Marina Abramović (66 de ani), un artist performativ cu un destin colosal, vorbeşte despre motivaţiile din spatele artei sale, care a pus pe gânduri milioane de oameni. „Suferinţa este întotdeauna bună. Niciun fel de operă de artă măreaţă nu a fost creată dintr-un sentiment de fericire“.
Un articol de Andrada Văsii|7 august 2013
Marina Abramovic (66 de ani) este o binecunoscută artistă din Serbia, stabilită în New York. Încă de la începutul anilor 1970, ea a explorat limitele corpului, constituantele relaţiei public-artist, dar şi profunzimea exprimării.
De la ritual la şamanism, trecând prin energie şi reprezentație, Marina Abramovic vorbeşte cu pasiune despre toate legăturile din viața sa.
„Vreau ca oamenii să se schimbe cu adevărat, nu doar să vorbească despre asta“, spune Marina Abramovic. Pentru ea, lucrurile sunt simple: nu poţi face nimic fără să regândeşti modul de a vedea lucrurile, dincolo de clişeele de percepţie. Cum poţi deveni mai bun? Poţi începe prin a reînvăţa să bei apă.
● Vreau doar să înveţi să bei apă în mod conștient. Să începem cu asta. O simplă ritualizare a vieții de zi cu zi. Ține apa cu ambele mâini. Închide ochii. Uită de toată lumea din jur. Apoi concentrează-te pe intenție: vei bea apă. Urmează să îți pui buzele, încet, pe marginea paharului. Să nu bei, doar să simți răceala lui. O singură înghițitură mică de apă. Înghite încet și simte cum aceasta îți hrănește fiecare atom din corp și cât de importantă este. Este viață. Fără apă nu poți trăi. Pune paharul jos. Ţine-ți ochii închiși. Dacă vei bea astfel timp de 10 minute, această apă nu mai este apă. Este forța vieții care te hrănește. Este simplu.
● Am ajuns în New York acum 15 ani. După ce am trăit aici timp de cinci ani m-am gândit: „voi muri dacă nu merg undeva unde să îmbrățișez un copac sau să văd verdele“. New York este un loc foarte important în care să trăiești, dar, în același timp, este un iad: poluare fonică, informațională, în toate modurile. La sfârșitul zilei ai nevoie să pleci.
● În ultimii doi ani m-am simțit profund fericită, deoarece am înțeles că viața vine din interior. Cel mai pur sentiment de dragoste vine din a fi împăcat cu tine însuți și cu ființa ta. După aceea, trebuie să învățăm ce înseamnă dragostea necondiționată. Toate iubirile noastre sunt condiționate și duc la suferință. Dar iubirile necondiționate sunt cu adevărat libere. Am învățat acest lucru atât de târziu.
Suferința este întotdeauna bună. Niciun fel de operă de artă măreață nu a fost creată dintr-un sentiment de fericire. A suferi e bine. Mereu am spus că un artist mai bun va rezulta dintr-un copil tulburat. N-aș vrea să schimb nimic.
Marina Abramovic
● Sunt atât de mulți artiști care nu sunt interesați de public. Își construiesc o lume interioară și rămân acolo. Pe mine, publicul mă interesează incredibil de mult, pentru că este extrem de important. De aceea afirm că tărâmul sfânt pentru mine este acolo unde există public. Când țin o prelegere sau când vorbesc, îl pot simți. Îi pot auzi pe unii spectatori cum se duc la baie şi îi aştept să se întoarcă, iar dacă nu se mai întorc atunci știu că este ceva în neregulă. Pentru că reprezentația nu există de sine stătătoare, iar opera fără public nu există. El o completează şi o face un tot unitar.
● Politica e murdară. Nu acesta este drumul pe care trebuie să meargă un artist.
De la limite la omul unealtă
● Din nefericire, noi ne construim limitele, noi ne construim cușca. Noi producem nefericirea din viața noastră. Oricine poate deveni liber și eliberat imediat. Dar nu vrem. Continuăm să trăim în cadrul acestor limite.
De aceea este extrem de important să te gândești zilnic că vei muri. Doar când vei face acest lucru vei înțelege că sunt atât de multe lucruri și ne pierdem timpul pe nenumărate lucruri mărunte. Atunci nu vom mai vedea aceste limite, iar ele vor deveni mult mai îndepărtate. Nu ar trebui să mori depășind limitele, dar ar trebui să vezi cât de departe poți ajunge. Iar mintea umană poate ajunge foarte departe.
