Festival Enescu 2017, al fine
https://www.ziarulmetropolis.ro/festival-enescu-2017-al-fine/

Concerte speciale, solişti vestiţi dar şi peripeţii or gesturi ale artiştilor or publicului, momente plăcute sau mai puţin. O trecere în revistă, Da capo al fine, a Festivalului Enescu.

Un articol de Corina Dima|21 octombrie 2017

Iată că a venit şi octombrie. Cu paşi grăbiţi, la ceas de seară, o iau printre străduţe, de la Romană la Ateneu. Din Amzei, pe strada Clemenceau ies direct la parcul Ateneului, imediat lângă Hilton.

Dar unde sunt doamnele cochete şi domnnii pomădaţi de zilele trecute, ce se îndreptau pâlcuri, pâlcuri spre Sala Palatului, la concert? În luna septembrie, în perioada celor 3 săptămâni de Festival Enescu, drumul dintre Ateneu şi Sala Palatului a fost amarnic bătătorit de iubitorii muzicii clasice; îmbrăcaţi frumos, de gală, au umplut străzile din perimentrul aceasta, spre sălile de concerte. Un gust niţel amar, de nostalgie, îmi strepezeşte dinţii. Festivalul Enescu se desfăşoară o dată la doi ani.

Cum a fost, ce rămâne după un program atât de intens de concerte?

Încerc să rememorez câteva momente din festival (în urma concertelor audiate), cu bune şi mai puţin bune.

Astfel, parcă le aşez cuminţi la păstrare, precum colecţiile de plante aşezate frumos între filele unui album, într-un ierbar.

Memoria auditivă a păstrat momentele speciale, ea a selectat şi a pus deoparte cele mai puternice şi emoţionante trăiri.

Acum aştern cuvinte pe hârtie, încercând să pregătesc floarea, petală cu petală, pentru ierbar. Culorile, texturile şi prospeţimea nu vor mai fi la fel în timp. Peste ani, parcurgând cuvintele, poate voi deschide mai uşor sipetul fermecat, albumul cu amintirile strânse în Festival.

Marile orchestre ale lumii şi interpretări speciale

Marile orchestre ale lumii, aceste făpturi gigant cu sute de braţe, degete prelungi, ochi, respiraţii, sensibilităţi, ce lucrează laolaltă ca să zămislească sonorităţi jucăuşe ori colorate, triste ori melancolice,  totul în tuşe atât de divers asamblate. Este fascinant să vezi şi să asculţi cât de diferite sunt orchestrele între ele: ca sensibilitate, ca prezenţă, ca sunet, ca personalitate, precum oamenii. Expansive, exacte, reţinute, meticuloase, prietenoase, introvertite or generoase.

Au fost o adevărată încântare concertele London Philharmonic Orchestra avându-l ca dirijor pe Vladimir Jurowski cu ’’Oedip’’ de G. Enescu (cu proiecţiile am rezonat mai puţin dar cu muzica mai mult; lăudabilă însă asocierea sunetului cu  vizualul, a ajutat publicul să asculte cu mai multă uşurinţă o partitură cu o scriitură densă), apoi Pittsburgh Symphony Orchestra la pupitru cu Manfred Honeck cu Simfonia a VI-a „Patetica”de Ceaikovski cu o abordare proaspătă, dinamică, cu un sunet foarte ’’limpede’’şi Royal Concertgebouw Orchestra cu Mahler – Simfonia a a IV-a rafinată şi sensibilă (atât de multă varietate în pianissimo, în nuanţe atât de fine, ca o bijuterie lucrată în filigran) dar şi nuanţe mari, în Simfonia a V-a de Prokofiev, puternică şi energică.

Topul meu, pentru cele mai bune 5 orchestre mari străine, adică cei mai buni dintre cei buni, locul 1: Royal Concertgebouw Orchestra, apoi locul 2 Pittsburgh Symphony Orchestra, urmate de London Philharmonic Orchestra, Münchner Philharmoniker şi Orchestra Accademia Nazionale di Santa Cecilia.

