Familie de artiști, la Teatrul Nottara. Ce nu se leagă
https://www.ziarulmetropolis.ro/familie-de-artisti-la-teatrul-nottara-ce-nu-se-leaga/

Vorba lui Beckett: ”Tot încerci. Tot ratezi. Nu contează. Încearcă din nou. Eşuează din nou. Eşuează mai bine.”

Un articol de Cristina Enescu Aky|14 martie 2017

Într-o seară am mers la Teatrul Nottara la ”Familie de artiști”, un spectacol cu multiple recomandări: regizorul Alexander Hausvater, un titan care a creat peste 160 de spectacole pe multe scene ale lumii, iar în România a creat spectacole-reper în istoria teatrului românesc; actori lipiți de mulți ani de aorta publicului (Florina Cercel, Victoria Cociaș, Gavril Pătru, Crenguța Hariton, Ioana Calotă, etc); alți artiști tineri ca vârstă și energie; scenografa Carmencita Brojboiu, demiurgă de teatru cu o experiență scenografică de multe zeci de spectacole de teatru clasic, de păpuși, operă și dans și mai multe expoziții internaționale de grafică. Spectacolul mi-a amintit o anecdotă legată de celebrul actor britanic Ralpph Richardson (unul din cei trei ”grei”, alături de John Gielgud și Laurence Olivier, care au dominat teatrul britanic în prima jumătate a secolului XX). Se spune că în timpul unei repetiții cu public la o nouă piesă, el s-a oprit în mijlocul unei scene, s-a întors spre public și a întrebat dacă există vreun doctor în sală. Când cineva s-a recomandat ca atare, el a întrebat: ”Doctore, nu-i așa că piesa asta e îngrozitoare?”

Citez din sinopsisul spectacolului: ”Într-un Buenos Aires în care istoria se demolează, pentru a face loc autostrăzilor moderne, familia Finochietto trăieşte cu artă, sfidând meschinăria vremurilor. Casa lor, aparent o ruină dezafectată, este un salon al spiritului, în care se cântă, se dansează, se scriu poezii, se pictează, se citeşte în stele şi se lucrează necontenit la o estetică a vieţii. Una în care mâncatul din pubelă are ceva aristocratic, atâta vreme cât sufletul şi mintea capătă hrana dorită.”

Textul nu pare deloc sărăcăcios, iar conceptul regizoral deloc plat. Doar că mai multe ceva-uri nu se leagă, iar acest sentiment însoțește spectacolul aproape de la început până la sfârșit. Un spectacol cu multă agitație, multă culoare, personaje-titirez și o sumedenie de costume desprinse parcă în mod aleatoriu dintr-un muzeu universal al costumelor de teatru orfane. Am auzit (căci n-am putut să mă conectez suficient cât să ascult) multe replici declamate cumva în nasul spectatorului, forțându-l la o tovărășie neorganică cu scena. Coagularea personajelor nu m-a convins. E multă energie pe scenă, dar una centripetă, ”pe toți pereții”. ”Familie de artiști” îmi pare, în primul rând, un spectacol-manifest pentru condiția supraumană și totodată decăzută a artistului în societate. Deși înțeleg realitatea conceptului, prezentarea lui artistică nu m-a atins. ”Să ni se dea lumea înapoi!” declamă matroana clanului Finnochietto. Dar, oare, artistul absolut e cel care se plasează mereu în răspăr cu lumea sau unul care, analizând realitatea, creează lumi mai bune prin arta sa?… Poate răspunsul e extrem de subiectiv.

Permanent agitate și creatoare de verbiaj, personajele par mai degrabă marionete ale căror sfori sunt trase zvâcnit. La un moment dat și publicul este tras în piesă prin intonarea (dirijată de pe scenă) a ”Imnului artiștilor”, din care citez: ”Ebenist, chitarist / Organist, portretist, naist, / Trapezist, fabulist, / Lutist, cornist, / Modelist, deci artist!/ În noi îl trezim pe artist!/ La chin el ne e exorcist./ Sufletist, spiritist,/ Alpinist altruist/ Pe scurt, artistul artist!”. Acest moment, gândit, cred, ca o osmoză energică între scenă și public, a fost ca o fisură suplimentară a conexiunii dintre sală și scenă. Sentimentul meu în acel moment a fost, vorba cântecului, ”ce caut eu în viața mea (de spectator de teatru)?.” La fel și la scenele de nuditate. Nu am absolut nimic împotriva nudității pe scenă, atunci când contextul și modul în care ea apare are miez și mă ajută, ca spectator, să înțeleg și să simt ceva care, fără acea nuditate, mi-ar fi lipsit.

