mitru.
El și mama erau veri primari și îmi amintesc că aveam cartea „Legendele Olimpului” într-o ediție specială, cu coperte roșii, cu desene și cu o grafică excepțională, cu fotografii după basoreliefuri pe care le priveam fascinat minute-n șir!
Tata m-a dus de mic la concertele de la Ateneu. Uneori mai ațipeam. Eram copil, iar concertele începeau atunci la ora 20.00. Lumea ieșea seara în oraș la concert, la restaurant, la plimbare pe Calea Victoriei. Unele concerte se terminau mult după ora 11 noaptea și mă întrebam cu ce și cum ajungea lumea acasă. Nu exista mijloc de transport la ora aia.
Când eram clasa a IX-a am participat la audițiile de la Ateneu pentru cei care urmau să cânte în recital și să fie pe afișul Filarmonicii, la Sala Studio. […] O dată la trei ani aveau loc aceste audiții, preselecțiile. În anul în care am candidat eu, am trecut mai departe 27 din peste 70 de candidați. Eu am intrat pe locul 9. Deși eram în clasa a IX-a, am avut concurenți absolvenți de Conservator.
La un moment dat am alcătuit un „trio” – pian, violoncel, vioară – cu Marin Cazacu și cu Fernand Iaciu, acum concert-maistru la Orchestra Națională din Lille și profesor de vioară la Conservatorul din oraș.
La Festivalul Republican am participat în martie 1973. Împlinisem în ianuarie 17 ani, iar preselecțiile începuseră din toamna lui 1972. Atunci a avut loc ultima ediție, pentru că în anul următor a devenit „Cântarea României”. Premiul I a fost luat de Tudor Dumitrescu, care a susținut „Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră” de Franz Liszt. Era un geniu! Dacă nu ne părăsea atât de repede, ar fi ajuns departe, foarte departe…
La Ateneu colaboram încă de când eram student. Acompaniam soliștii, mergeam în turnee, participam la evenimentele obligatorii unde trebuia să fac norma. Am cântat la „Timpuri noi”, în case de cultură, adică oriunde se afla un pian. Mulți nu se băgau pentru că voiau să facă solistică sau doar să învețe. Eram cunoscut de la seriile de concerte și de la concursurile din perioada 1973-1978, așa încât conducerea Filarmonicii mi-a propus să colaborăm. Am acceptat fără să stau pe gânduri. Trebuia să fiu mereu pregătit, mai ales atunci când acompaniam soliști sau erau repetiții cu dirijorii și orchestra. Așa te căleai și așa dobândeai experiență. L-am acompaniat de multe ori pe Dan Iordăchescu și am avut șansa să cânt sub bagheta Maestrului Celibidache în 1978, când eram încă student.
Am renunțat să mă mai agit, pentru că am constatat destul de repede că nu mi se dădea voie să plec sau, în cel mai fericit caz, primeam pașaportul cu viza cu o zi înainte de concurs sau concert. Te pregăteai zile în șir, învățat și studiai programul în timpul liber și degeaba! Până la urmă rămâneai acasă.
La un moment dat hotărâsem să plec oficial, adică să emigrez! Nu mai suportam nedreptatea și umilința suferite pentru că nu am vrut să colaborez cu securitatea., deși mi se propusese de două ori și refuzasem. Așa că m-am dus direct și foarte hotărât șa Gogu Rădulescu – era în octombrie 1989, chiar înainte de Congresul XIV – pe care îl cunoșteam bine și era un apropiat al artiștilor. […] mi-a spus atunci, parcă premonitoriu: «Mai așteaptă un pic!… Vorbim după Congres. Să vedem cum se mișcă lucrurile». Eram dezamăgit, dar nu aveam de unde să știu ce se va întâmpla după două luni dar poate el bănuia ceva. Oricum, așa m-am apucat de dirijat.
Am avut parte de marile mele întâlniri și colaborări în timp, cu Maria Fotino, cu Sergiu Comissiona sau cu Daniel Barenboim. Senzația, starea, normalitatea, degajarea pe care le simțeam și le manifestam alături de astfel de personalități era justă – nu m-am simțit niciodată tratat de ei ca un «muzician din România», ci am vorbit de la egal la egal.
Atunci când l-am preluat, (n. red. – în 1997), Corul Filarmonicii nu era aproape deloc pregătit muzical, nu prea existau noțiunile și deprinderile de studiu, învățare și cunoaștere a partiturii. Corul avusese mari probleme legate de calitatea muzicii, de acuitate, de modul în care suna. Puțini își mai aduc astăzi aminte cum Corul Filarmonicii era… târât la toate spectacolele și zilele omagiale, la diverse aniversări ale familiei Ceaușescu și protipendadei comuniste. Membrii corului Filarmonicii erau obligați să cânte pe stadioane, la câte o inaugurare a unei stații de metrou, în fabrici sau în aer liber, fie frig, fie soare. Ei nu cântau, urlau…
Muzica e un singur tot, nu se pot face separații și separatisme între orchestră, cor, soliști. Note, expresie, sincronizare, pe verticală – asta este muzica. Așa cum arhitectura unei sonate seamănă cu arhitectura unei simfonii, același lucru se poate spune și despre trecerea de la pian la dirijat de cor, e o compatibilitate perfectă.
Un concert este echivalentul câtorva ore de muncă în mină sau al unei curse de Formula 1. Știu că s-au făcut astfel de studii cu Orchestra lui Herbert von Karajan… Consumul unui dirijor de orchestră în timpul unui concert dificil este echivalentul efortului pe care îl face un miner timp de o zi. La fel și un violonist, în trei-patru ore de concert. Pregătirea unui concert îți ia zile întregi de muncă susținută. De multe ori eu repet pentru un concert chiar și un an.”