Royal Concertgebouw Orchestra. Care e oare secretul care face ca această orchestră să sune atât de special, să aibă un sunet atât de clar, pregnant şi în acelaşi timp atât de rafinat, cald şi catifelat (apropiat de sensibilitatea unei orchestre de cameră mai degrabă)? Parcă şi Sala Palatului a sunat bine cu această orchestră pe scenă.

Poate că profesionalismul fiecărui membru în parte (sunt muzicieni impecabili, serioşi şi procupaţi de fiecare detaliu al partiturii (am asistat la nişte repetiţii de-ale lor), sau faptul că sunt atâtea naţii care compun orchestra (20 naţionalitaţi; suntem şi noi reprezentaţi, la nivel înalt, Liviu Prunaru este concertmaestru al orchestrei!), poate faptul că orchestra a avut 7 dirijori principali în cei 129 ani de existenţă ai orchestrei sau poate contează toate împreună.

Stiluri de dirijat

Danielle Gatti şi Vladimir Jurowski emană o forţă aparte şi îşi conduc orchestrele cu multă energie şi forţă, ca nişte lideri. Antonio Pappano are o conexiune aparte cu orchestra, transmite foarte multă umanitate şi căldură în felul în care îşi dirijează ansamblul, parteneriind orchestra (side-by-side/ unul lângă altul). Valery Gergiev ne-a oferit două concerte în care rolul dirijorului de a marca timpi, intrări, măsură/ metru a fost estompat, gestica şi mimica sa fiind eminamente în zona plastică a expresiei (subordonând aici şi planul metric).

Întâmplări, peripeţii şi gesturi

Atacul cibernetic asupra site-ului de la începutul Festivalului, ne-a făcut să căutăm informaţiile cu şi mai multă ardoare parcă.

Gestul de a ridica partitura deasupra tuturor, la finalul concertului, în semn de recunoştinţă şi mulţumire, l-am văzut de 2 ori în această ediţie: Vladimir Jurowski după ’’Oedip’’ şi Antonio Pappano după Simfonia a treia de Enescu. Ne înclinăm.

Doamna care oferea la sfârşitul concertului câte un trandafir solistului şi/ sau dirijorului. Unii l-au luat (Garett l-a lăsat pe scenă, pe jos…), alţii nu (Zubin Mehta). Şi gestul minunat al lui Danielle Gatti, care s-a aplecat peste scenă şi i-a sărutat mâna doamnei. Respect.

Joshua Bell care a schimbat vioara cu concertmaestrul în timpul concertului, în câteva secunde, după ce s-a deplasat căluşul viorii sale şi s-a dezacordat Stradivarius-ul.

Pittsburgh Symphony Orchestra care a venit de la aeroport (au avut probleme cu avionul, decalându-se concertul) şi a urcat direct pe scenă, fără nicio repetiţie sau încălzire – şi a sunat impecabil! Poezie.

Apariţia în ie românească a violonistului Liviu Prunaru, interpretând ‘’Capriciul Român pentru vioară şi orchestră’’ de G. Enescu, alături de Royal Concertgebouw Orchestra.

Recitalul tenorului Jonas Kaufmann şi a pianistului Lang Lang, anulate din motive de sănătate ale acestora şi oftatul general al fanilor care îi aşteptau.

Violonistul Maxim Vengerov care a oferit 4 bis-uri după recitalul cu Vag Papian iar la sfârşit un hol ticsit de oameni ce aşteptau la autografe (parterul Ateneului, plin dintr-un capăt în altul).

Alte momente speciale

Andrei Ioniţă, tânărul violoncelist român de 23 ani(!) care a câştigat Concusul Ceaikovski acum 2 ani, ne-a demonstrat cât de talentat este, printr-o interpretare plină de sensibilitate a Concertului nr. 1 pentru violoncel şi orchestră de Saint-Saëns. Iar bis-ul său, Lebăda lui Saint-Saens a fost de-a dreptul copleşitor ca nivel al intensităţii emoţiilor transmise (dedicat bunicii sale), bărbaţi în toată firea îşi ştergeau lacrimile după concert, la propriu.

