Scris şi regizat de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, „Felicia, înainte de toate” (2009) este un film de război. Un război al replicilor, în care dialogul dintre cele două personaje centrale – fiică şi mamă – scoate la suprafaţă, treptat, răni adânci din trecut, încă nevindecate.
Un articol de Ionuţ Mareş|30 decembrie 2015
Scris şi regizat de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, „Felicia, înainte de toate” (2009) este un film de război. Un război al replicilor, în care fiecare schimb între cele două personaje centrale – o mamă (Ileana Cernat) şi fiica ei, Felicia (Ozana Oancea), venită din Olanda în vizită de sărbători la părinţii din Bucureşti – nu reprezintă un simplu dialog natural, ci scoate la suprafaţă răni adânci din trecut, încă nevindecate, şi vulcani de temperament latenţi de o parte și de alta a frontului.
Nici un cuvânt nu este aruncat la întâmplare în acest film a cărui (non)acţiune se derulează pe parcursul câtorva ore dintr-o posibilă zi oarecare din viaţa unor oameni simpli, de lângă noi. Este o convenţie realistă în care Răzvan Rădulescu a excelat ca autor, co-autor sau consultant al scenariilor câtorva dintre cele mai importante filme ale Noului Cinema Românesc.
Însă aceste câteva ore – de dinaintea plănuitei plecări a Feliciei, cu avionul, înapoi în ţara adoptivă, unde o aşteaptă copilul dintr-o căsătorie eşuată cu un olandez cu care încă mai poartă discuţii telefonice despre bani şi băiatul lor – devin prilejul pentru o adevărată reglare de conturi între o mamă posesivă, acaparatoare și dominatoare și o fiică încă depedentă de protecția și ajutorul celor din jur. Pretextul pentru aruncarea de vorbe grele, răscolitoare, a căror rostire a tot fost amânată din motive doar sugerate, nu și explicate până la capăt.
O dispută în care tensiunea se acumulează treptat și prin mici gesturi și vorbe care se vor binevoitoare, până la momentul exploziei (doar temporar) eliberatoare, filmat într-un plan secvență lung și de extrem de intens, de o sinceritate aproape violentă care poate induce privitorului un sentiment de vinovăție că este luat părtaș la intimitatea unei astfel de relații.
Întâmplările în aparenţă banale prin care trece Felicia în orele de dinainte de a se despărți din nou de părinți, fără a ști dacă își va mai revedea tatăl (jucat de Vasile Mentzel), tot mai bolnav și controlat de soție, capătă forță prin punerea lor în perspectiva unei curse contra cronometru – Felicia trebuie să prindă avionul și să ajungă în aceeași zi înapoi la Amsterdam, iar pe acest traseu apar mai multe obstacole care îi accentuează încordarea şi iritarea.
Un artificiu narativ cu valențe cinematografice testate și care permite în același timp rămânerea în tradiția realistă (povestea din „Moartea domnului Lăzărescu”, cel mai important film la care Rădulescu a contribuit decisiv la scenariu, scris împreună cu Cristi Puiu, se derula pe parcursul unei nopți în care un om își trăia ultimele ore din viață).
Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf pornesc de la un fapt de viaţă obişnuit (una din mărcile regăsibile în multe din filmele româneşti cu succes în festivaluri şi la critică din ultimii aproape 15 ani) şi oferă un film credibil, viu şi în ale cărui situaţii mulţi spectatori s-ar putea regăsi.
Text apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.