● Când joc, nu mă interesează cum arată corpul meu, deoarece acesta este o unealtă. Nu mă interesează dacă sunt slabă sau altfel. Dar în viața personală sunt perfect conștientă. Este o contradicție totală. Iar în viața mea am învățat să îmi expun în văzul tuturor contradicțiile. Pentru că tuturor ne plac. Nu vreau să mă prezint drept un călugăr, sunt o sumă de contradicții.
● Ulay (n.r. artistul german Frank Uwe Laysiepen) nu a fost singurul bărbat din viața mea. Au fost și alții. Dar asta a fost acum 32 de ani şi am avut și o altă viață după aceea. Dar hai să vorbim despre dragoste. Dacă m-ați fi întrebat asta (n.r. despre singurătate) acum trei ani, ar fi fost o întrebare foarte dureroasă. Iubești, ești dezamăgit, iubești iar, ești dezamăgit iar.
● L-am invitat pe Ulay să vină, deoarece expoziția (n. r. „The Artist is Present“, The Museum of Modern Art (MoMA), New York, 2010) era despre viața noastră. El a venit cu soția sa și ne-am salutat. Dar când a venit și a stat în fața mea, în acel moment, a fost diferit. Nu făcea parte din public. Îmi petrecusem viața cu el. Așadar, a fost un moment emoțional pentru amândoi.
● Habar nu aveți cât de multă lume îmi aduc aminte. Au fost mai mult de 72 de oameni care au venit și au stat mai mult de 21 de ori cu mine la masă. Care au așteptat sute de ore să facă asta. Și au fost oameni care au venit din medii sociale diferite. Fețele lor sunt gravate în mine. Frapant a fost faptul că la muzeu lucrează 86 de paznici, iar ei au venit în afara orelor de lucru, fără uniforme, ca să stea cu mine și să împărtășească această experiență.
Din deșert spre mare
● Prima mea biografie a început atunci când am parcurs Zidul Chinezesc: Ulay dinspre deșertul Gobi, iar eu dinspre Marea Galbenă. Şi ne-am întâlnit la mijloc, doar ca să ne spunem «la revedere!». A fost dificil. Când am terminat și am spus «la revedere!» nu mi-am încheiat doar viața alături de Ulay ci și cariera, deoarece toate operele de artă au fost create împreună. La sfârșit aveam 40 de ani, eram grasă și urâtă – așa mă simțeam. Așa că m-am gândit că ar trebui să fac ceva radical diferit: să merg în teatru și să îmi joc viața. Așa a fost prima mea biografie.
● Reprezentația are puterea de a transforma. Este vorba despre energie. Iar energia este intangibilă. Nu o poți agăța pe pereți precum tablourile.
● Aș minți dacă nu aș spune că îmi e frică de moarte. Dar pentru mine este important să mor conștient, fără frică și fără teamă. Îmi văd prietenii cum mor plini de teamă și de furie. Moartea este permanentă de când te naști.
● Trebuie să te întrebi: cine ești, care este scopul tău? Cred că este foarte important să întrebi: cum ai habar dacă ești artist? Arta este ca respirația. Nu contești respirația. Dacă nu respiri, mori! Dacă ai o astfel de nevoie de a crea, dacă te trezești dimineața și ești obsedat și ai febră și simți nevoia să faci ceva, ești artist. Artist și atât. Nu un artist bun. Un artist bun este cel care își pune viața secundară în planul secund. În totalitate. Artiștii trebuie să afle de ce unealtă au nevoie ca să se exprime. Unii se nasc pictori, alții sculptori.
● Când ești tânăr și dai o reprezentație, trebuie să urăști totul. Trebuie să îți urăști părinții, teatrul. De ce teatrul? Pentru că totul este o cutie neagră, artificială, iar sângele nu este sânge și nici cuțitul cuțit. Joci pe altcineva și nu poți suferi teatrul. După aceea, când ajungi sigur pe tine, te poți exprima.
● Arta e o combinaţie între context şi intenţie. Un brutar poate face cea mai bună pâine, dar aceasta rămâne în brutărie. Dar dacă pui acea pâine într-o galerie, ea devine artă.
Declaraţiile au fost făcute în interviuri pentru The New York Times, 92Y.org şi Studio Q
Foto: arhiva personală Marina Abramovic / Wikipedia – Manfred Werner