Un alt moment special a fost concertul Cameratei Salzbug cu dirijorul Tiberiu Soare. Cu un program de muzică românească fresh cu un ansamblu tânăr extrem de bun din punct de vedere tehnic: Simfonia Concertantă pentru 2 piane, de Dinu Lipatti (ambii Solişti fiind laureaţi al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția  din 1991 şi 2016, Viniciu Moroianu şi Victoria Vassilenko) şi Simfonia a III-a de Dan Dediu, o lucrare cu multă creativitate şi umor.

Ar mai trebui menţionate multe concerte deosebite: celebrul violinist Maxim Vengerov cu energicul Vag Papian, la pian; Jordi Savall cu muzică veche, cu parfum de vremuri demult apuse;  Anne-Sophie Mutter cu vioara ei, o apariţie ‘’ca din revistă’’  (îmbrăcată, ca de obicei, în rochie fără mâneci semnată de designerul John Galliano, care îi creează ţinutele pentru scenă încă de la vârsta de 17 ani); Giuliano Carmignola şi Ansamblul Concerto Koln cu muzică preclasică interpretată pe instrumente vechi la miezul nopţii şi mulţi, mulţi alţii.

Programul fiind extrem de dens, din păcate, nu am văzut concertele lui Daniil Trifonov, Philippe Jaroussky, Anoushka Shankar, Kirill Gerstein, probabil că ar fi fost şi ei menţionaţi.

Şi momente neplăcute

Anul acesta a apărut o nouă situaţie în rândul spectatorilor de la Festival (s-a întâmplat în mai multe zile, de mai multe ori): după ce începea concertul (adică muzicienii erau pe scenă şi cântau, concertul începuse) apăreau spectatori întârziaţi care voiau musai să îşi ocupe locurile (care erau, de cele mai multe ori, în mijlocul unui rând!). Adică respectivii întârziaţi, pe lângă faptul că deranjau tot rândul de oameni, implicit şi spectatorii din spate, au deranjat şi artiştii (atât prin vânzoleala iscată în sală cât şi prin zgomotul făcut de scaune).

Poate nişte disclaimere ar prinde bine, de genul: Deoarece muzica este o artă care se manifestă prin intermediul sunetelor, evitaţi orice bruiaj sonor! Şi, ca la orice manifestare culturală care se desfăşoară într-un timp dat (spectacol de teatru, dans etc.), după ce artiştii au intrat pe scenă, nu mai ai voie să îţi cauţi locul prin sală, îl cauţi la pauză. Toate detaliile precum păstrarea liniştii, închiderea telefonului etc. sunt o formă de respect atât faţă de artişti cât şi faţă de restul spectatorilor.

Aplauze între părţi şi telefoane sunând în sală, aceste obiceiuri s-au păstrat. Nu mai menţionez acustica slabă a Sălii Palatului, comentariu ce apare la fiecare ediţie şi la fel promisiunile construirii unei săli speciale pentru concerte, neonorate. 

Tot la capitolul zgomote în sală – sunt scaunele din public (în special la Sala Palatului) care scârţâie la cea mai mică mişcare (termenul de valabilitate pentru aceste scaune este de multă vreme expirat, probabil nu s-a mai uitat nimeni în actele de fabricaţie!), pe lângă faptul că sunt foarte incomode.

Un alt aspect deranjant la concerte au fost în unele seri ’’momentele solistice ale tuşitorilor’’, în pauzele dintre părţile unei lucrări. Nu îmi imaginez cum, imediat apare o mică pauză între părţile unei lucrări, se stârneşte tuşitul instantaneu, parcă apăsa cineva pe un buton. Parcă aşteaptă cu toţii momentul oportun ca să iasă în evidenţă.

Nu ştiu dacă, din cauza faptului că s-au scumpit biletele sau sunt alte motive, dar anul acesta au fost mult mai puţini copii şi tineri la festival (în comparaţie cu ultimele aproximativ 3 ediţii). Recomand proiecte educative în care tinerii, copiii să ajungă în sălile de concerte, publicului Festivalului i-ar prinde bine o împrospătare. În piaţa festivalului, afară, am văzut într-adevăr mai mulţi copii.

