Farse și încurcături în teatru, cu Amza Pellea, Calboreanu și Gheorghe Cozorici
https://www.ziarulmetropolis.ro/farse-si-incurcaturi-in-teatru-cu-amza-pellea-calboreanu-si-gheorghe-cozorici/

Marele regizor Vlad Mugur a povestit cum s-au născut marile încurcături din spectacolele româneşti şi ce beţe în roate şi-au pus actori precum Amza Pellea, George Calboreanu, George Vraca sau Gheorghe Cozorici.

Un articol de Monica Andrei|31 martie 2015

În teatru au avut loc farse puse la cale de către actori, chiar din vremea lui Caragiale. Autorul „Nopţii furtunoase” a adunat cu pana lui de geniu câteva farse sub titlul „Din carnetul unui vechi sufleor”. Acestea au continuat, iar ecourile lor au ajuns până în zilele noastre, fie verbal, fie prin memoriile şi jurnalele marilor noştri actori şi regizori.

Regizorul Vlad Mugur povesteşte în memoriile sale şi întâmplări comice la care a fost martor, unele petrecute chiar în spectacolele sale.

În spectacolul său de debut în teatru era o scenă cu actorul Florin Scărlătescu. Acesta interpreta un inspector din minister care primea plocoane de la nişte ţărani, iar unul dintre ei aducea şi o raţă vie pe scenă. George Vraca, marele actor care juca şi el în spectacol, îl întreabă pe regizor dacă este de acord să-i facă o farsă colegului. Îi propune să-l lase pe actorul care-l juca pe țăranul purtător de plocoane să facă rața să măcăne, printr-o apăsare numai de el știută. În timp ce Florin Scărlătescu rostea un monolog demagogic, raţa trebuia să măcăne.

Regizorul Vlad Mugur: „Am acceptat şi m-a amuzat. Era un gag regizoral destul de bun pentru spectacolul naturalist. A venit seara mult aşteptată. Pe fiecare replică demagogică a inspectorului lui Scărlătescu, un mac. Câte demagogii, atâtea mac-uri. Şi demagogia şi măcănitul se potriveau. Deci, replica şi mac-ul. Eram în sală. Publicul râdea cu lacrimi, eu la fel, actorii pe scenă, la fel. Măcănitul lua aplauze la scenă deschisă.

Deodată, Florin Scărlătescu a prins raţa de cioc şi s-a răstit la ea: «Acum vorbesc eu!». Din nou aplauze. Râsul homeric a luat sfârşit în ziarul «Scânteia», unde Margareta Brăbuţă, inspector în Ministerul Culturii pe atunci, a înfierat ca imposibilă şi împotriva oricărei etici această practică. Dar pe vremea aceea se râdea atât de rar… Alexandru Finţi m-a retrogradat trei luni, şi, bineînţeles, George Vraca m-a despăgubit de banii pierduţi.”

Gheorghe Cozorici pe cal alb şi „norocul“ de pe scenă

Penciulescu monta piesa lui Mihnea Gheorghiu, „Tudor din Vladimir”. În rolul Tudor era Cozorici pe cal alb în scenă, iar în rolul unui preot intra peste noapte Amza Pellea, din cauza plecării unui actor neimportant. Trebuia să intre în ultimele două repetiţii.

Pe parcursul premierei, Amza era în cabină și învăța textul chiar în timpul spectacolului. Îl rugase pe regizorul tehnic Nanu să îl anunţe cu două minute înainte de intrare, ca să aibă timp să înveţe textul până în ultima clipă. Nu existau difuzoare pe atunci în cabine. Era în seara premierei. Înaintea finalului actului al doilea, Amza trebuia să intre. Cozorici era singur pe scenă și îl aştepta pe Amza care nu mai intra. Atunci a început să improvizeze, iar Mihnea Gheorghiu făcea ochii mari în sală. Cozorici continua să-l caute pe Amza, îl striga pe preot pe nume, a început să-l caute prin culise.

Amza Pellea își amintea: “Repetam textul în cabina mea şi deodată s-a trântit uşa, s-a pocnit de pereţi cu putere şi în tocul ei s-a rezemat regizorul Nanu spunând: «Amza, ţi-a trecut intrarea.» «Cum mi-a trecut intrarea?»”

Regizorul Vlad Mugur povestea: „Așa că Amza a azvârlit textul şi a fugit înnebunit, până a dat cu ochii de Cozorici pe scenă. Uitase şi textul, dar Cozorici vorbea pentru amândoi, avea o memorie extraordinară! Și în timp ce amândoi îl fulgerau din priviri pe Nanu, Cozorici l-a scos pe Amza din scenă şi a început monologul final în care, la un moment dat trebuia să cadă zăpadă în spatele ferestrelor, iar el trebuia să spună: «O, natură, tu, zăpadă a primăverii!»

