CRONICĂ DE FILM Prezentat anul trecut în premieră mondială în competiţia de documentare a Festivalului de la Sarajevo şi disponibil pe platforma HBO GO, „Fata de aur” (2019), de Denisa Morariu-Tamaş şi Adrian Robe, îi face un portret fostei gimnaste Andreea Răducan.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 martie 2020
Scandalul e cunoscut, pentru că a intrat în istorie: la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, fosta gimnastă Andreea Răducan a rămas fără medalia de aur obţinută la proba de individual compus, care i-a fost retrasă pentru dopaj.
Înaintea concursului, sportiva luase, la îndrumarea medicului echipei naţionale de gimnastică de atunci, o pastilă de Nurofen, care conține pseudoefedrină, substanță interzisă la vremea respectivă.
La peste 15 ani de la acel moment, Andreea Răducan devine protagonista documentarului „Fata de aur” (2019, o producţie HBO Europe), pe care realizatorii Denisa Morariu-Tamaş şi Adrian Robe îl structurează în jurul respectivei întâmplări care a lăsat urme adânci în sufletul şi în mintea sportivei.
Regizorii o urmăresc pe Andreea Răducan, ajunsă între timp o femeie matură şi împlinită, o antrenoare de succes şi iubită de fete şi, în 2017, aşa cum avem să aflăm în final, preşedinta Federaţiei Române de Gimnastică, în încercarea de a vedea dacă îşi mai poate recupera totuşi medalia şi, implicit, titlul de campioană olimpică şi de a înţelege ce i s-a întâmplat cu adevărat atunci.
Una din problemele filmului este că nu clarifică dacă demersul sportivei este unul real, fiind surprins de realizatori chiar în timpul desfăşurării lui, sau este doar o punere în scenă pentru documentar, aşa cum pare prin unele scene.
Ambiguitatea e întreţinută şi de un moment din partea a doua, când, cu ocazia unei vizite pe care Andreea Răducan le-o face în SUA Nadiei Comăneci şi lui Bart Conner, reise că de fapt ea nu ar mai fi putut întreprinde nimic pe cale legală, pentru că pur şi simplu a trecut prea mult timp.
La fel de neclară, dar şi problematică, este decizia regizorilor de a reda ceva din trauma protagonistei prin filmarea unei aparente şedinţe de terapie, care arată mai degrabă ca un artificiu dramaturgic atent pregătit (fapt sugerat inclusiv de felul în care e decupată secvenţa), decât ca un moment autentic.
Cele două opţiuni par rezultatul nevoii de a construi un „scenariu”, de a crea un fir narativ călăuzitor, de a forţa dramatismul. Şi asta pentru a ordona diferitele piste pe care filmul le deschide, fără a şti cum să le ducă inspirat la capăt.
Inevitabil, filmul atinge şi subiectul tehnicilor dure de pregătire, şi de aceea extrem de controversate, pe care celebrii antrenori Mariana Bitang şi Octavian Bellu le-au folosit mulţi ani, obţinând numeroase performanţe istorice.
Cei doi apar în film, atât ca personaje intervievate, când răspund acuzaţilor, cât şi într-o secvenţă în care Andreea Răducan îi vizitează, cu afecţiunea sinceră pe care le-o poartă, la sala de antrenament.
Mult mai ofertante sunt imaginile de arhivă pe care Denisa Morariu-Tamaş şi Adrian Robe le obţin, în afara celor oficiale de la concursuri sau de la televiziunile vremii – este vorba de înregistrări de arhivă făcute în marea majoritate de Mariana Bitang însăşi, în timpul antrenamentelor şi cantonamentelor de când Andreea Răducan era adolescentă şi sportivă de top.
Sunt imagini cu un mare potenţial, atât pentru că relevă agresivitatea antrenorilor (exprimată printr-un limbaj pe alocuri brutal, greu de suportat), cât şi pentru că oferă o perspectivă umană asupra acestei legături complicate antrenor-copil şi ar fi putut ajuta la chestionarea ideii de sacrificiu.
Însă se trece prea repede peste toate acestea, precum şi peste relaţia protagonistei cu părinţii sau cu colega ei Simona Amânar, la care a ajuns respectivul titlu olimpic, pentru a se reveni mereu la acel fir narativ central mai puţin interesant.
Stilistic, filmul este convenţional, corect făcut, pe alocuri prea sentimental, fără a oferi mari satisfacţii la nivel de limbaj cinematografic.
Dar are meritul că îi face un portret tuşant şi luminos gimnastei şi îi scoate bine în evidenţă eleganţa, forţa şi ambiţia, chiar dacă la final persistă senzaţia difuză că nu ajungm să o cunoaştem de fapt.