1615_3K6A3025_1280x853

Funcționarul de la primărie, care vine să aducă ordinul de evacuare în vederea demolării ruinei în care locuiește familia de artiști, acest reprezentant al realității obtuze față de geniul artistic, are un picior protezat. Motivul mi-a scăpat complet, recunosc… Poate că realitatea șchioapătă și are multiple handicapuri față de universul liber al spiritului artistic, cu bucuria, jocul și caracterul său năvalnic. Dar, aici, handicapurile cele mai mari le are tocmai lumea ”artiștilor”, nu doar rupți de realitate (ceea ce n-ar fi o problemă, când realitatea e coruptă), dar debusolați în chiar propria lor utopie. Pe de altă parte,  hazardul face ca spectatoarea din mine să fie totodată și o dansatoare de tango din prima generație de dansatori de la noi. Nu din această perspectivă mi-au părut disonante momentele de (imitație de) tango, ci din perspectiva cuiva, a oricui, care știe că tangoul argentinian, esența Buenos Aires-ului, este atât de departe de clișeele cu care e deseori descris în Europa (capul pe spate și trandafirul în gură, ole). Dacă tot ”suntem” în Buenos Aires, mi-aș fi dorit o de-clișeizare a abordării ideii de Tango, un element indispensabil de înțeles pentru spiritul artistic al Buenos Aires-ului.

Decorul reciclează celebra bulină roșie care a afectat bună vreme activitatea Teatrului Nottara, și care apoi a fost revocată, bulina tronând auto-ironic pe frontispiciul căminului-ruină al familiei de artiști. Doar că, la sfârșit, bulina pare mai degabă o concluzie decât un triumf. Iar muncitorii și instrumentele pentru demolări, care apar pe tot parcursul piesei (pe măsură ce tinerii muncitori leapădă tot mai multe din haine, de parcă vor face și ei implozie odată cu clădirea) sunt antrenanți aici în stilul teatrului de revistă, dar, evident, nu despre asta e vorba aici.

Actorii, regia și scenografia ”Familiei de artiști” merită toate aplauzele pentru experiența și valoarea intrinsecă a fiecăruia. Carisma și talentul majorității celor implicați transpare uneori dincolo de ceea ce se întâmplă acolo pe scenă. Apreciez sincer Teatrul Nottara pentru eforturile enorme de a rămâne în activitate și, după revenirea în sediu, de renaștere, și admir în mod deosebit dorința de feedback din partea publicului, manifestată prin formularele ”Juriul spectatorilor” care sunt distribuite, împreună cu un creion, fiecărei persoane din sală. Și totuși, îngerul nu coboară la acest spectacol, iar eu una am plecat cu un sentiment de gol. E parte din viață, golul și neatingerea țelului, e parte și din Teatru. Și, cu siguranță fără astfel de experiențe, noi toți cei dimprejurul altarului scenic – public, actori, regizori, scenografi și toți ceilalți- nu am putea să simțim plenar acele dăți când, Doamne, nu mai e nimic de spus pentru că a fost minunat. Îmi doresc din suflet să regăsesc toți oamenii implicați în acest proiect într-un spectacol care să-mi lase un alt sentiment, cel al unui fabulos joc de artificii sufletesc.

Închei cu o mică poveste: în 2012, la New York a avut loc prima ediție a Bad Theater Fest. ”Bad theater” (teatru prost), în cuvintele inițiatorului acestui festival (interesant ca concept) poate fi orice creație de teatru care este ciudată, greu de înțeles sau acceptat de către un public larg sau doar de câteva persoane. Poți face totul perfect, tu, creatorul de teatru, și totuși cineva, sau mai mulți, să perceapă spectacolul ca pe un eșec. Vorba lui Beckett, descoperirile nu pot exista în teatru și în artă în afara nereușitei. Iar aceasta, în măsura în care este identificată, disecată și pătrunsă, poate fi, în sine, un succes. Altfel… nu prea.

04
/01
/16

În România, anul 1989 s-a încheiat cu o revoluţie, nimeni nu a uitat, iar revoluţia aceasta a devenit o graniţă între viaţa de dinainte şi cea de după. Spectacolul „Anul dispărut. 1989”, care tocmai a avut premiera la Teatrul Mic, este despre viaţa de dinainte.

02
/01
/16

Mel Gibson, unul dintre cei mai fermecători actori din lume, împlinește 60 de ani. Când era doar un puști, tatăl său, un catolic înflăcărat, l-a învăţat cele zece porunci. Apoi i-a spus-o pe a unsprezecea: „Să nu te minţi singur“. A trăit Mel Gibson după această ultimă poruncă?

02
/01
/16

George Alexandru s-a stins din viață vineri, 1 ianuarie, la ora 23.30 la Spitalul Fundeni, la vârsta de 58 de ani, din cauza unor complicații severe ale unei infecții abdominale grave, nu în timpul unei operaţii, a precizat Institutul Clinic Fundeni într-un comunicat. Trupul actorului va fi depus luni, la ora 11.00, la Teatrul Nottara. El va fi înmormântat tot luni, la cimitirul Ghencea.

30
/12
/15

Ziua Culturii Naționale va fi celebrată vineri, 15 ianuarie, de la ora 19.00, la Ateneul Român, prin spectacolul de muzică tradițională și poezie „La porțile ceriului“. Evenimentul îi are ca protagoniști pe Grigore Leșe și invitații săi.

30
/12
/15

Mihaela Drăgan (29 de ani), romă, actriță, feministă. A cunoscut, în anii din urmă, succesul în teatrul independent românesc, cu spectacole precum “Del Duma”, “La Harneală” sau “Gadjo Dildo”. Dar cine este, de fapt, Mihaela Drăgan? De unde vine? Și, mai ales, încotro se îndreaptă?