Şi apoi, continua cu monologul, privind cum cade zăpada. Când Cozorici s-a întors spre fereastra din fund cu replica «O, natură, tu, zăpadă a primăverii!»,  zăpada n-a căzut. Așa că a continuat monologul, fără să vadă zăpada. Atunci Nanu, în panică, a dat drumul la zăpadă, care, pusă pe o stangă greşită, a început să cadă în spatele lui Cozorici, adică în interior. Actorul n-a spus nimic, s-a întors către regizorul tehnic, care era în mare panică, a tras cortina şi a fugit. Cozorici şi-a scos spada lui Tudor Vladimirescu, şi cu ea în mână a început să-l urmărească, îmbrăcat în costumul eroului pe cal, prin Craiova.

Gheorghe Cozorici îi povestea lui Vlad Mugur: „Voiam într-adevăr să-l străpung cu spada lui Tudor – şi l-am urmărit până în Piaţa Primăriei.”

Regizorul Vlad Mugur completa: “Actul al II-lea s-a jucat cu doi regizori tehnici. Eu mă speriasem şi am adus toţi regizorii tehnici. Venise şi unul, pe nume Duduleanu, unul mai bun decât celălalt, şi în fine, a intrat Cozorici în actul doi pe calul alb al lui Tudor… tocmai în momentul în care calul a reuşit să umple scena cu balegă. Aceasta a fost premiera la Tudor din Vladimiri, aşa că, din cauza acţiunii superbe a calului, ne-a mers bine toată stagiunea. Din cauza balegii de pe scenă…”

Discursul lui Calboreanu cu mult vin, decorări, medalii şi stele

Regizorul Vlad Mugur mai povestea: „Am aniversat doi ani de la înfiinţarea Teatrului Naţional din Cluj, cu discursuri, cu decorări, mie mi s-a dat o stea, nu de pe cer, ci a Republicii, o medalie cu Lenin. Eram plin de stele şi medalii. Sărbătoream teatrul nepotrivit, cu spectacolul «Caligula», «Săptămâna patimilor» de Paul Anghel şi «O scrisoare pierdută» a Naţionalului bucureştean cu marea distribuţie din care făceau parte: Costache Antoniu, Al. Giugaru, Ion Finteşteanu, Grigorea-Vasiliu Birlic, Carmen Stănescu s.a.m.d. A fost o săptămână veselă, în care „circul s-a cam ameţit”, cum spunea Beligan.

După ce și-a ținut discursul, George Calboreanu s-a aşezat la o masă la restaurantul «Continental», de unde nu s-a mai ridicat decât pentru a mai telefona la teatru: «Directore, vino! Bateria e rece şi sunt singur.» A telefonat şi la regiunea de partid, să i se trimită vin din pivniţele acesteia. I s-a răspuns că nu se poate, pentru că e 11 noaptea.

«Nu mă mişc de la Continental până nu-mi aduceţi vinul vostru. L-am gustat şi mi-a plăcut. Sunt aici la masă cu directorul. Veniţi imediat cu vinul.» Într-o oră, vinul a sosit.

Sărbătorirea asta ne-a ameţit pe toţi“.

Sursa: „Vlad Mugur la vorbă cu Florica Ichim”, Revista „Teatrul azi”, Bucureşti 2000

24
/06
/14

În cadrul serialului „Iubiri care au făcut istorie”, Ziarul Metropolis vă prezintă poveștile de dragoste ale Reginei Maria (1875-1938), despre care se spunea că e una dintre cele mai frumoase și mai senzuale femei din Europa.

22
/06
/14

MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film polițist, vizionabil și astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

03
/06
/14

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti (4/27 noiembrie 1913, Iași - d. 4 iunie 2002, Crevedia) a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

26
/05
/14

Jean Constantin n-a urmat o şcoală de actorie. Dar, exploatând comicul de situaţie cultivat în şcoala cupletului revuistic, apelând la umorul verbal și la efectele unei dicţii particulare, artistul a avut succes. La 83 de ani, când a murit, avea o popularitate uriaşă, ce-l menţinea pe „creasta valului”.

24
/05
/14

Ultima dorință a lui Constantin I. Nottara a fost ca lumea să nu-l uite. Marele actor a jucat timp de 60 de ani, 800 de roluri, și a trăit într-o casă construită din banii strânși de colegii de la Teatrul Național. Locuința, devenită apoi muzeu memorial, riscă să fie vândută.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.