Farse celebre în teatru, povestite de Sică Alexandrescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/farse-celebre-in-teatru-povestite-de-sica-alexandrescu/

Farsa cu bebeluşul. Jules Cazaban, tartorul ghiduşiilor în teatru. Marcel Anghelescu, un actor cu o boală: râsul până la leşin. Moartea pe scenă, jucată cu haz. Teatru. Viaţă. Umor. Istorie.

Un articol de Monica Andrei|2 Aprilie 2014

 

Regizorul Sică Alexandrescu povesteşte în memoriile sale cum se juca la Teatrul de Comedie „Greva femeilor“, iar din distribuţia spectacolului făceau parte actorii: Maximilian, Jules Cazaban şi Marcel Anghelescu.

Jules Cazaban era tartorul ghiduşiilor în teatru. Nu ştia ce să mai născocească în fiecare zi. Se ştia grava meteahnă de care suferea Marcel Anghelescu, o meteahnă de nelecuit: dacă-l apuca râsul în scenă, era pierdut, nu se putea stăpâni. Râdea până leşina!

“Comedia scrisă de Nicuşor Constantinescu pornea de la textul Lisistratei, fiind cumva o variantă modernă, iar Marcel Anghelescu era victima femeilor. Juca o doică, intra în scenă cu un cărucior, plimba copilul de care mama lui nu voia să ştie.

Spectatorii nu vedeau copilul din cărucior şi nici nu era nevoie să-l vadă. Acolo era o păpuşă de mărimea unui sugar, înfăşurată în scutece şi pusă în dantele, iar căruciorul nu arăta ca acestea de azi. Scenograful îşi imaginase un fel de roabă îngrijită, frumos împodobită, dar care avea un cusur: se răsturna uşor dacă lăsai din mână hulubele. Tocmai acesta a fost motivul pentru care s-a pus păpuşa în cărucior, ca să nu se răstoarne.

Cazaban şi Maximilian intrau în scenă la un moment dat, venind de la piaţă cu nişte coşuri şi arătau ca nişte adevătate bucătărese. Îşi povesteau necazurile, exact ca nişte femei. Ieşind din linia dialogului din piesă, în seara cu pricina, fără nicio legătură cu spectacolul, Cazaban aducea tot timpul vorba despre copil.

Marcel aude, se miră, intră la bănuială, simte că s-a pus ceva la cale, după care se amestecă şi el. Vor să vadă copilul. Crede că nu e păpuşa în cărucior. Ca să le dejoace farsa, Marcel promite că le va arăta copilul şi fereşte căruciorul nelăsându-l pe Cazaban să-l dezvelească.

– Nu! Nu pune mâna că-l trezeşti, şi când se scoală din somn ţipă de te-asurzeşte, iar eu n-am cu ce să-l potolesc. N-am să-i dau să sugă.
– Bine, dar vreau să-l văd, îngeraşul! Te rog…
– Şi eu, spune Maximilian. Am auzit că e frumos, că seamănă leit cu tine.
– Ţi-l arăt eu. Vi-l arăt eu!

Marcel lasă din mână hulubele cu mare grijă și trece spre public ca să ascundă de ochii spectatorilor căruciorul în caz că era gol. E convins că în felul acesta îi va lăsa cu buzele umflate pe cei doi farsori complici. Se apleacă matern asupra copilului, dă cu băgare la o parte plăpumioara de dantelă, şi… izbucneşte într-un hohot de râs nebunesc; nu mai poate, fuge din scenă.

Căruciorul lipsit de sprijin se răstoarnă, păpuşa se rostogoleşte pe jos şi se opreşte lângă rampă cu faţa spre public. Sufleorul începe să râdă, primul rând din sala dă tonul la râs, celelalte rânduri saltă în picioare şi râd, ca apoi toată sala să râdă în hohote. Ce era? Copilul din cărucior, graţie cuplului Maximilian-Cazaban, avea ciocul şi mustăţile lui Napoleon al III-lea.

Sufleorul a tras păpuşa din scenă, Cazaban a pus mâna pe cărucior şi a ieşit din scenă strigându-l pe Marcel. Graţie momentului de farsă au sărit peste scena care urma ajungând la cea finală, pentru că pe Marcel îl apucase râsul şi nu mai putea juca.

Farse la Teatrul Naţional

Ovid Brădescu era un actor foarte talentat. Una dintre ambiţiile lui era cum să-i arata lui Ion Manolescu, alt mare actor, cum să joace „Moartea civilă”, o melodramă, în finalul căreia actorul din rolul principal moare făcând spume la gură. Melodrama scrisă de Giacometti prin rolul pe care-l juca Ion Manolescu avusese un succes imens la public, în sute de reprezentaţii.