Cu maniere sau nu, publicul român se manifestă precum un copil care se bucură atunci când vede ceva frumos şi se exprimă ca atare (ţinând mai puţin cont de context şi reguli). În câteva interviuri ale unor invitaţi străini am auzit remarca pozitivă cu privire la publicul român. Iniţial am crezut că e doar de curtoazie însă Jurowski a explicat un pic: în ideea că, comunismul ne-a ’’furat’’ momentele frumoase şi noi încă mai recuperăm, încă ne mai bucurăm de ’’fructul oprit’’ atâta timp şi ne manifestăm ca atare, energic. Pe când anumite publicuri din lumea occidentală, obişnuite de multă vreme cu standardele capitalismul şi având la dispoziţie, la îndemână, multe din beneficiile unei societăţi evoluate, şi-au pierdut cumva interesul. Şi odată cu el curiozitatea şi bucuria descoperirii (precum un copil răsfăţat care are tot ce îi trebuie şi primeşte uşor tot ce îşi doreşte şi nu mai e interesat atât de mult de lucruri).

Al fine.

Una peste alta, închidem albumul 2017 Festival Enescu, cu multe concerte speciale, cu artişti unul şi unul, din prima linie, aşa cum ne-a obişnuit Feativalul. Ne bucurăm că am ascultat 37 lucrări semnate George Enescu (în special Oedip şi Simfonia a treia), că Festivalul se desfăşoară şi în afara sălilor închise (concertele sunt accesibile afară, tuturor, în Piaţa Festivalului), că au fost transmisii live on-line, că a avut loc un forum internaţional al compozitorilor, că s-au desfăşurat concerte şi în ţară, că au apărut şi proiecţii multimedia în program (însoţind muzica) şi alte manifestări culturale conexe ale altor arte.

Festivalul reuşeşte să păstreze ştacheta calităţii, în continuare, felicitări tuturor celor implicaţi în organizarea acestui eveniment complex (în special nucleului de oameni inimoşi de la Artexim) şi aşteptăm cu mare nerăbdare următoarea ediţie, Enescu 2019! Da capo.

07
/10
/22

Soprana Diana Alexe este un artist cu un foarte frumos și promițător început de carieră. Invitată pentru prima oară în Stagiunea de marți seara, secondată de pianista Raluca Ouatu, artista va evolua pe scena Sălii mici a Ateneului Român, marți, 11 octombrie 2022, la ora 19.00, într-un program de lieduri și arii din operă.

26
/09
/22

A XVII-a ediție a Festivalului Internațional de muzică de cameră SoNoRo, intitulată Orient Express, va avea loc în Cluj-Napoca, în perioada 26 septembrie – 2 octombrie 2022. Festivalul a început în București, în data de 16 septembrie, și va continua în Cluj cu opt concerte inedite.

21
/09
/22

Cel mai renumit festival de jazz din România a ajuns la a 50-a ediție. Sibiu Jazz Festival reprezintă o întâlnire cu istoria, cu capitole scrise pe note înșirate peste jumătate de secol. În perioada 25-30 octombrie (începând de marți până duminică) jazzul va suna în inima Sibiului, în spațiile deja consacrate și cunoscute precum: Filarmonica de Stat Sibiu, Teatrul Național ‘Radu Stanca’, Biblioteca Județeană ASTRA, Biserica Evanghelică ‘Sfânta Maria’ și Centrul Istoric (parada de jazz).

20
/09
/22

Yasmin Levy, legenda muzicii iudeo-spaniole, revine în decembrie în România după 10 ani de la primul concert. Prima sa apariție artistică în România a avut loc în 2011 în cadrul Festivalului Internațional George Enescu de la București. Artista din Israel va susține un concert pe 11 decembrie la Sala Palatului din Capitală alături de chitaristul său și Orchestra Metropolitană București formată din peste 80 de artiști, sub bagheta dirijorului Daniel Jinga.

20
/09
/22

Dulce Pontes, regina muzicii fado, revine în România într-un spectacol extraordinar pe 10 decembrie la Sala Palatului din București. Celebra cântăreață portugheză a mai încântat și în 2015 spectatorii români, promițând atunci că va reveni.