Ovid Brădescu era convins că va întuneca succesul lui Ion Manolescu dacă-l va juca el. Degeaba explica prin cârciumi, pe la cafenea, prin biroul directorului sau cabina actorului din teatru, cum se juca rolul însoţindu-şi explicaţiile jucând. În 1923, la Teatrul Popular se pune în scenă „Moartea civilă” cu Ovid Brădescu în rol principal. Îşi luase toate precauţiile ca să-şi asigure izbânda, dar nu ştia prin ce mijloc ar putea face spume la gură în momentul când personajul moare. Nicu Dumitriu juca doctorul Palmieri.

Ovid îl trimite la farmacie ca să-i dea un leac pentru clăbucii de la gură din finalul spectacolului. Acesta îi aduce pastile de făcut apă oxigenată, cu indicaţia de a lua una şi de a o pune sub limbă. În seara spectacolului la ultima scenă Ovid Brădescu a avut grijă să-şi pună sub limbă mai multe pastile. Până să moară, scena e lungă, eroul are multe de spus. Pastilele au început să-şi facă datoria, actorul a simţit că i se umple gura cu spumă, că dă pe dinafară. Spunea replica şi clăbucii se înmulţeau.

La început clăbucii au ieşit prin colţurile buzelor, apoi s-au prelins spre bărbie luând aspectul unui cioc, apoi al unei bărbi respectabile, dar albă. Şi încet, încet, barba semăna cu cea a lui Moş Crăciun. Sfâşietoarele momente de dinaintea morţii ce ar fi stors lacrimi din ochii spectatorilor s-au transformat în hohote de râs. Spectacolul nu s-a mai jucat, Ovid Brănescu fiind convins că Nicu Dumitriu i-a făcut-o dinadins.

Peste ani, ambii actori angajaţi la Teatrul Naţional, Ovid Brădescu şi Nicu Dumitriu, împărţeau aceeaşi cabină. Se machiau, se costumau acolo. Jucau în spectacolul „M-me Sans-Gêne” de Victorien Sardou. Ovid juca „madame Fouché”, Nicu interpreta rolul „Napoleon”. Are loc premiera: succes imens. Nicu își confecționa în fiecare seară , în cabină, în faţa oglinzii, nasul lui Napoleon din nasenkit.

Nasenchitul este o pastă cu ajutorul căreia se îndreaptă sau se strâmbă nasul, după cum e rolul. Ca să fie expresiv, să arate ca Napoleon, Ovid îl convinge  pe Nicu să amestece şi să frământe bine nasenkitul cu drojdie de bere. ,,Asta-i dă un luciu deosebit, un aspect natural.” Nicu Dumitriu rămâne pe gânduri, se uită în oglindă, pune mâna pe nas.

În acea seară a intrat în scenă indispus că nasul lui n-avea viaţă. A doua zi a venit mai devreme la teatru şi, după ce s-a dezbrăcat, a scos un pacheţel de drojdie din buzunar, l-a desfăcut cu mare grijă, a luat nasul din ajun făcut din nasenkit şi a început să-l frământe cu drojdie de bere până a ajuns o pastă moale, apoi şi-a mulat pasta pe nas. Când a venit Ovid Brădescu, Nicu era cu nasul pus la punct.

A început spectacolul. Napoleon era mai în vervă ca oricând. În scena dintre Napoleon şi spălătoreasă, plină de dragoste, actriţa care juca ,,madame Sans-Gêne” se uita foarte ciudat la partenerul ei de rol. Holba ochii, încrunta sprâncenele. Apoi a început să se simtă un freamăt în public, deşi nu era nimic de râs. Până să cadă cortina, la final, freamătul din sală s-a transformat în cascadă de râs şi în nişte aplauze generoase la scenă deschisă. Nicu, printre dinţi, în loc de replicile amoroase din piesă, îşi întreabă partenera:

– Ce am dragă, de ce râd?
– Nasul! Nasul tău.

În timpul acestei convorbiri şoptite cortina a ajuns jos, iar Nicu a alergat spre cabină la oglindă. S-a îngrozit. Napoleon avea un nas mai mare ca a lui ConstantinTănase. Nasenkitul amestecat cu drojdia de bere şi căldura din sală a dospit, iar până la finalul spectacolului a început să crească ca o cocă.

,,Mi-o făcuşi nene!”, îi spuse lui Nicu Dumitriu, intrând în cabină, pleoştit.

,,Ţi-o făcui!”, răspunde Ovid , topit de râs. ,,Dar nu uita că acum 15 ani mi-ai făcut-o şi tu – spumele la gură din Moartea civilă”.

Sursa: Sică Alexandrescu, “Un comediant şi-o faţă de familie”; Editrua pentru Literatură şi Artă

Foto: cinemagia

19
/11
/19

„Travling: Tradiții Creative” este o încercare de video-documentare a modalităților prin care patrimoniul cultural și natural contribuie la dezvoltarea comunităților, din punct de vedere economic, turistic, social, cultural și identitar.

02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

Page 1 of 3012345...102030...Last »